ICCJ. Decizia nr. 22/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 22/2016
Dosar nr. 9066/236/2012*
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2016
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2011, reclamanta Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum - C., a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a actului de donaţie autentificat din 17 noiembrie 1962 de către notariatul de Stat al Raionului Giurgiu, Regiunea Bucureşti.
În fapt, reclamanta arată că, Uniunea Generală a Cooperativelor de Consum (C.) - donator, a donat prin actul de donaţie autentificat din 17 noiembrie 1962, terenul în suprafaţă de 37.100 mp situat în oraşul Giurgiu, şos. Alexandriei, către Statul Român-donatar, prin Sfatul Popular al Regiunii Bucureşti. Reclamanta este succesoarea donatarei, care la rândul ei este succesoarea Institutului Naţional al Cooperaţiei.
Consideră reclamanta că actul de donaţie în cauză a fost făcut după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica statul român, ci fiind forţaţi de presiunile şi ameninţările la care erau supuşi proprietarii persoane fizice şi juridice prin reprezentanţii lor legali.
S-a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, formulată de Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum Giurgiu, prin care solicită a se dispune constatarea nulităţii absolute parţiale a Actului de donaţie autentificat din 17 noiembrie 1962, cu privire la imobilul format din teren în suprafaţă de 6625 mp situat în Giurgiu, şos. Alexandriei nr. 7.
Prin sentinţa civilă nr. 47 din 19 mai 2014, Tribunalul Giurgiu a respins cererea formulată de reclamanta Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum - C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Municipiul Giurgiu prin Primar şi Judeţul Giurgiu prin Preşedintele Consiliului Judeţean şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, formulată de intervenienta Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum Giurgiu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că între Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum (C.) şi Uniunea Raională a Cooperativelor de Consum (URCC) Giurgiu, în calitate de donatori, pe de o parte, şi Statul Român, prin Sfatul Popular al Regiunii Bucureşti, în calitate de donatar, pe de altă parte, a intervenit Actul de donaţie autentificat sub nr. 2530 din 17 noiembrie 1962, prin care C. a transmis cu titlu gratuit statului, imobilul proprietatea sa situat în oraşul Giurgiu, şos. Alexandriei nr. 7, în suprafaţă de 37.100 mp, iar URCC Giurgiu a transmis cu titlu gratuit statului, imobilul proprietatea sa situat în oraşul Giurgiu, şos. Alexandriei nr. 7, în suprafaţă de 6625 mp.
În speţă, din probatoriul administrat, nu a rezultat că actul de donaţie a fost făcut, după instaurarea puterii comuniste, fără a avea la bază animus donandi.
În cauză este un dispunător persoană juridică, care era condus de persoane ce făceau parte din nomenclatura Comitetului Central al PCR, după cum a relatat şi martorul audiat în cauză, care a mai arătat şi faptul că preşedintele C. era supus avizării de către partid, iar în anii 1947-1948, partidul muncitoresc (mai târziu comunist), a preluat rolul de îndrumare al cooperativei de consum.
De vreme ce conducerea cooperativei de consum făcea parte din nomenclatura comunistă, nu se poate considera că cei din conducere au avut intenţia de a dona pentru a-şi schimba statutul social avut şi a dobândi un statut agreat de noua ordine socială. Nu s-a dovedit nici că donaţia a fost realizată în scopul îndeplinirii vreunei condiţii impusă cooperativei de consum.
Violenţa, chiar şi morală, prin eventuale presiuni exercitate de exponenţii puterii politice din perioada întocmirii actului, nu poate fi analizată, deoarece reclamanta a susţinut doar lipsa intenţiei de a dona, motiv pentru care s-a şi respins excepţia prescripţiei acţiunii, prin încheierea din data de 17 martie 2014, dat fiind că, aşa cum a stabilit Î.C.C.J. în jurisprudenţa sa, acţiunea în anularea donaţiei făcută statului, în perioada martie 1945-decembrie 1989, este prescrisă dacă nu a fost introdusă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, termen care începe să curgă, pentru vicierea consimţământului donatorului, prin violenţă, la încetarea violenţei, care nu se mai poate pune din 1990. (Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 2056/2005).
Împotriva sentinţei civile nr. 47 din 19 mai 2014 a Tribunalului Giurgiu au declarat apel reclamanta Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum-C. şi intervenienta Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum Giurgiu, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 515/ A din 21 noiembrie 2014, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi intervenientă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că apelantele susţin în mod nefondat că pe baza interpretării probei cu înscrisuri prima instanţă ar fi reţinut greşit că a făcut parte conducerea reclamantei din nomenclatura comunistă la data încheierii actului de donaţie. Or, prima instanţă a reţinut corect acest aspect, pe baza declaraţiei martorului propus de reclamantă, nu a vreunor înscrisuri. Astfel, martorul a arătat că era chemat preşedintele reclamantei la comitetul central şi i se dădea ca sarcină să predea baza materială, că preşedintele reclamantei făcea parte din nomenclatura comitetului central, că preşedintele era supus avizării de partid şi confirmat de adunarea generală, dar adunarea generală era doar o formalitate.
Astfel şi susţinerile apelantei reclamante că este de notorietate cum regimul comunist obliga reprezentanţii persoanelor juridice să încheie acte de donaţie, fără însă ca aceştia să-şi poată manifesta intenţia de a dona în mod liber, sunt contrazise, cum corect şi legal a reţinut prima instanţă, de declaraţia martorului propus tocmai de reclamantă, care a arătat că bănuieşte că dacă preşedintele reclamantei s-ar fi opus era schimbat din funcţie.
Trebuie menţionat că ameninţarea morală invocată de reclamantă, drept cauză de nulitate absolută a contractului de donaţie, nu a îmbrăcat forma viciului de consimţământ care, ca instituţie juridică, poate atrage doar nulitatea relativă prescriptibilă, ci forma gravă care înlătură voinţa, ameninţarea care paralizează voinţa părţii de a acţiona într-un sens sau altul, similară constrângerii fizice când o parte contractează în condiţiile în care mâna sa este forţată de persoane care o ţin a semna, tocmai de aceea prima instanţă respingând excepţia prescripţiei extinctive. Astfel, pe baza probei testimoniale, necombătută în cauză de vreo altă probă, prima instanţă a reţinut corect că donaţia contestată de reclamantă, autentificată din 17 noiembrie 1962, nu s-a încheiat fără intenţia de a gratifica, cum pretindea reclamanta.
Preşedintele reclamantei avea libertatea de a încheia donaţia sau nu, simpla schimbare din funcţie nereprezentând o ameninţare de genul celei pretinse în cererea de chemare în judecată, menită a înlătura libertatea voinţei de a contracta.
În cererea de chemare în judecată s-a pretins că ameninţarea morală s-a exercitat de aşa manieră, încât a lipsit intenţia de a gratifica (animus donandi) pentru donatoarea care a emis delegaţia din 5 noiembrie 1962 pe baza căreia s-a încheiat actul de donaţie autentificat din 17 noiembrie 1962, menţionată în acest act de donaţie. Or, pe baza probei testimoniale, necombătută în cauză de vreo altă probă, prima instanţă a statuat corect că donaţia contestată, autentificată din 17 noiembrie 1962, nu s-a încheiat fără intenţia de a gratifica (animus donandi) cum pretindea reclamanta, deoarece preşedintele reclamantei avea libertatea de a o încheia sau nu, simpla schimbare din funcţie nereprezentând o ameninţare de genul celei pretinse în cererea de chemare în judecată, menită a înlătura libertatea voinţei de a contracta, care să-i răpească acestuia libertatea de a acţiona într-un sens sau altul.
Intervenienta, pe de altă parte, nu a făcut nicio probă a lipsei intenţiei de a gratifica la încheierea donaţiei, cum a invocat, astfel că prima instanţă nu avea cum să reţină că ar fi lovit de nulitate absolută contractul de donaţie autentificat din 17 noiembrie 1962. Aşadar, sunt nefondate susţinerile apelantelor că la încheierea acestui act de donaţie a lipsit intenţia persoanelor juridice donatoare de a dona, respectiv că ar fi fost obligaţii reprezentanţii lor să încheie actul de donaţie fără ca aceştia să-şi poată manifesta intenţia de a dona în mod liber.
Apelantele susţin nefondat că nulitatea absolută a acestui act de donaţie ar rezulta din faptul că el s-ar fi încheiat în temeiul Decretului nr. 478/1954. Or, această critică este formulată de apelante contrar art. 294 C. proc. civ. care nu permite schimbarea, în apel, a cauzei juridice (motivului de nulitate absolută), faţă de cea care a fost dedusă judecăţii primei instanţe. Astfel, şi referirea din apel a apelantei-reclamante la donarea altor bunuri, decât cele din actul de donaţie contestat în cauza de faţă, este lipsită de relevanţă, prima instanţă nefiind învestită cu verificarea validităţii altor acte juridice decât contractul de donaţie autentificat din 17 noiembrie 1962, iar verificarea valabilităţii transmiterii fiecărui bun se face în raport de modul de transmitere a fiecăruia, nu după modul de transmitere a altora (art. 948 C. civ.1864).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum C., criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Reclamanta a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece în noţiunea respectivă sunt incluse imobilele preluate abuziv, care au fost donate statului în formă autentică. Donaţia trebuia apreciată şi prin prisma unor acte normative, enumerate de legea specială, respectiv a Decretului nr. 410/1948 şi 478/1954, ceea ce o îndreptăţeşte pe reclamantă să solicite constatarea nulităţii actului de donaţie.
Mai mult, având în vedere atitudinea statului în cadrul regimului comunist de îngrădire a proprietăţii cooperatiste, au avut loc donaţii forţate, exproprieri, preluări fără titlu - situaţie care se regăseşte şi în cazul terenului ce face obiectul litigiului dedus judecăţii.
În esenţă, reclamanta a arătat că instanţele anterioare nu au apreciat corect probatoriul administrat în cauză şi că C. nu a făcut niciodată parte din nomenclatura comitetului central, acest aspect nerezultând din niciun document depus la dosar.
Regimul juridic al proprietăţii cooperatiste a fost unul distinct de cel al proprietăţii de stat, iar donaţiei pentru teren i-a lipsit animus donandi, ceea ce înseamnă că este lovită de nulitate, potrivit dispoziţiilor art. 948 pct. 4 raportat la art. 966 C. civ., pentru lipsa cauzei. Lipsa intenţiei de a gratifica echivalează cu lipsa totală a consimțământului, astfel încât, instanţa de apel trebuia să constate nulitatea.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Examinând susţinerile reclamantei, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Este neîntemeiată susţinerea reclamantei că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce au fost analizate toate condiţiile prevăzute de actul normativ pentru formularea acţiunii.
Astfel, chiar dacă acţiunea în constatarea nulităţii este admisibilă, cauza de nulitate invocată nu este aplicabilă actului de donaţie atacat de reclamantă în faţa instanţei.
Donaţia este un contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit prin care donatorul, cu intenţie liberală, își micșorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său cu un drept (real sau de creanţă), mărind patrimoniul donatarului cu acelaşi drept, fără a urmări să primească altceva în schimb (art. 801 şi 803 C. civ.).
Deci, ceea ce caracterizează donaţia este trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul fără echivalent, cu intenţia de a face o donaţie (animus donandi). Această intenţie justifică mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia, constituind cauza ei.
În analiza cauzei în materie de donaţie, este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voinţa dispunătorului în acest sens. Cauza în cazul contractului de donaţie cuprinde în primul rând intenţia de a dărui, animus donandi, şi apoi motivul care a determinat pe dispunător să facă liberalitatea, fără ca aceste elemente să poată fi separate şi apoi examinate izolat.
Or, în speţă, nu s-a putut determina niciun element care să ducă la concluzia că actul de donaţie ar fi încălcat dispoziţiile legale cu privire la validitatea acestuia.
Invocarea unor acte normative, respectiv a Decretului nr. 410/1948 şi 478/1954, nu are relevanţă în cauză, deoarece actul de donaţie a fost încheiat în formă autentică, fiind aplicabil art. 813 C. civ. de la 1864.
Pe de altă parte, în mod corect a constatat instanţa de apel că decretele menţionate, nu au constituit temei de drept pentru formularea acţiunii în constatarea nulităţii în faţa instanţei de fond, astfel încât nu puteau fi analizate, direct în calea de atac, în conformitate cu art. 294 C. proc. civ.
În apel au fost apreciate probele şi a fost stabilită situaţia de fapt, relevându-se inexistenţa cauzei de nulitate invocate în acţiunea introductivă de către reclamantă.
În recurs, instanţa nu mai poate statua asupra probatoriului, ca urmare a abrogării dispoziţiilor art. 304 pct. 11 din C. proc. civ. de la 1865, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. niciuna dintre criticile invocate nu se subsumează acestui cadru legal, deoarece, în speţă, criticile au fost formulate pe aplicarea greşită a legii, în materia nulităţii, nu a interpretării actului atacat în instanţă.
Reclamanta a formulat o acţiune în constatarea nulităţii unui act de donaţie pentru lipsa intenţiei de a gratifica, or instanţa a respins, ca nefondată acţiunea, criticile, în căile de atac axându-se pe cauzele de nulitate, nu pe natura actului juridic ce face obiectul litigiului.
Analiza cauzelor de nulitate, raportată la actele normative invocate, nu echivalează cu o interpretare greşită a actului juridic, ci se subsumează, în esenţă, unor critici de nelegalitate, pe care instanţa de recurs le analizează din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum C. împotriva Deciziei nr. 515/ A din 21 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 219/2016. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 220/2016. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
