Conflict de muncă cu element de extraneitate. Competența teritorială. Conflict negativ de competență
| Comentarii |
|
C. proc. civ., art. 133 pct. 2, art. 1065, art. 1072 alin. (1) Legea nr. 62/2011, art. 210 C. civ., art. 87, art. 91 Regulamentul UE nr. 1215/2012, art. 21 alin. (1) lit. a), lit. b) par. ii)
În cazul în care, într-un litigiu de muncă, reclamantul are domiciliul într-un alt stat membru al Uniunii Europene, exercitându-și opțiunea asupra competenței instanței de la domiciliul ales al reprezentantului său în proces, nefiind aplicabile dispozițiile art. 21 lit. b) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, ipoteză în care era reglementată și competența teritorială, ci ale art. 21 alin. (1) lit. a) din Regulamentul UE nr. 1215/2012 ce reglementează doar competența internațională, nefiind efectuată o alegere de competență teritorială potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, sunt incidente dispozițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1) ale acestui text, nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială procesuală proprii conflictelor de muncă, la secția specializată a Tribunalului București.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 208 din 28 ianuarie 2020
Prin acțiunea înregistrată la data de 07 februarie 2019, sub dosar nr. x/111/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.A., ca instanța să constate că activitatea desfășurată de el în cadrul pârâtei, în perioada 10.10.1972 - 16.11.1989, se încadrează în grupa I de muncă, precum și obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverințe în acest sens, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă nr.693/LM/2019 s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor, invocată din oficiu, și, în consecință, s-a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de A., cu domiciliul în Ungaria, Budapesta și domiciliul ales la sediul secundar al avocatului C., în Oradea, str. X nr. 17, apt. 9, județul Bihor, în contradictoriu cu pârâta B., cu sediul în Cluj Napoca, str. Y nr. 28 A, județul Cluj, (...) în favoarea Tribunalului București.
În pronunțarea acestei soluții, instanța s-a raportat la următoarele aspecte:
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant are ca obiect constatarea faptului că activitatea desfășurată de reclamant în cadrul pârâtei se încadrează în grupa I de muncă, precum și eliberarea unei adeverințe în acest sens.
Competența teritorială aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau sediul reclamantul, potrivit art. 269 C. muncii coroborat cu prevederile art. 208 - 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 95 alin. (4) C. proc. civ.
În conformitate cu art. 129 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.
Se reține că, față de norma de competență teritorială absolută prevăzută de art. 208 - 210 din Legea nr. 62/2011, astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul.
Chestiunea juridică care interesează în cauză, în raport de acest text legal, este aceea de interpretare a noțiunii de domiciliu.
În acest sens, instanța reține că noțiunea de domiciliu este definită de art. 87 C. civ., care prevede că „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este în locul unde își are principala așezare”. Totodată, art. 91 prevede, la alin. (1), că „dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate”.
Din cuprinsul acțiunii rezultă că reclamantul are domiciliul în Ungaria, ceea ce face incidente dispozițiile art. 1072 C. proc. civ., care prevăd că „dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București”.
Chiar dacă reclamantul și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului Bihor, respectiv la mandatarul acestuia, acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului Bihor, având în vedere domiciliul stabil și efectiv al acestuia, iar nu sediul mandatarului ales.
În opinia instanței, dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul mandatarului reclamantului, s-ar ajunge la situația în care acestuia i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece (într-un caz de competență absolută) în funcție de domiciliul mandatarului, ceea ce contravine regimului juridic al competenței teritoriale exclusive.
Față de considerentele expuse în cele ce preced, cum domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 1072 C. proc. civ. și ale art. 153 litera „i” , coroborat cu art. 269 C. muncii și art. 208 - 210 din Legea nr. 62/2011, instanța a apreciat că ar aparține Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, competența teritorială.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 16 iulie 2019, sub nr. x/111/2019.
Astfel învestit, Tribunalul București a pronunțat Sentința civilă nr. 5444 din 10 octombrie 2019, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A. În favoarea Tribunalului Bihor și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
În fundamentarea acestei hotărâri, cea de-a doua instanță a reținut următoarele:
Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată - litigiu de muncă, tribunalul reține că devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii potrivit cărora, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, din care rezultă că legiuitorul a reglementat în mod imperativ competența teritorială pentru soluționarea unor astfel de cauze.
Raportat la împrejurarea că domiciliul reclamantului nu se regăsește pe teritoriul României, iar acesta nu a făcut dovada că ar avea o reședință în București, însă se regăsește pe teritoriul unui stat membru al UE, respectiv Ungaria, rezultă că devin incidente dispozițiile art. 21 lit. b (ii) din Regulamentul UE 1215/2012, potrivit cărora este competentă instanța de la locul unde a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe reclamant, respectiv D. Oradea - Marghita.
Tribunalul reține, totodată, că nu sunt incidente dispozițiile art. 1072 C. proc. civ., invocate de Tribunalul Bihor, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile stipulate pentru a atrage competența Tribunalului București, respectiv aceea de a nu se putea identifica instanța competentă să judece cauza. Dimpotrivă, potrivit Regulamentului UE incident în cauză, menționat anterior, se poate identifica instanța competentă să judece cauza, motiv pentru care dispozițiile art. 1072 alin. (2) nu sunt aplicabile în speța dedusă judecății.
Având în vedere că aceste dispoziții legale stabilesc imperativ care este instanța competentă teritorial să soluționeze cauze având ca obiect litigiile de muncă în cazuri ca cel de față, Tribunalul, față de dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., art. 130 alin. (3) C. proc. civ. și art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bihor.
Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces, condiție îndeplinită în cauză.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă privește un conflict de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competența teritorială în cazul acestor litigii aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.
Legea dialogului social nr. 62/2011, prin art. 210, statuează regula că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Această normă legală instituie, deci, un beneficiu în favoarea salariatului căruia i se permite să opteze între două instanțe deopotrivă competente.
Or, în cauză, la 07 februarie 2019, data de înregistrare a acțiunii, potrivit actelor dosarului, reclamantul nu avea domiciliul, reședința sau locul de muncă în România, raporturile de muncă cu pârâta încetaseră, litigiul privind doar activitatea desfășurată în cadrul societății pârâte în perioada 10.10.1972 - 16.11.1989 și nici nu s-a efectuat o alegere de competență teritorială a instanței de la sediul pârâtei, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, astfel încât textele legale anterior menționate nu își găsesc utilitatea în stabilirea competenței.
Reclamantul s-a adresat Tribunalului Bihor, respectiv instanței de la sediul procesual ales al reprezentantului său în proces, situat în România. O asemenea alegere nu putea privi decât comunicarea actelor de procedură pe parcursul procesului și nu putea fi luată în considerare în ce privește competența teritorială legată de „domiciliul” sau „reședința” reclamantului, în sensul art. 87 și 91 C. civ., cum corect a reținut și prima instanță sesizată.
Instanțele aflate în conflict sesizează existența elementului de extraneitate al procesului declanșat împotriva angajatorului, determinat de lipsa unui domiciliu sau reședințe pe teritoriul României a reclamantului, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 1065 din Cartea a III-a a Codului de procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art. 1072 alin. (1) din același cod.
Este de observat și că nu a format obiectul disputei soluționarea conflictului de muncă dedus judecății potrivit legii procesuale naționale.
Pe de altă parte, nu pot fi reținute argumentele Tribunalului București privind determinarea competenței teritoriale în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. b din Regulamentul UE 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială - Secțiunea pentru materia conflictelor individuale de muncă.
Se observă că, urmare a faptului că reclamantul are domiciliul într-un alt stat membru al Uniunii Europene (Ungaria), competența internațională a instanțelor române decurge din prevederile art. 21 alin. (1) lit. a) ale acestui Regulament, potrivit cu care angajatorul poate fi chemat în judecată în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat (societatea pârâtă are sediul în Cluj Napoca - România), și nu din prevederile art. 21 alin. (1) lit. b) par. ii) care privesc alternativ posibilitatea acționării în instanță a angajatorului „într-un alt stat membru”, respectiv „dacă angajatul nu își desfășoară sau nu și-a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor de la locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta”.
În cauză, reclamantul și-a exercitat dreptul de opțiune pentru instanțele statului de „domiciliu” al angajatorului, noțiune ce include sediul din România, în virtutea dispozițiilor art. 21 alin. (1) lit. a) din Regulament, care reglementează doar competența internațională, și nu pentru instanța de la locul desemnat de lit. b) a art. 21 alin. (1), ipoteză în care era reglementată și competența teritorială.
Prin urmare, pentru stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei nu avea nicio relevanță ultimul loc în care angajatul și-a desfășurat activitatea, din Oradea - Marghita, nefiind competent Tribunalul Bihor, ci urmau a fi aplicate criteriile determinate de Codul de procedură civilă.
În atare situație, erau incidente dispozițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că, dacă în aplicarea prevederilor alin. (1) ale acestui text, nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială procesuală proprii conflictelor de muncă, la secția specializată a Tribunalului București.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.
| ← Conflict negativ de competență. Acțiune în desființarea... | Competență funcțională. Conflict negativ de competență... → |
|---|
