Competență funcțională. Conflict negativ de competență ivit între instanța civilă și instanța de contencios administrativ.
| Comentarii |
|
Despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului aparținând fondului forestier. Natura civilă a pretențiilor
C.proc.civ., art. 94 pct. 1 lit. k), art. 98
Legea nr. 554/2004, art. 2, art. 10
Codul silvic, art. 39, art. 42
De esența contenciosului administrativ este, fie existența unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluționarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, prin care subiectul care poate sesiza instanța de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.
Litigiul pendinte nu are ca obiect taxe, impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, categorii enumerate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, spre a atrage competența instanței de contencios administrativ, pretențiile reclamantei fiind de natură civilă, reprezentând pretenții aferente ocupării temporare de fond forestier, iar împrejurarea că sumele solicitate se fac venit la bugetul de stat este lipsit de relevanță sub aspectul analizat, litigiul având natură civilă în raport cu obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.
Î.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 90 din 16 ianuarie 2020
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 4.01.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.414.863, 23 lei, reprezentând obligații bănești (creanțe bugetare, venituri publice), aferente ocupării temporare de fond forestier proprietate publică a statului pentru anii 2015 și 2016.
La 18.02.2019, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București.
Prin sentința civilă nr. 179 din 21.05.2019, Curtea de Apel București - Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând în motivarea acestei soluții următoarele considerente:
În considerarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) lit.b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, Curtea a constatat că litigiul nu are natură fiscală, cât timp acesta nu privește taxe, impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, categorii enumerate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Litigiul dedus judecății nu privește nici cenzurarea vreunui act administrativ tipic sau atipic, astfel că nu se poate vorbi de contencios administrativ, în sensul art.2 alin.(1) lit.f) din Legea nr. 554/2004, pentru a se stabili competența instanței după criteriile prevăzute la art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Ca atare, în opinia Curții de Apel, competența de soluționare a cauzei revine instanței de drept comun, ce trebuie stabilită, având în vedere criteriul valoric, potrivit dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 98 alin. (2) Cod procedură civilă.
Față de cuantumul pretențiilor reclamantei, respectiv 1.414.862,23 lei, Curtea a constatat că tribunalul - secția civilă este competent să soluționeze prezenta cauză.
Astfel învestit, Tribunalul București - Secția a III a civilă, prin sentința civilă nr. 2199 din 14.10.2019, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București și, constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.
În motivarea acestei soluții, au fost reținute următoarele considerente:
În speță, reclamanta invocă pretenții bănești - chirii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 46/2008 (Codul Silvic) derivate din ocuparea temporară a 5,01 ha teren forestier proprietatea publică a statului, aprobată prin Ordinul nr. 509/2008 al Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, sens în care, în cuprinsul cererii a invocat expres prevederile art. 39 și ale art. 42 din Codul silvic.
Această instanță a apreciat că sumele solicitate au natura juridică a creanțelor bugetare. Creanțele colectate în temeiul Codului Silvic se fac venit la bugetul de stat, prin fondul de ameliorare a fondului funciar, fondul de conservare și regenerare a pădurilor, alocații de la bugetul de stat, conform art. 91 din Legea nr. 46/2008. Prin urmare, această creanță nu este una de ordine privată, ci una ce alimentează bugetul de stat.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
S-a mai reținut că, în cauze similare, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat preeminența interesului public pe care îl presupune exploatarea fondului forestier proprietate publică, în cadrul căruia părțile nu se află pe poziție de egalitate, specifică contractelor de drept privat, ci au obligația de a respecta condiții și clauze stabilite expres prin lege și reglementări cu caracter normativ subsecvent. (Decizia nr. 1939/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal).
Având în vedere faptul că natura de creanță bugetară a sumelor solicitate de reclamantă cu titlu de chirie pentru ocuparea temporară a unui teren forestier proprietate publică a statului, în temeiul Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul apreciază că litigiul se încadrează în prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar competența de soluționare aparține Secției de Contencios Administrativ și Fiscal din cadrul Curții de Apel București.
Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția civilă, pentru considerentele care succed:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A., a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 1.414.863,23 lei, reprezentând obligații bănești (creanțe bugetare, venituri publice), aferente ocupării temporare de fond forestier proprietate publică a statului, pentru anii 2015 și 2016.
Problema care a generat desesizarea instanțelor aflate în conflict îl constituie interpretarea diferită a naturii juridice a litigiului, respectiv civilă sau de contencios administrativ.
Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca fiind „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept ori un interes legitim”.
Din interpretarea textului legal citat se constată că, pentru a fi în prezența contenciosului administrativ, este necesar a fi întrunite în mod cumulativ două condiții: în primul rând, una dintre părți să fie o autoritate publică și, în al doilea rând, litigiul, conflictul, să fie rezultatul unui act administrativ tipic sau al unuia asimilat (nesoluționarea în termenul legal ori refuzul nejustificat de a rezolva o cerere).
Noțiunea de "act administrativ" este definită în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, text care face referire la „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.
Sesizarea instanței de contencios administrativ are, așadar, ca premisă vătămarea reclamantului, care se produce, fie prin actul administrativ al autorității publice, fie prin nesoluționarea de către aceasta, în termenul legal, a unei cereri.
În acest sens, art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevede la alin. (1) că: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”
Prin urmare, de esența contenciosului administrativ este, fie existența unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluționarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, prin care subiectul care poate sesiza instanța de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede: “Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”
Litigiul pendinte nu are ca obiect taxe, impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, categorii enumerate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, spre a atrage competența instanței de contencios administrativ, pretențiile reclamantei fiind de natură civilă, reprezentând pretenții aferente ocupării temporare de fond forestier, iar împrejurarea că sumele solicitate se fac venit la bugetul de stat este lipsit de relevanță sub aspectul analizat, litigiul având natură civilă în raport cu obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.
Așa fiind, față de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că instanța competentă să judece cauza este Tribunalul București - Secția civilă.
| ← Conflict de muncă cu element de extraneitate. Competența... | Sechestru asigurător instituit prin ordonanță a procurorului.... → |
|---|
