Decăderea reclamantului din proba încuviințată. Condiții și efecte.
Comentarii |
|
Rolul judecătorului în aflarea adevărului. Principiile fundamentale ale procesului civil.
C. proc. civ., art. 10 alin. (1), art. 22 alin. (6)
Prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. instituie obligația ca părțile să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător.
În cazul în care reclamantului i-a fost încuviințată proba cu expertiza judiciară, iar, ulterior, acesta a fost decăzut din dreptul de a o administra ca urmare a faptului că nu a achitat avansul onorariului expertului în termenul fixat de instanța de judecată, nu se poate reține încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
În acest context, decăderea reclamantului din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară a reprezentat sancționarea neglijenței de care a dat dovadă, această parte, care nu și-a îndeplinit obligațiile procesuale înăuntrul termenului fixat de instanță.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1572 din 16 septembrie 2020
Prin acțiunea precizată, înregistrată sub nr. x/100/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C., D. și E., să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6570/19.09.2016 la S.P.N. F., încheiat între S.C. B.
S.R.L., în calitate de cumpărătoare și D., C., E., în calitate de vânzători și anularea actului adițional rectificativ la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6570/19.09.2016, act adițional autentificat sub nr. 2932/14.04.2017 la S.P.N. F., încheiat între S.C. B. S.R.L., în calitate de cumpărătoare și D., C., E., în calitate de vânzători.
Prin sentința civilă nr. 611 din 02 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/100/2017 al Tribunalului Maramureș, Secția a ÎÎ-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de reclamantul A. A fost respinsă acțiunea precizată promovată de reclamant, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C., D. și E. A fost respinsă cererea pârâților privind amendarea reclamantului cu suma de 1.000 lei pentru introducerea cu rea-credință a unei cereri de chemare în judecată vădit netemeinice și s-a dispus restituirea către reclamant a onorariului provizoriu de 1.000 lei, achitat cu chitanța nr. 1836292833/1/26.03.2018. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 592 din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a ÎÎ-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul A. Împotriva sentinței civile nr. 611 din 02 aprilie 2018 a Tribunalului Maramureș, Secția a ÎÎ-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost obligat apelantul să plătească intimatei S.C. B. S.R.L. suma de 11.085,56 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 și 5 C. proc. civ.
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că în mod greșit instanța a apreciat că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută exclusiv de către administratorii cu puteri depline. În opinia recurentului-reclamant, faptul că D. era asociatul majoritar în S.C. B. S.R.L. nu înseamnă că acesta putea lua orice decizie fără aprobarea adunării generale a asociaților și că putea semna orice act pentru societate, deoarece în cazul de față avea obligația să se abțină de la vot, obligație care îi incumba și lui C.
Astfel, recurentul-reclamant susține că administratorii societății nu pot deroga de la prevederile actului constitutiv, neavând mandat acordat pentru aducerea la îndeplinire a atribuțiilor adunării generale a asociaților, lipsa mandatului administratorului semnatar al actelor atacate neputând fi acoperită, deoarece se încalcă înțelegerea părților, care are putere de lege pentru acestea.
Recurentul-reclamant arată, totodată, că instanța de apel, fără a administra un minim probatoriu în vederea stabilirii stării de fapt și a aflării adevărului, a preluat susținerile intimaților, reținând în mod greșit pentru ambele contracte atacate incidența art. 70 și art. 701 teza I din Legea nr. 31/1990.
Concluzionând, recurentul-reclamant susține că lipsa aprobării adunării generale a asociaților S.C. B. S.R.L. atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6570/2016 și pentru lipsa consimțământului, raportat la art. 1.250 C. civ., deoarece normele prevăzute de Legea nr. 31/1990 sunt norme imperative, care reglementează expres modalitatea de conducere a societăților comerciale, respectiv atribuțiile care cad în sarcina organelor de conducere.
În ceea ce privește natura investițiilor efectuate, recurentul-reclamant arată că în mod greșit instanța de apel a stabilit că încheierea contractului prin care a fost achiziționat terenul obiect al contractului nu s-ar încadra în noțiunea de investiții noi, deoarece investiția privind ansamblul rezidențial era prevăzută chiar de la momentul înființării societății.
Potrivit recurentului-reclamant, în cazul de față, aprobarea achiziționării imobilului teren în suprafață de 1.155 mp. cădea în sarcina adunării generale a asociaților, conform art. 14 alin. 7 lit. f) din actul constitutiv al societății B. S.R.L., deoarece reprezenta o investiție majoră.
Recurentul-reclamant susține că nu sunt incidente prevederile legale reținute de către instanța de apel, deoarece actul constitutiv al societății B. S.R.L. prevede expres la art. 14 alin. 7 lit. f) că aprobarea investițiilor majore, cum este cazul aici, cade în sarcina adunării generale a asociaților. În acest sens sunt și dispozițiile art. 701 teza finală din Legea nr. 31/1990, care exceptează din atribuțiile administratorilor pe cele conferite prin actul constitutiv adunării generale a asociaților.
Referitor la conflictul de interese între vânzătorul imobilelor și reprezentantul societății cumpărătoare, recurentul-reclamant arată că în mod nelegal instanța a stabilit că în prezenta cauză nu ar fi vorba despre un conflict de interese, aplicând greșit prevederile art. 76 din Legea nr. 31/1990.
În acest sens, recurentul-reclamant susține că existența dublei calități de vânzător-cumpărător a administratorilor asociați conferă caracter fraudulos actului atacat, nefiind dovedit în vreun fel scopul contractului de către intimați sau o necesitate a perfectării acestuia de către societate, denotând doar realizarea interesului personal al intimaților. Simpla efectuare de către intimați a unui raport de evaluare nu are puterea de a acoperi vicierea contractului pentru lipsa aprobării adunării generale a asociaților sau pentru a dovedi inexistența fraudei la lege.
Coroborând art. 193 cu art. 79 din Legea societăților comerciale, recurentul-reclamant susține că asociații administratori C. și D. sunt în conflict de interese, cauza contractului de vânzare-cumpărare fiind una ilicită.
Recurentul-reclamant mai arată și că prețul de 300.000 de euro pentru terenul în suprafață de 1.155 mp. s-a stabilit discreționar, cu fraudarea intereselor societății B. S.R.L., iar achiziționarea acestui imobil nu este justificată, fiind efectuată exclusiv în interesul asociaților administratori, cu fraudarea intereselor societății și că instanța a apreciat, în dezacord cu prevederile Legii nr. 31/1990 și ale Codului civil, că prețul stabilit nu ar fi unul disproporționat.
Recurentul-reclamant susține, de asemenea, că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 31/1990, reținând că administrarea ar fi fost realizată în concret de către ambii administratori, chiar dacă nu există niciun înscris din care să rezulte că intimatul C. și-ar fi exprimat în vreun fel consimțământul. În cazul de față, nu operează simplul mandat al administratorilor societății B. S.R.L., reglementat de art. 70 și 701 din Legea societăților comerciale, întrucât intimații D. și C. sunt în conflict de interese ca asociați, fapt ce interzice acestora să încheie acte în vederea realizării unui interes personal.
Recurentul-reclamant invocă și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., respectiv nelegala aplicare a sancțiunii decăderii din proba cu expertiza judiciară și aplicarea greșită a prevederilor referitoare la administrarea probațiunii: art. 22 alin. 2 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant susține că sunt incidente dispozițiile art. 480 alin. 2 C. proc. civ., fiind necesar ca instanța de apel să dispună desființarea sentinței cu consecința retrimiterii acesteia instanței de fond, cu atât mai mult cu cât, în lipsa unui material probator, prima instanță a îmbrățișat întru totul susținerile pârâților, preluându-le în întregime în considerentele sentinței.
Recurentul-reclamant arată că, atât prin sentința pronunțată, cât și prin decizia instanței de apel, a fost respinsă proba cu expertiza judiciară, ulterior acțiunea fiind respinsă ca nedovedită în ceea ce privește motivul de nulitate pentru cauza ilicită.
În privința aplicării sancțiunii decăderii, recurentul-reclamant consideră că a fost decăzut în mod nelegal din dreptul câștigat de a administra proba cu expertiză, pentru neachitarea avansului onorariului de expert. Arată că prin încheierea din data de 29.01.2018, atacată în apel, a fost încuviințată proba cu expertiza de evaluare a imobilului teren înstrăinat, punându-se în vedere apărătorului recurentului de la acea dată achitarea unui avans de onorariu de 1.000 de lei în termen de 3 zile.
Făcând trimitere la art. 20 din O.G. nr. 2/2000, potrivit căruia ,,Suma stabilită drept onorariu provizoriu și avansul pentru cheltuielile de deplasare, atunci când este cazul, se depun, în termen de 5 zile de la numirea expertului, de partea la cererea căreia s-a încuviințat efectuarea expertizei, în contul special al biroului local pentru expertize judiciare tehnice și contabile, deschis în acest scop”, recurentul-reclamant susține că termenul dispus de către instanța de judecată pentru achitarea avansului de onorariu este mai mic decât cel prevăzut de lege.
Totodată, recurentul-reclamant afirmă că a achitat avansul de onorariu de 1.000 de lei de îndată ce a luat cunoștință de existența acestei sarcini, nefiind citat în acest sens și că, raportat la dispozițiile art. 180 C. proc. civ., încheierea din 29.01.2018 este executorie, sancțiunea neachitării avansului de onorariu în termen de 3 zile neputând fi decăderea din proba încuviințată.
În acest sens, recurentul-reclamant susține că legiuitorul a prevăzut expres sancțiunea decăderii din probă doar în situația în care proba a fost dispusă din oficiu, conform art. 262 C. proc. civ., în speță proba fiind solicitată de către recurent și că decăderea reprezintă o sancțiune care operează exclusiv pentru neîndeplinirea unui act de procedură, iar nu pentru neîndeplinirea obligației părții de a achita avansul unui onorariu provizoriu pentru expert, pentru care legea prevede posibilitatea instanței de a da în debit partea, care va fi urmărit silit pentru sumele datorate.
Recurentul-reclamant arată că, procedând astfel, instanța a încălcat principiul egalității armelor și principiul aflării adevărului, noțiunea de egalitate a armelor procedurale reprezentând unul dintre conceptele dezvoltate în jurisprudența Curții Europene și constituind una din garanțiile implicite ale unui proces echitabil. Egalitatea procedurală a părților în proces nuanțează principiul mai vast al egalității între cetățeni, precum și principiul aflării adevărului.
De altfel, în vederea respectării principiului aflării adevărului, legiuitorul a reglementat în cuprinsul art. 22 alin. 2 C. proc. civ. rolul judecătorului în aflarea adevărului, statuând că „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:
Un prim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este reglementat de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., iar criticile ce vizează necesitatea adoptării unei hotărâri a adunării generale a asociaților, natura investițiilor efectuate, conflictul de interese, acordul ambilor administratori pentru încheierea actelor privitoare la administrarea societății, reprezintă o reluare a motivelor din cererea apel.
Reiterarea motivelor de apel nu echivalează cu dezvoltarea motivelor de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.
Într-o altă exprimare, prezentarea din nou a argumentelor expuse în apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. 1 lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același cod. Din modul de redactare a cererii de recurs nu pot fi determinate limitele sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii recurate.
Prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.
De aceea, chiar dacă prin decizia recurată se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.
Criticile invocate de recurentul-reclamant în sensul că prețul de 300.000 euro pentru terenul în suprafață de 1.155 mp a fost stabilit discreționar, cu fraudarea intereselor societății, achiziționarea imobilului nefiind justificată și fiind efectuată exclusiv în interesul asociaților administratori, reprezintă critici de netemeinicie, care excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.
Motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, vizează decăderea sa din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară și faptul că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de dispozițiile art. 22 alin. 2 C. proc. civ., cu consecința încălcării principiului egalității armelor și a principiului aflării adevărului.
Înalta Curte de Casație și Justiție reține că argumentele ce vizează nelegala decădere a reclamantului din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară au fost expuse în cererea de apel formulată de această parte, regăsindu-se la filele 5-6 vol. I al curții de apel.
Ca atare, aceste argumente nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, motiv pentru care nu pot face obiectul analizei în recurs, astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat cu privire la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Argumentele ce vizează încălcarea dispozițiilor 22 alin. 2 C. proc. civ. nu pot fi reținute.
În privința rolului activ al judecătorului, se impune a se sublinia că procesul civil fiind, de regulă, un proces al intereselor private, părțile au nu numai dreptul, dar și obligația de a-și proba pretențiile și apărările. Pe de altă parte, asigurarea unui echilibru procesual, precum și aflarea adevărului, presupun posibilitatea judecătorului de a influența cursul procesului, însă numai în cazurile și condițiile stabilite expres de lege.
Astfel, în speța dedusă judecății, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 alin. 2 C. proc. civ., în condițiile în care reclamantului i-a fost încuviințată proba cu expertiza judiciară, însă a fost decăzut din dreptul de a administra această probă ca urmare a faptului că nu a achitat avansul onorariului expertului în termenul fixat de instanța de judecată.
Trebuie subliniat, de asemenea, că prevederile art. 10 alin. 1 C. proc. civ. instituie obligația ca părțile să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător.
Or, în cauză, decăderea reclamantului din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară a reprezentat sancționarea neglijenței de care a dat dovadă această parte, care nu și-a îndeplinit obligațiile procesuale înăuntrul termenului fixat de instanță.
Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. Împotriva deciziei civile nr. 592 din 12 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă. În raport de dispozițiile art. 453 alin. 1 C. proc. civ., a obligat recurentul-reclamant la plata sumei de 13.294,20 lei către intimata S.C. B. S.R.L., cheltuieli de judecată, conform dovezilor aflate la filele 158-160.
← Contract de locațiune. Autoritatea de lucru judecat a... | Acțiune în răspundere. Încălcarea de către instanță a... → |
---|