Convenție de contragarantare a garanțiilor semnată între două fonduri de garantare credite. Acțiune în pretenții.
| Comentarii |
|
Competență funcțională. Instanța competentă să soluționeze cauza în raport cu natura juridică a litigiului
Legea nr. 346/2006, art. 29 O.U.G. nr. 23/2009, art. 6
C. civ., art. 3 alin. (2) Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. b) - c)
În cazul în care atât reclamantul, cât și pârâtul sunt persoane juridice de drept privat, ce desfășoară activități de garantare a unor credite, activități ce au natură comercială, iar pretențiile deduse judecății au drept cauză juridică neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenția de contragarantare semnată de cele două părți în scopul realizării obiectului lor de activitate, litigiul nu poate intra în sfera de competență a instanței de contencios administrativ.
Aceasta întrucât cele două părți contractante sunt persoane juridice de drept privat, și nu autorități publice asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenția nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca aceasta să intre în categoria contractelor administrative, litigiul fiind unul între profesioniști.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1741 din 29 septembrie 2020
1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, Secția a VÎ-a civilă, la data de 28 noiembrie 2016, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN a chemat în judecată pârâtul Fondul Român de Contragarantare SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea deciziei Fondului Român de Contragarantare exprimată prin adresa nr. 3032/10.12.2014, prin care acesta a anulat contragaranția acordată în favoarea A. SRL, în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, a respins cererea de executare și a solicitat reclamantei să achite daune în valoare de 5.450,79 lei, reprezentând valoarea ajutorului de minimis efectiv acordat, sumă ce se va actualiza cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999, calculată de la data acordării contragaranției și până la data recuperării daunelor, să oblige pârâta să plătească reclamantei suma de 509.368,56 lei, reprezentând contragaranția acordată Fondului pentru garanția asumată în favoarea B. SA, în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, beneficiar fiind A. SRL, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 15.12.2014, data expirării termenului de 90 de zile în care Fondul Român de Contragarantare avea obligația să efectueze plata contragaranției, până la data plății efective, să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum și orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului, conform dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., precum și prevederile Codului civil.
2. Prin încheierea din 25 mai 2017, Tribunalul București, Secția a Vl-a civilă, a respins excepția necompetenței sale funcționale.
În motivarea acestei încheieri, prima instanță a constatat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile de drept comun, solicitând analiza modului de aplicare a dispozițiilor convenției semnate de părți și respectarea obligațiilor asumate de pârâtă, cu plata unei sume de bani ce atrage competența de primă instanță a Tribunalului, în temeiul art. 95 coroborat cu art. 94 C. proc. civ., și nu pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.
Prima instanță a constatat că decizia emisă de pârâtă nu conține nici un element care să facă trimitere la contestarea ei pe calea contenciosului administrativ, iar actele depuse judecății indică o competență determinată de calitatea părților.
Pe cale de consecință, apreciind neîntemeiată excepția invocată, prin prisma fundamentului juridic al acțiunii, indicat în cererea introductivă de reclamant, dar și conținutului deciziei de anulare a contragaranției și dispozițiilor din convenția de contragarantare, instanța a repus cauza pe rol și a acordat un nou termen de judecată.
Prin sentința civilă nr. 4830 din 14 decembrie 2018, Tribunalul București, Secția a Vl-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 509.368 lei, reprezentând contragaranția acordată reclamantului pentru garanția asumată de acesta în favoarea B. SA în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data de 15.04.2014 și până la data plății efective, fiind obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10983,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Împotriva acestei sentințe, precum și a soluției de respingere a excepției necompetenței funcționale, a declarat apel pârâtul, care a solicitat, în principal, anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente - Tribunalul București, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal și, în subsidiar, schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii ca tardivă sau ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 702A din 19 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a Vl-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare SA împotriva încheierii din 25 mai 2017 și a sentinței civile nr. 4830 din 14 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, Secția a Vl-a civilă în dosarul nr. x/3/2016, în contradictoriu cu intimatul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA IFN.
S-a dispus anularea încheierii din 25 mai 2017 și a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente, respectiv Tribunalului București, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a arătat, în esență, că pârâtul Fondul Român de Contragarantare îndeplinește condițiile pentru a fi considerat o autoritate publică asimilată în sensul art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004, întrucât, pe de o parte, Fondul este autorizat de legiuitor prin actul normativ de înființare să presteze un serviciu public și, pe de altă parte, în exercitarea acestei prerogative, Fondul se manifestă în regim de putere publică, cum este și cazul emiterii Normei nr. 1/2010, care a stat la baza încheierii convenției nr. 1/2010, a cărei interpretare și aplicare reprezintă chestiunea litigioasă în cauza de față.
Totodată, din examinarea prevederilor convenției nr. 1/2010, instanța de apel a reținut că aceasta a fost încheiată în vederea implementării schemelor de ajutor de minimis, elaborate de Fondul Român de Contragarantare în conformitate cu condițiile de acordare a contragaranțiilor, aprobate prin Ordinul ministrului întreprinderilor mici și mijlocii, comerțului și mediului de afaceri nr. 1364/23.12.2009, precum și că din prevederile art. 2.1 lit. a) ale convenției rezultă că aceasta a fost încheiată în aplicarea Normei nr. 1/2010, iar din art. 2.3 rezultă că Norma constituie parte integrantă a convenției.
Așadar, având în vedere obiectul de activitate și scopul Fondului Român de Contragarantare, instanța de apel a conchis că actul juridic dedus judecății, respectiv convenția nr. 1/2010, reprezintă un contract încheiat de o autoritate publică asimilată și care are ca obiect prestarea unui serviciu public, respectiv implementarea schemelor de ajutor de minimis.
Instanța de prim control judiciar a concluzionat că litigiul dintre părți este unul de contencios administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre interpretarea și aplicarea unui contract încheiat de o autoritate publică asimilată și care are ca obiect prestarea unui serviciu public.
4. La data de 21 iunie 2019, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 702A din 19 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a Vl-a civilă.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de prima instanță.
Recurentul a susținut că, raportat la obiectul principal al cauzei deduse judecății, respectiv obligarea Fondului Român de Contragarantare SA la plata unei sume de bani pe care intimatul i-o datorează în temeiul prevederilor convenționale, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o acțiune în pretenții, fapt care determină natura civilă a litigiului.
Totodată, s-a învederat că litigiul se desfășoară între profesioniști, având în vedere că în raporturile cu reclamantul, Fondul Român de Contragarantare SA nu acționează în regim de putere publică, natura juridică a relațiilor dintre cele două societăți fiind de natura civilă și contractuală. Astfel, s-a arătat că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt profesioniști, astfel că se impune ca litigiile dintre cele două entități să fie soluționate de către Judecătoria Sectorului 1 sau de către Tribunalul București, Secția a Vl-a civilă, în funcție de cuantumul pretențiilor.
Recurentul-reclamant a învederat că Fondul Român de Contragarantare a fost constituită ca societate pe acțiuni, mai exact ca instituție financiară, persoană juridică de drept privat, ce acționează pe piața garanțiilor acordate în vederea sprijinirii accesului IMM-urilor la produsele și serviciile de finanțare oferite de diverși finanțatori.
S-a susținut că este eronată concluzia instanței de apel potrivit căreia înființarea Fondului Român de Contragaranteare prin O.U.G. nr. 23/2009 și prevederile referitoare la repartizarea profitului sunt de natură să dea naștere unui statut juridic specific care o diferențiază de societățile pe acțiuni obișnuite care acționează în condiții de piață și au un scop lucrativ.
Referitor la calificarea juridică a Convenției de contragarantare nr. l/2010 ca act administrativ asimilat, opinia recurentului-reclamant este în sensul că aceasta are natura unui mandat guvernat de normele de drept comun.
În plus, Convenția de contragarantare nr. 1/2010 nu reprezintă act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru că nu este emisă de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, ci dimpotrivă Convenția de contragarantare reprezintă rezultatul a două voințe juridice distincte.
În sprijinul tezei potrivit căreia Convenția de contragarantare reprezintă în sens larg un contract potrivit dispozițiilor art. 1166 C. civ., mai precis, un contract cu o natură mixtă de fidejusiune și mandat, recurentul a subliniat că toate clauzele Convenției de contragarantare referitoare la conținutul, data exigibilității și modul de plată a contragaranției privesc natura de contract de fidejusiune a convenției, pe când clauzele privind modul de acordare a contraganției și de verificare a îndeplinirii condițiilor de contragarantare sunt specifice contractului de mandat, intimata mandatând în mod expres societatea reclamantă să procedeze la această analiză și la acordarea contragaranției în numele său. În acest sens sunt prevederile art. 4.1 din Convenția nr. 1/2010.
S-a mai învederat că între părți au existat mai multe litigii izvorâte din aplicarea Convenției de contragarantare nr. 1/2010, dar și a Convenției de contragarantare nr. 1/2012, iar problema competenței materiale a instanței a fost stabilită prin soluționarea conflictului negativ de competentă de către Curtea de Apel București, existând astfel o practică majoritară a acestei instanțe, în sensul stabilirii competenței în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Prin soluționarea conflictului negativ de competență de către Curtea de Apel București sa stabilit pe de o parte că Fondul Român de Contragarantare SA nu este o autoritate publică, ci o societate comercială care nu a obținut potrivit Legii nr. 26/2000 statut de utilitate publică și nu a fost autorizată să presteze un serviciu public iar, pe de altă parte, că litigiile dintre reclamant și Fondul Român de Contragarantare izvorâte din aplicarea Convenției de contragarantare nr. 1/2010 sunt de competența instanței civile.
Cât privește trimiterile la dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006, recurentul-reclamant a apreciat că nu sunt aplicabile în speță având în vedere că se referă la ajutorul de stat.
Recurentul a susținut că, în cauză, contragaranțiile sunt emise din resursele societății, și nu pe seama unor eventuale fonduri publice.
Totodată, s-a mai arătat că Fondul Român de Contragarantare nu și-a asumat în cuprinsul Convenției nr. 1/2010 că va acorda garanția contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci și-a asumat doar mandatul prevăzut la art. 4.1 alin. (1) din Convenția nr. 1/2010.
Prin urmare, recurentul a apreciat că ajutorul de minimis invocat de către intimată ca fiind ajutor de stat nu prezintă caracterele unui ajutor de stat ce intră sub incidența art. 107 din TFUE, respectiv a controlului Comisiei Europene.
5. La data de 1 august 2019, intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la faptul că recurentul nu a indicat normele de drept material care să fi fost încălcate de către instanța de apel, pentru ca hotărârea recurată să fie supusă examenului legalității. Criticile indicate de recurentă cu privire la calificarea naturii juridice a litigiului presupun o nouă analiză a aspectelor de fapt de către instanța de recurs, aspect care nu este permis, în opinia intimatului, în această fază procesuală.
Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanța de apel a aplicat în mod corect normele de drept material în concordanță cu natura cauzei.
Cu privire la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât, recurentul-reclamant a transmis, la 26 august 2019, un punct de vedere prin care a solicitat, în esență, să se constate că excepțiile și apărările formulate de partea adversă sunt neîntemeiate, precum și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
6. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat și a fost admis în considerarea următoarelor argumente:
Înalta Curte constată că prin cererea de recurs au fost formulate, în esență, critici vizând natura juridică a litigiului pendinte și calificarea juridică a Convenției de contragarantare nr. l/2010, astfel că modul de soluționare a recursului depinde de stabilirea naturii litigiului dedus judecății, ținând seama de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte constată că reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a învestit tribunalul cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea deciziei pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A., exprimată prin adresa nr. 3032/10.12.2014, prin care acesta a anulat contragaranția acordată în favoarea A. SRL, în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, a respins cererea de executare și a solicitat reclamantei să achite daune în valoare de 5.450,79 lei, reprezentând valoarea ajutorului de minimis efectiv acordat, sumă ce se va actualiza cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999, calculată de la data acordării contragaranției și până la data recuperării daunelor; precum și obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 509.368,56 lei, cu titlu de contragaranție și la plata dobânzii legale începând cu data de 15.12.2014.
Înalta Curte reține că pretențiile ce fac obiectul litigiului își au izvorul în Convenția de contragarantare nr. 1/2010 încheiată între reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN și pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile prevăzute de schemele de ajutor de minimis reglementate de Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la bănci și instituții financiare nebancare, precum și faptul că ajutoarele de minimis nu fac parte din categoria ajutoarelor de stat.
Înalta Curte constată că acțiunea pendinte este o acțiune civilă, lato sensu, de drept comun, o acțiune care se desfășoară între profesioniști.
Astfel, potrivit art. 29 din Legea nr. 346/2004 „Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii funcționează sub forma societăților comerciale pe acțiuni, în condițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”
Prin urmare, forma juridică a reclamantului este de societate comercială pe acțiuni, care își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 346/2004. ’ ’
Pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. este înființat în temeiul O.U.G. nr. 23/2009, act normativ potrivit căruia acesta are natura unei instituții financiare specializate, constituit sub forma unei societăți pe acțiuni emitente de acțiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, având ca obiect unic de activitate contragarantarea garanțiilor acordate de fondurile de garantare legal înființate, persoane juridice române, pentru creditele și alte instrumente de finanțare contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la instituțiile de credit și alte instituții financiare nebancare, autorizate potrivit legii.
Art. 6 din O.U.G. nr. 23/2009 precizează că Fondul Român de Contragarantare S.A. Își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile legislației privind societățile comerciale pe acțiuni, având inclusiv posibilitatea de a realiza profit, art. 10 din ordonanță prevăzând expres acest lucru.
Rezultă, astfel, că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt persoane juridice de drept privat, desfășurând activități de garantare a unor credite încheiate de persoane juridice de drept privat, respectiv o activitate de drept comun în materie contractuală, în care acționează însă ca profesioniști, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ., care prevede că: „(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
Esențială în economia litigiului este împrejurarea că pretențiile deduse judecății au drept cauză juridică neîndeplinirea obligațiilor asumate de părți prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010, care reprezintă un contract civil, și nu unul administrativ în sensul art. 2 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de autoritate publică are următoarea semnificație:,,orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.
Așadar, având în vedere obiectul și cauza litigiului, precum și dispozițiile legale menționate, se reține că cele două părți contractante sunt persoane juridice de drept privat, și nu autorități publice asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenția nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca aceasta să intre în categoria contractelor administrative, prezentul litigiu fiind unul între profesioniști.
Activitatea desfășurată de cele două fonduri are natură comercială, convenția de contragarantare în baza căreia sunt solicitate pretențiile din prezenta cauză fiind semnată de cele două părți în scopul realizării obiectului lor de activitate, astfel că litigiul nu poate intra în sfera de competență a instanței de contencios administrativ.
Pentru aceste motive, se constată că, în mod greșit, instanța de apel a admis apelul declarat de pârât, dispunând anularea încheierii din 25 mai 2017 și a sentinței apelate, cu consecința trimiterii cauzei spre judecare Tribunalului București, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sens în care se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea soluționării cauzei.
Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. 2 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.
| ← Sechestru asigurător instituit prin ordonanță a procurorului.... | Invocarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant... → |
|---|
