Conflict negativ de competență. Acțiune în despăgubiri formulată împotriva unei autorități publice.
| Comentarii |
|
Instanța competentă material să soluționeze acțiunea. Condiții și efecte
C. civ., art. 1357, art. 1358
Legea nr. 554/2004, art. 1, art. 8 alin. (1), art. 19
C. proc. civ., art. 22 alin. (4), art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (4)
Acțiunile patrimoniale având ca obiect obligarea unei instituții publice la plata unei sume de bani sunt de competența instanței de drept comun, atunci când nu se cere și anularea unui act nelegal, nu se cere cenzurarea refuzului de a emite un act administrativ ori nu au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea unui contract administrativ.
Astfel, în cazul în care instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o acțiune având obiect exclusiv patrimonial, reprezentat de solicitarea de obligare a pârâtelor - autorități publice la despăgubiri pentru prejudiciul reprezentat de pierderea afacerii și profitul nerealizat, prejudiciu cauzat prin fapta ilicită a acestora, soluționarea unei astfel de cereri intră în competența jurisdicției de drept comun, și nu a celei de contencios administrativ.
Așadar, în condițiile în care acțiunea dedusă judecății vizează angajarea răspunderii civile delictuale a unor autorități publice, iar nu un act administrativ tipic sau asimilat, cadrul procesual în care urmează a fi soluționată este configurat de dreptul comun, competentă material fiind instanța civilă.
Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 2108 din 22 octombrie 2020
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, Secția contencios administrativ și fiscal la februarie 2020, sub nr. x/54/2020, reclamanta SC A. SRL, reprezentată prin B. SPRL împreună cu C., în calitate de administrator al SC A. SRL și deținător de părți sociale la această societate, a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Craiova și Agenția Județeană a Finanțelor Publice Gorj, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: a) obligarea pârâților la plata cu titlu de despăgubiri a sumei totale de 4.292,254 lei (reprezentând prejudiciu reprezentat de pierderea afacerii, în cuantum de 2.562.671 lei și profitul nerealizat în cuantum de 1.729.583 lei), prejudiciu cauzat reclamantelor prin fapta ilicită a pârâților.
Curtea de Apel Craiova, Secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 62/2020 din 15 mai 2020, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, Secția civilă, constatând că, în cauză, raportul juridic dedus judecății are natură civilă, astfel încât competența de soluționare a litigiului aparține instanței de drept comun, respectiv Tribunalul Gorj, Secția civilă, raportat la valoarea obiectului cererii (4.292.254 lei) și la sediul pârâtelor, potrivit art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 112 alin. 1 raportat la art. 107 alin. 1 C. proc. civ.
Prin sentința nr. 117/2020 din 15 septembrie 2020, Tribunalul Gorj, Secția a II-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de reclamante și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, Secția contencios administrativ și fiscal, luând în considerare faptul că pretențiile reclamantelor derivă din efectele produse de acte administrative-fiscale desființate sau contestate care sunt peste valoarea prag de 3.000.000 lei prevăzută de art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, sens în care a apreciat că, competența de soluționare a litigiului în primă instanță revine Curții de Apel Craiova, Secția contencios administrativ și fiscal.
Constatându-se intervenit conflictul negativ de competență între Tribunalul Gorj, Secția a II-a civilă și Curtea de Apel Craiova, Secția contencios administrativ și fiscal s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 7 octombrie 2020, pentru soluționarea conflictului de competență.
Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, a pronunțat regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, Secția a II-a civilă.
Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.
Din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii formulate, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC A. SRL, reprezentată prin
B. SPRL împreună cu C., în calitate de administrator al SC A. SRL și deținător de părți sociale la această societate, au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Craiova și Agenția Județeană a Finanțelor Publice Gorj, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâților la plata cu titlu de despăgubiri a sumei totale de 4.292.254 lei (reprezentând prejudiciu reprezentat de pierderea afacerii, în cuantum de 2.562.671 lei și profitul nerealizat în cuantum de 1.729.583 lei), prejudiciu cauzat reclamantelor prin fapta ilicită a pârâților.
În motivare, s-a arătat că la sediul societății reclamante au fost demarate controale de către organele fiscale finalizate prin întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. F-GJ 127/17.04.2015, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. F-GJ 174/17.04.2015 prin care s-a stabilit în sarcina societății o obligație fiscală suplimentară în cuantum total de 13.640.127 lei, reprezentând taxa pe valoare adăugată și impozit pe profit, acte contestate la data 29.05.2015 în procedura prealabilă.
Ulterior, prin Decizia de soluționare a contestației nr. 322/02.08.2019 emisă de pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, s-a decis:
„1. Desființarea parțială a Deciziei de impunere nr. F-GJ 174/17.04.2015, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. F-GJ 127/17.04.2015, de către organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Gorj, pentru suma de 13.637.567 lei, reprezentând: impozit pe profit în sumă de 3.622.110 lei, TVA în sumă de 6.049.934 lei, accesorii aferente în sumă de 3.965.523 lei, urmând ca organul emitent, printr-o altă echipă de inspecție fiscală decât cea care a încheiat actul desființat, să procedeze la refacerea inspecției fiscale, care trebuie să respecte strict perioada fiscală, precum și considerentele care au condus la desființare, reținute în motivarea prezentei decizii de soluționare a contestației.
2. Respingerea ca nemotivată a contestației formulată de A. SRL împotriva Deciziei de impunere nr. F-GJ 174/17.04.2015, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. F-GJ127/17.04.2015, de către organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Gorj, pentru suma de 2.560 lei, reprezentând: impozit pe profit în sumă de 384 lei; TVA în sumă de 574 lei, accesorii în sumă de 1.602 lei.”
Societatea reclamantă a solicitat instanței anularea parțială a pct. 1 din dispozitivul Deciziei de soluționare a contestației nr. 322/02.08.2019, respectiv anularea măsurii refacerii inspecției fiscale de către o altă echipă decât cea care a încheiat actul desființat - Decizia de impunere nr. F-GJ 174/17.04.2015.
Prin sentința nr. 423 din 22 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/54/2019, nerecurată potrivit sistemului Ecris, sa respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL.
Prin această sentință s-a stabilit că măsura refacerii inspecției fiscale este corectă în raport cu soluția adoptată în temeiul art. 279 alin. 3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, față de probele administrate și față de cele reținute de pârâta ANAF în decizia de soluționare a contestației.
Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, din notele scrise depuse la dosar, precum și din susținerile orale formulate în ședința de judecată, reclamantele își grefează cererea pe faptul că prin Decizia de soluționare a contestației nr. 322/02.08.2019 emisă de pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor s-a admis contestația pentru suma totală de 13.640.127 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. 4 C. proc. civ., „judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”, astfel că instanța nu e ținută în stabilirea competenței de temeiul juridic, invocat formal de parte, ci determinarea competenței urmează a se face după calificarea acțiunii deduse judecății în raport de cauza juridică a cererii de chemare în judecată.
În speță, cauza acțiunii reclamantelor asupra căreia instanța a fost chemată să se pronunțe este aceea de a obține o hotărâre judecătorească prin care să se dispună repararea prejudiciului pretins a fi fost cauzat reclamantelor prin fapta ilicită a pârâților, ca urmare a neexercitării atribuțiilor legale, în mod corespunzător, de către pârâți, prin obligarea pârâților la plata cu titlu de despăgubiri a sumei totale de 4.292.254 lei (reprezentând prejudiciu reprezentat de pierderea afacerii, în cuantum de 2.562.671 lei și profitul nerealizat în cuantum de 1.729.583 lei).
Susținând că în cauză sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtelor, reclamantele au invocat în drept atât dispozițiile art. 1357 și art. 1358 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și dispozițiile art. 1 și art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
„Contenciosul administrativ” este definit de art. 2 alin. 1 lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.”
Prin Decizia nr. 22/24.06.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 853 din 22 octombrie 2019, s-a decis că „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.”
Din interpretarea coroborată a prevederilor legale arătate, rezultă că repararea pagubei în condițiile legii contenciosului administrativ este posibilă doar ca urmare a anulării unui act administrativ tipic - art. 8 alin. 1 teza I-a sau asimilat - art. 8 alin. 1 teza a II-a.
Astfel, concluzia care se impune este aceea că, de competența instanțelor de contencios administrativ, nu sunt toate litigiile care implică o autoritate publică, ci doar litigiile care privesc acte administrative tipice sau asimilate.
Împrejurarea că fapta ilicită imputată pârâtelor ar consta în nerespectarea unor dispoziții de drept administrativ și că pârâtele sunt autorități publice nu este de natură a conduce la o altă concluzie, determinarea instanței competente trebuind să fie făcută în funcție de obiectul și de cauza acțiunii, nu în funcție de calitatea părților.
În acest context, se constată că cererea reclamantelor nu se subsumează niciuneia dintre categoriile reglementate în Legea nr. 554/2004 și nici prin alte legi speciale, pentru ca, astfel, instanța de contencios administrativ să fie competentă în a soluționa acțiunea.
Aceasta deoarece, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantele au înțeles să învestească instanța de contencios administrativ cu o acțiune având obiect exclusiv patrimonial, reprezentat de solicitarea de obligare a pârâților la despăgubiri pentru prejudiciul reprezentat de pierderea afacerii și profitul nerealizat, prejudiciu cauzat prin fapta ilicită a pârâților.
Pentru a învesti legal instanța de contencios administrativ cu o cerere în despăgubiri, în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta ar trebui să probeze faptul că s-a adresat anterior instanței de contencios administrativ cu o cerere în anularea actului administrativ vătămător, care să fi fost admisă.
Acțiunea reclamantei SC A. SRL în anularea parțială a pct. 1 din dispozitivul Deciziei de soluționare a contestației nr. 322/02.08.2019, respectiv anularea măsurii refacerii inspecției fiscale de către o altă echipă decât cea care a încheiat actul desființat - Decizia de impunere nr. F-GJ 174/17.04.2015, a fost respinsă prin sentința nr. 423 din 22.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/54/2019, nerecurată.
Astfel, acțiunea în despăgubiri formulată în fața unei instanțe de contencios administrativ este întotdeauna subsidiară acțiunii în contencios, neintrând în sfera de competență a instanței de contencios soluționarea unei cereri de chemare în judecată având un obiect exclusiv patrimonial, cum este situația în speță.
Așadar, raportul juridic care a condus la sesizarea instanței nu este unul de drept public, ci unul de drept comun - acțiunea reclamantelor având ca obiect plata unor sume, astfel încât soluționarea unei astfel de cereri intră în competența jurisdicției de drept comun, și nu a celei de contencios administrativ.
Chiar dacă, din punct de vedere procedural, reclamantele au invocat ca temeiuri de drept dispozițiile art. 1 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, toate argumentele invocate de reclamante sunt dezvoltate pe condițiile răspunderii civile delictuale și sunt întemeiate pe dispozițiile art. 1357 și art. 1358 C. civ.
Prin urmare, în raport cu dispozițiile art. 22 alin. 4 C. proc. civ., se constată că reclamantele au dedus judecății o acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, deci un raport de drept civil.
Acțiunile patrimoniale având ca obiect obligarea unei instituții publice la plata unei sume de bani sunt de competența instanței de drept comun, atunci când nu se cere și anularea unui act nelegal, nu se cere cenzurarea refuzului de a emite un act administrativ, ori nu au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea unui contract administrativ.
Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.
În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de Codul civil, în acest sens pronunțându-se, prin mai multe decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.
Așadar, în condițiile în care acțiunea dedusă judecății vizează angajarea ră spunderii civile delictuale a pârâților, iar nu un act administrativ tipic sau asimilat, cadrul procesual în care urmează a fi soluționată acțiunea reclamantelor este configurat de dreptul comun, competentă material fiind instanța civilă.
Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. 4 C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta SC A. SRL în favoarea Tribunalului Gorj, Secția a II-a civilă.
| ← Competență materială. Instanță specializată. Criterii de... | Conflict negativ de competență. Acțiune în desființarea... → |
|---|
