Acțiune în răspundere. Încălcarea de către instanță a art. 36 Cod procedură civilă. Consecințe. Dobândă penalizatoare.
| Comentarii |
|
C. proc. civ., art. 32, art. 36, art. 488 alin. (1) pct. 5
C. civ., art. 222 - art. 224 O.U.G. nr. 88/1997, art. 324 alin. (5)-(6) Legea nr. 137/2002, art. 30 alin. (3)
Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
Astfel, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).
Dreptul și obligația, potrivit art. 36 C. proc. civ., este suficient să fie afirmate, pentru a se dovedi calitatea procesuală a părților, existența/inexistența acestora fiind o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului, potrivit art. 36 teza finală C. proc. civ.
Prin urmare, în cazul în care instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe ce nu a intrat în judecata fondului, dar a rezolvat chestiunea litigioasă privind titularii calității procesuale active și pasive prin raportare la conținutul și inexistența dreptului pretins prin cererea de chemare în judecată, considerentele fiind circumscrise netemeiniciei acțiunii, cu depășirea limitelor analizei potrivit art. 36 C. proc. civ., este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 341 din 11 februarie 2020
Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalului București, Secția a IV-a civilă la data de 12 decembrie 2016 sub nr. x/3/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat, în principal, obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei totale de 6.806.232,54 euro formată din: 6.793.870.26 euro reprezentând despăgubiri cu titlu de debit principal, 5.329.78 euro reprezentând dobânda penalizatoare calculată până la data de 31.10.2016 și 7.032.50 euro, penalitate calculată până la data de 31.10.2016, conform hotărârii CEDO din 16.12.2014 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Buti și alții împotriva României.
La această cauză a fost conexată și cererea nr. x/12 formulată de A. S.A., vizând obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor începând cu data înregistrării prezentei cereri și până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății.
S-a solicitat obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă, începând cu data înregistrării cererii și până la data achitării integrale a despăgubirilor, a penalității calculate conform hotărârii C.E.D.O. din data de 16.12.2014 pronunțată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Buti și alții vs. România, cauză la care a fost conexată și cererea nr. x/12 formulată de societatea A. S.A., penalitate plătibilă în lei, la cursul BNR din ziua plății. Totodată, s-a solicitat obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces.
În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) a sumei totale de 6.806.232.54 euro, cu titlu expres de a fi achitată de îndată către societatea A. S.A. pentru stingerea creanței rezultată din titlul executoriu reprezentat de sentința comercială nr. 1911 din 23.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a Vl-a comercială, în dosarul nr. x/3/2008.
Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către A.A.A.S. a dobânzii legale calculate la valoarea despăgubirilor începând cu data înregistrării prezentei cereri și până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibile în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, dobânda legala pe care A.A.A.S. trebuie să o achite A. S.A. În baza titlului executoriu reprezentat de sentința comercială nr. 1911 din 23.02.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a Vl-a comerciala în dosarul nr. x/3/2008, cu titlu expres ca suma rezultată cu titlu de dobândă legală să fie achitată de îndată către reclamanta A. S.A.
Reclamanta a mai solicitat obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către A.A.A.S. a penalității calculate conform hotărârii C.E.D.O. din 16.12.2014 pronunțată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Buti și alții vs. România, cauză la care a fost conexată și cererea nr. x/12 formulată de A. S.A., începând cu data înregistrării prezentei cereri și până la data achitării integrale a despăgubirilor, plătibilă în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, penalitatea urmând să fie achitată de îndată către reclamantă.
S-a solicitat obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 și modificată prin Legea nr. 99/1999, respectiv art. 194 și urm. C. proc. civ., pct. 5 din dispozitivul hotărârii C.E.D.O. din 6 decembrie 2014 pronunțată în cauza Buti și alții vs. România, cauză la care a fost conexată și cererea nr. x/12 formulată de reclamantă.
Prin sentința civilă nr. 4141 din 10 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, Secția a Vl-a civilă în dosarul nr. x/3/2016*, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei sub aspectul acțiunii formulate în principal și întemeiate pe cauză juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Român conform hotărârii C.E.D.O. din 16.12.2014 pronunțată în cauza Buti și alții contra României.
Prin aceeași sentință, s-a respins acțiunea formulată în principal și întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Român conform hotărârii C.E.D.O. din 16.12.2014 pronunțată în cauza Buti și alții contra României, pentru lipsa calității procesuale active.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român sub aspectul acțiunii formulate în principal și întemeiate pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Român în calitate de garant.
S-a respins acțiunea formulată în principal de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și A.A.A.S., întemeiată pe cauza juridică reprezentată de răspunderea pârâtului Statul Român în calitate de garant.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei sub aspectul acțiunii formulate în subsidiar și s-a respins această acțiune pentru lipsa calității procesuale active.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Societatea A. S.A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1687/A/2018 din 20 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a Vl-a civilă.
La data de 29 octombrie 2018, recurenta-reclamantă Societatea A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1687/A/2018 din 20 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a Vl-a civilă.
În cuprinsul recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
În ceea ce privește motivul de casare vizând soluția de respingere a criticii din apel, care se referă la soluția primei instanțe, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în raport cu capătul principal al cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 și modificată prin Legea nr. 99/1999, text menținut în vigoare prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.
Greșita aplicare a acestor prevederi legale a fost invocată și prin raportare la respingerea acțiunii întemeiată pe cauza juridică constând în răspunderea pârâtului Statul Român în calitate de garant.
Totodată, sub acest aspect, a fost invocată și greșita aplicare a art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 și modificată prin Legea nr. 99/1999, precum și a art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.
Recurenta a susținut că Statul Român este obligat, în virtutea prevederilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, să plătească reclamantei despăgubirile datorate de instituția implicată în procesul de privatizare, atât timp cât aceasta din urmă nu-și respectă obligația de plată, nici chiar după trecerea a mai bine de 7 ani de la data pronunțării titlului executoriu de către Tribunalul București.
Această calitate de garant este atribuită prin efectul legii și presupune existența unei obligații în sarcina Statului Român, anume a obligației de a garanta plata despăgubirilor, adică de a garanta plata datorată de instituția publică implicată în procesul de privatizare al societății A. S.A. S-a subliniat că o astfel de obligație revine Statului Român prin efectul unei legi speciale, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 și modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.
Pe cale de consecință, s-a susținut că Statul Român nu poate să încalce o astfel de obligație și, deci, nu poate fi exonerat de această răspundere.
Reclamanta a precizat că Statul Român nu și-a îndeplinit atribuțiile pe care le avea în calitatea sa de garant, ci, din contră, a obstrucționat procesul de recuperare a creanței de către reclamantă.
Recurenta a susținut că A.A.A.S. nu și-a îndeplinit obligația de plată, astfel cum s-a reținut chiar și prin hotărârea C.E.D.O., motiv pentru care Societatea A. S.A. este îndreptățită să ceară și să primească contravaloarea creanței de la garant, adică de la Statul Român.
Totodată, s-a arătat că, în ipoteza în care cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2008 ar fi fost promovată și în contradictoriu cu Statul Român, doar atunci Statul ar fi putut invoca inexistența unei obligații de plată, în mod direct, față de societatea A. S.A.
Reclamanta a învederat că prin decizia nr. 171 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut, contrar susținerilor intimatului, că obligația de garanție a Statului Român este stipulată cel mai mult în favoarea societății comerciale, adică în favoarea Societății A. S.A.
În accepțiunea recurentei, calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român izvorăște din aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 34 din 22 ianuarie 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.
Prin urmare, recurenta a precizat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, raportat la capătul principal al cererii de chemare în judecată este nefondată, motiv pentru care soluția primei instanțe de a admite această excepție, menținută de către instanța de apel, prin respingerea apelului, este neîntemeiată și nelegală, fiind rezultatul unei încălcări și greșite aplicări a normelor de drept material.
Referitor la motivul de casare vizând soluția de respingere a motivului de apel care se referă la soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a SC A. S.A., în raport cu capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, reclamanta a susținut că sau aplicat greșit normele de drept material, respectiv art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 și modificată prin Legea nr. 99/1999 (text menținut în vigoare prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002).
Din această perspectivă, a fost invocată și încălcarea art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998 și modificată prin Legea nr. 99/1999, precum și art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.
S-a învederat că temeiul de drept este același ca și pentru capătul principal, respectiv răspunderea legală specială a statului român în calitate de garant, care rezultă din dispozițiile alin. (6) ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
În opinia recurentei, faptul că în practică unele instanțe au interpretat obligația Statului Român, în sensul plății către A.A.A.S. și nu direct către creditorul despăgubirilor, nu schimbă temeiul de drept.
La data de 29 noiembrie 2018, intimata-pârâtă A.A.A.S. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, raportat la faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.
La data de 27 decembrie 2018, a formulat întâmpinare și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.
În esență, s-a susținut că legiuitorul nu a stabilit că Statul Român ar garanta instituțiile publice implicate, în speță, A.A.A.S. pentru obligația instituită în sarcina sa la art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997.
Intimatul a subliniat că nu este incidentă ipoteza unui refuz al autorității privind îndeplinirea obligației de plată stabilită printr-un titlu executoriu, o dovadă în acest sens fiind și faptul că A. S.A. și-a recuperat cea mai mare parte a creanței.
Prin urmare, s-a învederat că hotărârea recurată este legală și justifică soluția de respingere a recursului formulat de A. S.A., în speță nefiind argumente pentru reformarea deciziei civile nr. 1687/20.09.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a Vl-a civilă în dosarul nr. x/3/2016*.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, a reținut că este fondat recursul, pentru următoarele considerente:
Prioritar, în legătură cu prescripția dreptului material la acțiune, invocată prin excepție de către intimata A.A.A.S., potrivit art. 248 C. proc. civ., întrucât recursul privește verificarea legalității hotărârii în legătură cu o altă excepție de fond și dirimantă, respectiv lipsa calității procesuale, în stabilirea unei succesiuni logice și raționale a soluționării excepțiilor, se reține necesitatea rezolvării prioritare a chestiunii litigioase privind cadrul procesual și, deci, a căii extraordinare de atac. Aceasta întrucât prescripția este instituită de legiuitor ca o sancțiune pentru creditorul culpabil și nediligent și ca un beneficiu acordat de lege debitorului, ceea ce presupune, în mod necesar, stabilirea mai întâi a titularilor raportului juridic de drept substanțial ce determină și părțile raportului de drept procesual.
Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incidente în situația în care hotărârea nu este conformă cu dispozițiile legale aplicabile, fiind dată cu încălcarea ori cu greșita aplicare a normelor de drept material.
Astfel, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe care, analizând cererea de chemare în judecată a recurentei-reclamante, a constatat neîndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii civile, în legătură cu lipsa calității procesuale, instanțele devolutive neintrând în dezbaterea fondului cauzei.
Codul de procedură civilă reglementează condițiile de exercitare a acțiunii civile în art. 32, calitatea procesuală fiind una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ.
Conținutul acestei noțiuni este precizat în cuprinsul art. 36 C. proc. civ., potrivit cu care calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecății. În consecință, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. Astfel, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).
Ca principiu teoretic, întrucât reclamanta declanșează procedura jurisdicțională, îi revine sarcina de a demonstra legitimarea procesuală proprie și pe cea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material, în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative.
Analiza în cadrul controlului judiciar determinat de apelul reclamantei ar fi trebuit să urmărească, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., a se stabili numai dacă apelanta-reclamantă era titulara dreptului afirmat în cadrul raportului juridic dedus judecății, iar pârâtul-intimat, pornind de la același raport juridic supus cercetării instanței de apel, era subiectul pasiv al obligației.
Dreptul și obligația, potrivit art. 36 C. proc. civ., era suficient să fie afirmate, pentru a se dovedi calitatea procesuală a părților, existența/inexistența acestora fiind o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului, potrivit art. 36 teza finală C. proc. civ.
Criticile aduse deciziei atacate cu recurs sunt fondate, constatându-se că instanța de apel a rezolvat chestiunea litigioasă privind titularii calității procesuale active și pasive prin raportare la conținutul și inexistența dreptului pretins prin cererea de chemare în judecată, considerentele fiind circumscrise netemeiniciei acțiunii, cu depășirea limitelor analizei potrivit art. 36 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Statul are calitatea de persoană juridică de drept public și, în această calitate, este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ori de câte ori este vorba de raporturi juridice civile în care statul român este parte, nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații (art. 223 C. civ.).
Dacă prin lege se stabilește altfel, atunci Statul român este reprezentat în raporturile juridice de persoana sau instituția indicate în legea specială.
Dispozițiile art. 222 C. civ. privind independența patrimonială a persoanelor juridice invocate de intimații-pârâți nu au nicio relevanță, din moment ce prin art. 224 C. civ. este reglementată distinct răspunderea subsidiară a Statului român pentru obligațiile organelor, autorităților, instituțiilor publice, dacă prin lege nu se prevede altfel. În consecință, statul, în virtutea acestor dispoziții este un garant al executării obligațiilor asumate de toate organele, autoritățile și instituțiile publice.
Din textele legale anterior menționate se desprinde concluzia că Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală în litigiile prevăzute de lege.
Recurenta-reclamantă nu a înțeles să acționeze în justiție pentru recunoașterea și valorificarea drepturilor sale atât instituția publică implicată în privatizare (intimata-pârâtă A.A.A.S.), cât și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv pentru plata despăgubirilor în temeiul art. 324 alin. (5), urmare a retrocedării imobilului din București, str. X nr. 12, sector 2 ce constituia aport la capitalul social, ci a vizat obținerea unei măsuri reparatorii, invocând un alt temei legal.
Cauza acțiunii trebuie înțeleasă ca scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă în justiție, despăgubirile solicitate în speță având la bază prejudiciul suferit ca urmare a ineficienței sistemului reparatoriu la care a apelat recurenta-reclamantă.
Recurenta-reclamantă și-a întemeiat acțiunea introdusă împotriva Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice pe dispozițiile art. 324 alin. 6 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999.
Astfel, instanța de apel, în raport de conținutul cererii de chemare în judecată prin care se configurase într-un mod diferit obiectul și cauza acțiunii, nu era în situația de a determina calitatea procesuală pasivă prin raportare la normele care, instituind expres calitatea procesuală pasivă a instituției publice implicate în procesul de privatizare (A.A.A.S.), excludeau o răspundere directă a statului.
Reclamanta nu poate justifica atragerea în procedura jurisdicțională a unei părți decât în măsura în care are motive să îi opună dreptul afirmat, iar aceasta din urmă să îi conteste dreptul pretins prin acțiune, condiții care, contrar concluziilor instanței devolutive de control judiciar, erau îndeplinite în cauză.
Recurenta-reclamantă atribuie dispozițiilor art. 324 alin. 6 sensul unui angajament asumat legal de stat față de societatea privatizată, de răspundere pentru situația neîndeplinirii obligațiilor stabilite în sarcina A.A.A.S. prin hotărâre judecătorească, deci pentru ipoteza în care mecanismul reparatoriu se dovedește nefuncțional, răspunderea fiind complementară.
În același timp, pretențiile deduse judecății în cadrul cererii subsidiare din acțiunea introductivă, prin care se solicită Statului român punerea la dispoziția A.A.A.S. a sumelor datorate recurentei-reclamante, pun în discuție atribuțiile legal reglementate în materia repartizării resurselor bugetare, a alocării și destinației acestora.
Prin dispozițiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, statul și-a asumat obligația de a garanta îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor instituite în sarcina lor prin alin. (1) din același articol, respectiv de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni între Fondul Proprietății de Stat și Asociația A. a fost încheiat la data de 4 februarie 1994. În virtutea dispozițiilor art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel, deși abrogate, dispozițiile legale își produc în continuare efectele, fiind aplicabile cauzei.
Legiuitorul a stabilit subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în echivalentul bănesc al imobilului, respectiv instituția publică implicată în privatizare, actuala A.A.A.S., administrator al intereselor economice ale statului, cu atribuții postprivatizare, despăgubirile fiind stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, însă răspunderea civilă a statului este invocată în cauză pentru repararea prejudiciului produs prin neîndeplinirea obligațiilor A.A.A.S. stabilite prin titlu executoriu.
Astfel, se solicită obligarea la plata unor daune-interese compensatorii și moratorii, în virtutea unei răspunderi în garanție, urmărindu-se repunerea în situația patrimonială în care s-ar fi aflat recurenta dacă obligațiile debitoarei ar fi fost executate.
Recurenta-reclamantă solicită obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 6.806.232,54 euro, formată din despăgubiri (obligații de plată neexecutate), dobânzile penalizatoare calculate conform Hotărârii C.E.D.O. pronunțate la data de 16 decembrie 2014 în favoarea sa, în Cauza Buti și alții, plus dobânzile legale, în subsidiar obligarea aceluiași intimat-pârât la plata respectivelor sume către A.A.A.S.
Invocând dispozițiile speciale ale art. 324 alin. (6), în care se prevede că „statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol”, care au păstrat obligația de garanție a statului în nume propriu, cu caracter subsidiar, recurenta-reclamantă apelează la transformarea acestei răspunderi subsidiare în răspundere directă, urmare atât a neîndeplinirii obligațiilor A.A.A.S. față de aceasta, în pofida demersurilor legale pe calea executării silite, cât și a nerespectării de către Statul român a independenței patrimoniale a acestei instituții publice. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă invocă atitudinea de obstrucționare a intimatului-pârât în procesul de recuperare a creanței stabilite prin titlu executoriu.
Calitatea procesuală, în acest caz, atât pentru cererea principală, cât și pentru cea subsidiară, izvorăște dintr-un raport conex cu raportul juridic de drept material în care este parte recurenta-reclamantă, acțiunea privind răspunderea civilă a statului având ca titular al dreptului afirmat de despăgubire - recurenta-reclamantă, iar ca subiect pasiv, titular al obligațiilor pretinse corelative - intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Este de menționat că în Cauza A. Popa contra României (2010), în legătură cu neexecutarea hotărârii judecătorești pronunțate împotriva unui debitor public, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statul răspunde chiar și ca acționar majoritar al unor societăți care nu sunt persoane juridice de drept public, dacă nu se respectă independența patrimonială a acestora și că statul nu se poate apăra de răspundere, inclusiv față de această răspundere subsidiară de garanție, invocând criza financiară.
Este de remarcat, de altfel, că recurenta-reclamantă se prevalează de Hotărârea din 16 decembrie 2014, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Buti și alții, prin care s-a hotărât că „statul pârât trebuie să asigure, prin mijloace adecvate, în termen de 3 luni, executarea hotărârilor încă restante”.
Din jurisprudența C.E.D.O. se desprind o serie de principii în ce privește neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate împotriva unui debitor public, după cum urmează: executarea în mod defectuos a unei hotărâri judecătorești, fapt constatat în mod direct de instanța europeană, atrage încălcarea Convenției; o creanță împotriva statului, rezultată dintr-o hotărâre judecătorească rămâne validă și trebuie executată, chiar dacă potrivit legislației interne dreptul de a cere executarea silită s-a prescris; statul nu poate să invoce lipsa resurselor financiare pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești; caracterul rezonabil al termenului de executare trebuie să fie apreciat, ținând seama în special de complexitatea procedurii de executare, de comportamentul creditorului și al autorității competente.
Statului îi este justificată calitatea procesuală în măsura în care este parte în raportul juridic dedus judecății și se află într-o opoziție de interese față de reclamant, pentru a i se legitima poziția de pârât în cadrul litigiului.
Prin urmare, raporturile de drept procesual se leagă valabil între titularii ce rezultă din dreptul material dedus judecății, recurenta-reclamantă având calitate procesuală activă, iar intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice calitate procesuală pasivă, revenind instanței învestite cu soluționarea cauzei ca în cadrul unei analize asupra fondului să stabilească situația de fapt, dacă sunt întrunite condițiile răspunderii, limitele acesteia în raport cu pretențiile formulate și să analizeze apărările invocate de intimații-pârâți.
Prin urmare, sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 497 C. proc. civ., să fie admis recursul și casată decizia civilă nr. 1687/A/2018 a Curții de Apel București, Secția a Vl-a civilă, instanța căreia i se va trimite cauza spre o nouă judecată, urmând a avea în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.
În ce privește cheltuielile de judecată solicitate, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se constată că la baza acordării acestora stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul. Or, poziția juridică de parte câștigătoare este determinată prin hotărârea de soluționare a litigiului în fond după casare, neputând fi acordate cheltuieli de judecată în această etapă procesuală.
Notă: Articolul 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale a fost abrogat prin alineatul (1) din Lege nr. 137/2002 începând cu 28.03.2002.
Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, „prevederile art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.”
| ← Decăderea reclamantului din proba încuviințată. Condiții... | Acțiune în despăgubiri prejudiciu formulată de ADAS, ca... → |
|---|
