ICCJ. Decizia nr. 231/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 231/2016
Dosar nr. 2907/102/2014
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 2 februarie 2016
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2014 pe rolul Tribunalului Mureş, reclamanta J.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud, obligarea pârâţilor la achitarea dobânzii legale la debitele restante stabilite prin sentinţa civilă nr. 204/P/2008 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1005/R/2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, şi prin sentinţa civilă nr. 256/F/2009 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2202/R/2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, dobândă calculată începând cu data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1082, 1088 C. civ., art. 1531,1535 N.C.C.
Prin sentinţa civilă nr. 1080 din 24 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Mureş, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţes teritoriale a Tribunalului Mureş, invocată din oficiu de instanţă şi declinată în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, competenţa soluţionării acţiunii civile-
S-a reţinut că, din adeverinţa depusă Ia dosarul cauzei ia fila 74, reiese că reclamanta îndeplineşte funcţia de judecător în cadrul Judecătoriei Bistriţa începând cu data de 7 mai 2010.
În consecinţă, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., deoarece acestea se referă la instanţa la care categoriile de personal enumerate de articolul indicat, inclusiv judecătorii, îşi desfăşoară activitatea, iar în speţă, reclamanta îşi desfăşoară activitatea la o judecătorie, instanţă ce nu este competentă să soluţioneze litigii de muncă. Legiuitorul se refera la calitatea de reclamant, calitate ce o poate avea doar în primă instanţă, în căile de atac fiind vorba de apelanţi sau recurenţi pe de o parte şi intimaţi pe de alta.
Ca atare, potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) C. muncii, astfel cum au tbst modificate implicit, parţial, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare Ia soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul reclamanta având dreptul de opţiune între instanţa locului domiciliului sau a locului de muncă.
Cum reclamanta are domiciliul şi locul de muncă în judeţul Bistriţa-Năsăud, revine Tribunalului Bistriţa-Năsăud, competenţa soluţionării cauzei
Prin sentinţa civilă nr. 699 din 26 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţel teritoriale de soluţionare a cauzei a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, invocată din oficiu, fiind declinată competenţa în favoarea Tribunalului Mureş. Constatând ivit conflictului negativ de competenţă, instanţa a dispus suspendarea judecăţii şi înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
În sinteză, instanţa a reţinut că deşi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi ale art. 269 alin. (2) C. muncii instituie o competenţă teritorială de ordine publică, exclusivă, în favoarea tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul are fie domiciliul ori reşedinţa, fie locul de muncă, reclamanta având în circumscripţia Tribunalului Bistriţa-Năsăud toate aceste elemente de identificare, calitatea de judecător la Judecătoria Bistriţa determină incidenţa dispoziţiilor speciale ale art. 127 C. proc. civ., ce derogă de dreptul comun.
Instanţa a reţinut că art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu reglementează o competenţa teritorială facultativă, dispoziţiile acestui articol fiind, în realitate, imperative, textul de lege utilizând expresia „va sesiza" una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în „circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate" cu cea în a cărei „circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul".
Ca atare, legiuitorul nu a avut în vedere doar instanţa de acelaşi grad cu cea la care funcţionează reclamantul, ci şi posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind raţiunea pentru care a iacut trimitere la circumscripţia curţii de apel în care se află instanţa unde se introduce cererea, în analiza competenţei prevăzute de art, 127 C. proc. civ, urmând a fi avută în vedere nu numai instanţa ia care funcţionează reclamantul, ci şi curtea de apel în circumscripţia căreia se află această instanţă.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proe.civ, Înalta Curte reţine următoarele:
Litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu persoanele juridice angajatoare, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Se reţine că, în materia conflictelor Individuale de muncă, pentru situaţia în care salariatul este reclamant, sunt relevante pentru stabilirea competenţei dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora „Cererile referitoare la soluţionarea, conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Având în vedere locul de muncă, respectiv judecător la Judecătoria Bistriţa, dar şi domiciliul reclamantei, ambele situate în judeţul Bistriţa-Năsăud, rezultă că, în raport de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, revine Tribunalului Bistriţa-Năsăud competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.
Problema pe care o ridică conflictul de competenţă este dacă, faţă de norma generală cuprinsă în textele legale mai sus-menţionate şi de competenţa care derivă din acestea, sunt incidente în speţă dispoziţiile speciale, derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în art. 127 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul cărora;
„(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad. aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea, de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor."
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 127 C.proc.civ, reglementează un caz de competenţă alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului, pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, respectiv de pârât, norma interzicând sesizarea instanţei competente, dacă este aceea la care părţile, având calitatea menţionată, îşi desfăşoară activitatea.
În acest caz, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, situate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află Instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
Fiind vorba despre o normă cu caracter special, ea este de strictă interpretare şi nu poate fi supusă, prin urmare, unei interpretări extensive.
Astfel, sintagma folosită de legiuitor în art. 127 C. proc. civ, „competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" nu poate fi interpretată m sens larg, de curte de apel în a cărui circumscripţie îşi desfăşoară activitatea judecătorul reclamant, ci are înţelesul strict de instanţa judecătorească la care acesta funcţionează efectiv.
Se reţine faptul că scopul normei de excepţie reglementată de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., este acela de a asigura imparţialitatea instanţei de judecată, prin aceea că nu poate soluţiona pricina instanţa de judecată la care funcţionează ca judecător, asistent judiciar sau grefier reclamantul, sau aceea pe lângă care funcţionează procurorul, scopul normei juridice nefiind înfrânt prin faptul că judecătorii care funcţionează la o instanţă inferioară celei competente să soluţioneze cererea nu sunt cuprinşi în ipoteza normei menţionate.
Înalta Curte mai observă că legea de procedură reglementează, prin dispoziţiile art. Î40 şi urm, C. proc. civ., instituţia juridică a strămutării la care părţile au posibilitatea de a recurge în caz de bănuială asupra imparţialităţii judecătorilor pentru motive legate de calitatea părţilor.
În cauza, se reţine că, la momentul introducerii prezentei cereri, începând cu data de 7 mai 2010, reclamanta J.L. era judecător la Judecătoria Bistriţa, iar nu la Tribunalul Bistriţa-Năsăud. în consecinţă, ipoteza normei cuprinsă în art. 127 C. proc. civ., în interpretarea sus-menţionată, nu este aplicabilă, deoarece reclamanta nu funcţiona, la data formulării acţiunii, la instanţa competentă să judece acţiunea, respectiv Tribunalul Bistriţa Năsăud.
Prin urmare, faţă de prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, având în vedere şi dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 23/2016. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 214/2016. Civil → |
|---|
