ICCJ. Decizia nr. 188/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA l CIVILĂ
Decizia nr. 188/2016
Dosar nr. 2818/99/2015
Şedinţa din camera de consilia de Ia 28 ianuarie 2016
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti ia data de 11 februarie 2014 şi disjunsă la termenul din 24 februarie 2015, reclamantul S.C.M.D., în numele şi pentru membrul său H.V.M., a chemat în judecată pe pârâţii M.A.N. şi C.P.S. a M.A.N., solicitând anularea Deciziei nr. 20177 din 01 octombrie 2013 pentru punerea în plată a drepturilor de pensie conform Legii nr. 241/2013, emiterea unei noi decizii de pensie care să aibă în vedere aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 51019/2010, care modifică H.G. nr. 1294/2001 şi Ordinul M.A.N. din 2010 pentru modificarea si completarea anexei nr. 1 la Normele metodologice privind încadrarea in condiţii deosebite, speciale si alte condiţii, aprobate prin Ordinul M.A.N.; obligarea C.P.S. a M.A.N. la plata diferenţei dintre pensia emisă la 01 octombrie 2013, plătită în prezent şi noua pensie ce va fi emisă, plata dobânzii legale şi a indicelui de inflaţie aferentă sumelor reprezentând diferenţa dintre cele două decizii, dobânda calculată până la data plăţii efective a noii pensii, precum şi recunoaşterea dreptului pretins urmare a deciziilor emise în baza Legii nr. 241/2013.
Prin sentinţa civilă nr. 1642 din 24 februarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului laşi.
În motivarea acestei hotărâri instanţa a reţinut, în esenţă, că, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 1/2013 pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii, ci prevederile art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 2101 din 07 octombrie 2015, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatându-se ivit un conflict negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului instanţei supreme în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanţă a reţinut că, în determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 154 alin. (1) din Legea 263/2010, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 62/2031, ce au preiuat, cu unele modificări, dispoziţiile art. 28 din vechea reglementare a Legii nr. 54/2003
„(1) Organizaţiile sindicale apăra drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de munca şi contractele individuale de munca, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, in fata instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale stalului, prin apărători proprii sau aleşi.
(2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres.
(3) În exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă."
Astfel cum a dezlegat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1/2013, pronunţată în recursul în interesul legii, având ca obiect stabilirea legitimării procesuale active a organizaţiilor sindicale, precum şi determinarea instanţei competente teritorial să soluţioneze litigiile de muncă promovate de sindicate în numele membrilor acestora, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile de dreptul muncii promovate în numele membrilor de sindicat, instanţa competentă teritorial fund cea de la sediul sindicatului reclamant, în raport de prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii.
În speţă, se reţine că S.C.M.D., constituit potrivit sistemului Ecris, în baza sentinţei nr. 83/2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti cu scopul de a promova şi apăra drepturile cadrelor militare disponibilizate ce derivă din legislaţia asigurărilor sociale legate în principal a dreptul la pensie, a introdus, în numele membrului de sindicat H.V.M., o acţiune prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 20177 din 01 octombrie 2013 pentru punerea în plată a drepturilor de pensie conform Legii nr. 241/2013, emiterea unei noi decizii de pensie care să aibă în vedere aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. S1019/2010, care modifică H.G. nr. 1294/2001 şi Ordinul M.A.N. din 2010 pentru modificarea si completarea anexei nr. 1 la Normele metodologice privind încadrarea în condiţii deosebite, speciale si alte condiţii, aprobate prin Ordinul M.A.N., M.l.; obligarea C.P.S. a M.A.N. la plata diferenţei dintre pensia emisă la 01 octombrie 2013, plătită în prezent şi noua pensie ce va fi emisă, plata dobânzii legale şi a indicelui de inflaţie aferentă sumelor reprezentând diferenţa dintre cele două decizii, dobânda calculată până la data plăţii efective a noii pensii, precum şi recunoaşterea dreptului pretins urmare a deciziilor emise în baza Legii nr. 241/2013.
În consecinţă, cum litigiul de faţă este unul de asigurări sociale, iar nu un litigiu de muncă, în cauză nu sunt incidente nici prevederile 28 din Legea nr. 62/2011, nici dezlegările pronunţate în Decizia nr. 1/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în R.I.L.
Se reţine, totodată că, dat fiind obiectul diferit al litigiului de faţă, şi în lipsa reglementării exprese a unui drept de reprezentare legală a sindicatelor în acţiunile în apărarea drepturilor de asigurări sociale a membrilor lor, nu se justifică interpretarea extensivă, pentru identitate de raţiune, a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 şi art. 269 alin. (2) C. muncii.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, competenţa de soluţionare a cauzei revine, instanţei de la domiciliul reclamantului, persoană fizică, titular al acţiunii, iar nu instanţei de la sediul sindicatului.
În consecinţă, în cauză, revine Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a cauzei, instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul H.V.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 187/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 189/2016. Civil → |
|---|
