Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 3478/2013. Judecătoria ARAD

Comentarii

0

Sentința nr. 3478/2013 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 30-04-2013 în dosarul nr. 8414/55/2012

R.

JUDECĂTORIA A. Operator 3208

SECȚIA CIVILĂ

DOSAR NR._

SENTINȚA CIVILĂ NR.3478

Ședința publică din 30 aprilie 2013

Președinte: A. N.

Grefier: C. M.

S-a luat în examinare acțiunea formulată de reclamantul Budihala R. C., în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect acțiune în răspundere contractuală.

Procedura este legal îndeplinită, fără citarea părților.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25.04.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru data de 30.04.2013, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Asupra cauzei de față constată următoarele:

● Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 07.06.2013, reclamantul B. R. C., în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate existența clauzelor abuzive prevăzute în convenția de credit bancar nr._/ 11.10.2007 încheiată între B. R. C., pe de o parte, si S.C. V. R. S.A., pe de alta parte; clauzele prevăzute la punctul 5 litera a din condițiile speciale ale convenției și la punctul 3.5. din condițiile generale ale convenției referitoare la comisionul de risc; clauza prevăzută la punctul 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției denumit „data ajustării dobânzii" care permite băncii posibilitatea de a revizui rata dobânzii; clauza prevăzută la punctul 8.1, lit.(c) Secțiunea "scadența anticipată" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit referitoare la dreptul pe care și-l rezervă Banca, de a declara " soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției” la apariția „unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției”; clauza prevăzută la pct.8.1, lit.(d) / Secțiunea "scadența anticipată" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit referitoare la faptul că în cazul "apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător", banca va putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat; clauzele referitoare la alte costuri suplimentare impuse clienților prin contract prevăzute la pct.10.1. Secțiunea "costuri suplimentare" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit și respectiv la pct.10.2. / Secțiunea "costuri suplimentare" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit referitoare la supunerea clienților la plata unor costuri suplimentare pentru motive neimputabile acestora; să se dispună anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive din convenția de credit bancar nr._/ 11.10.2007 încheiată între B. R. C. si S.C. V. R. S.A; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, adică a sumei de 6677,16 CHF sau a echivalentului în lei al acestei sume la cursul BNR de la data plății, reprezentând contravaloarea comisionului de risc încasat până la data trimiterii-depunerii prezentei acțiuni precum și sumele care vor fi încasate în continuare până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, actualizate cu dobânda legală și indicele de inflație calculate de la data plății și până la momentul restituirii sumei; să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii anuale efective (D.) prevăzută la punctul 3 litera e din condițiile speciale ale convenției fără luarea în considerare a comisioanelor considerate abuzive și cu luarea în considerare a nivelului dobânzii stabilit în urma eliminării clauzelor abuzive; cu cheltuieli de judecata.

În motivare, reclamantul a arătat că a încheiat cu S.C. V. R. S.A. convenția de credit numărul_/11.10.2007 având drept obiect împrumutul sumei de 92.000 CHF. De asemenea, că urmare a controlului efectuat de reprezentanții ANPC, ca efect al demersurilor efectuate de reclamant pe lângă această instituție, aceștia au apreciat ca V. a încălcat dispozițiile Legii nr. 193/2000 întocmind un proces verbal si sesizând instanța de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 11 - 12 din Legea nr. 293/2000, sesizarea ANPC fiind admisă de către prima instanță, Judecătoria A., prin sentința civilă nr. 7541/12.07.2011, în prezent, procesul fiind suspendat prin încheierea pronunțata în data de 17.01.2012 în dosarul nr._ de către Tribunalul A. până la pronunțarea CEJ cu privire la întrebarea preliminară formulată de către Tribunalul Comercial Cluj în dosar numărul_ .

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 1 Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerata abuziva "daca, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor. ", iar potrivit alineatului 2 din același act normativ „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.".

Din prevederile art. 4 alin 3 din același act normativ rezultă ca sarcina probei faptului ca o clauza standard a fost negociata cu consumatorul revine comerciantului.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 "clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca după eliminarea acestora mai poate continua. ".

In anexa la actul normativ care reglementează regimul clauzelor abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori se menționează că sunt considerate astfel de clauze cele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat.

Condițiile pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă sunt:

- clauza contractuala să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; contractul de credit în cauză este un contract de adeziune având clauze standard, posibilitatea de negociere a consumatorului în sensul modificării prevederilor acestor clauze standard fiind inexistenta;

- clauza contractuala să creeze în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru contractual, în speță, reclamantul nu a avut posibilitatea de a negocia clauzele contractuale, acestea fiind prestabilite, din ansamblul drepturilor și obligațiilor prevăzute în contract desprinzându-se existența unui dezechilibru contractual evident, în acest sens fiind suficientă raportarea la posibilitatea unilaterală de modificare a dobânzii precum și la introducerea comisionului de risc în condițiile în care pentru evitarea riscului de nerestituire s-au constituit garanții reale.

În ceea ce privește clauza privitoare la revizuirea dobânzii, reclamantul a arătat că potrivit prevederilor art. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției banca a prevăzut in contract posibilitatea de a revizui rata dobânzii curente în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetara, în condițiile în care dobânda stabilită inițial era una fixă (art. 3 lit. a din condițiile speciale).

O clauză de acest gen nu poate fi calificată decât ca având un caracter abuziv deoarece: permite băncii modificarea unilaterala a contractului prin mărirea dobânzii, fără a stabili criterii obiective și precise care dacă sunt întrunite pot să determine o astfel de majorare; sintagma "schimbări semnificative pe piața monetara" nu poate fi interpretată ca fiind o clauză clară și fără echivoc, după cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, dimpotrivă această exprimare generala face ca o manifestare unilaterală a băncii să fie suficientă pentru o majorare a dobânzii al cărei efect va fi mărirea dezechilibrului contractual; totodată, că lipsa unor criterii obiective și certe care să poată conduce la posibilitatea creșterii dobânzii, a făcut imposibilă prevederea costurilor efective ale creditului în momentul încheierii contractelor, banca având posibilitatea modificării unilaterale a acestor costuri.

Raportat la dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 chiar în ipoteza existenței unui dubiu asupra interpretării clauzei, aceasta va fi interpretata în favoarea consumatorului, dispozițiile art. 3 lit. d din convenția de credit creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului astfel că, acestea au un caracter abuziv.

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de risc, reclamantul a arătat că, natura abuzivă a clauzei referitoare la comisionul de risc, rezidă din faptul că:

- nu a fost negociat direct cu consumatorul;

- creează un dezechilibru contractual, cât timp la momentul încheierii contractului, banca a verificat bonitatea clientului, iar prin garanțiile instituite în vederea asigurării executării de către consumator a obligației de restituire a împrumutului, banca a avut în vedere tocmai evitarea riscului nerambursării creditului, respectiv acoperirea acestui risc prin garanțiile instituite;

- a fost cesionată în favoarea băncii polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilului ce face obiectul garanției;

- la momentul acordării creditului, V. era obligată să respecte normele BNR referitoare la limitarea riscului de credit la creditele acordate persoanelor fizice (Regulamentul BNR nr. 3/2007), iar faptul că acest comisionul era perceput, în realitate, fără nici o legătură cu existenta vreunui risc de neexecutare a contractului din partea consumatorului, este dovedit și de faptul ca nu exista posibilitatea unei eventuale restituiri a acestuia, în situația neproducerii riscului.

Pe cale de consecința, perceperea unui comision de risc nu a avut nici o legătura cu riscul neexecutării contractului, având în vedere atât cele antemenționate, ci cu dorința băncii de a impune unele costuri suplimentare care să fie disimulate în tot felul de comisioane, fără nici o legătură cu costul real al creditului, comisioane ce au fost impuse și care au creat un evident dezechilibru contractual, și totodată că, în cadrul contractelor de adeziune încheiate cu consumatorii, în care partea mai puternică economic își impune clauzele creând, de multe ori, un dezechilibru contractual semnificativ, atât legiuitorul european cât și cel național au apreciat necesar să intervină pentru a preveni aceste derapaje și a proteja consumatorii, sancționând introducerea unor astfel de clauze în contractele încheiate între consumatori și comerciant.

Prin prisma acestor clauze banca își conferă, în lipsa oricăror criterii obiective, un drept discreționar de a declara scadent întreg creditul, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, cu consecința producerii unor prejudicii semnificative consumatorilor care se pot afla în situația de a fi obligați să ramburseze integral și imediat un credit, în condițiile în care termenul de rambursare este esențial pentru orice împrumutat.

În ceea ce privește clauza referitoare la costurile suplimentare impuse clienților, reclamantul a arătat că, clauzele contractuale prevăzute la pct.10 / Secțiunea "costuri suplimentare" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit și respectiv la pct.10.2. / Secțiunea "costuri suplimentare" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit referitoare la supunerea clienților la suportarea unor costuri suplimentare imputate băncii de eventuale modificări legislative survenite pe piața financiar bancară, modificări care fac să crească costurile băncii cu ocazia acordării sau punerii la dispoziție a oricărui credit, împrumutații fiind obligați ca în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care au fost notificați în scris de către bancă să plătească acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterea costurilor sunt abuzive.

În primul rând nici aceste clauze nu au fost negociate direct cu subsemnații, ci au fost impuse abuziv, prin inserarea lor în cuprinsul unui contract standard, preformulat. Prin prisma acestor clauze, banca are un drept discreționar ca pe parcursul derulării contractului și fără nicio legătură cu modul de executare al obligațiilor contractuale să impună clienților să suporte costurile suplimetare la care banca ar fi supusă în mod direct prin prevederi legislative noi (indiferent că aceste costuri suplimentare privesc sau nu convenția încheiată cu subsemnații), ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

În urma constatării caracterului abuziv al comisionului de risc și a eliminării clauzelor contractuale, se impune repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea tuturor sumelor de bani percepute de către bancă în temeiul acestor clauze.

În drept, reclamantul a invocat disp. art. 1,3,4,5,6 din Legea 193/2000

În probatiune, a depus înscrisuri.

● Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat următoarele:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obliga file părților". Definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13,

Atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, astfel: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

clauza să fie contrară bunei-credințe; prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În ce privește condiția clauzei nenegociate cu consumatorul în explicitarea conceptului de clauză care nu a fost negociată menționată de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comerciant pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei, în consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.

Cu privire la condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ, a arătat că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe, de care ar fi dat dovadă, trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.

Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință.

Pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ., buna credință a fost conturată ca fiind acea atitudine, prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, instanța urmând a analiza conduita, pe care pârâta a avut-o, prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

În ceea ce privește criteriul echilibrului contractual, pârâta a arătat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de dezechilibru semnificativ. Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală”. Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune" sau „contract standard preformulat” astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamant să fie considerate abuzive, clauza contractuală ce reglementează posibilitatea ajustării dobânzii curente nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 dm legea nr. 193/2000, precizând că, prin Actul adițional de implementare OUG 50/2010 la Convenția de credit, opozabil reclamantului, părțile au convenit eliminarea clauzei privind posibilitatea de ajustare a dobânzii de către V..

În conformitate cu art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, care a modificat OUG nr. 50/2010, actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, ori reclamantul nu a depus nicio notificare în acest termen.

În ceea ce privește art. 3 lit. d) așa cum a fost modificat prin actul adițional sus-menționat, acesta se referă la dobânda anuală efectivă - D. [fostul art. 3 lit (e) din Conventia de credit]. În aceste condiții, cererea de anulare a clauzei referitoare la posibilitatea ajutării dobânzii este lipsită de obiect întrucât această clauză nu mai există în Convenția de credit modificată prin Actul adițional de implementare OUG 50/2010. Oricum, chiar dadă, prin absurd, s-ar lua în considerare conținutul nemodificat al art. 3 lit. d) al Convenției de credit, în această situație în cauză sunt îndeplinite condițiile excepționale menționate în Legea nr. 193/2000, pentru a constata că art. 3 lit. d) din Conventia de credit, în baza căreia rata dobânzii plătibile de către consumatori poate fi modificată de către V..

Având în vedere dificultatea de a dovedi în practică dacă o clauză creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, Legea nr. 193/2000 a transpus prevederile Directivei nr. 93/13 în ceea ce privește modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criterii care trebuie avute în vedere. în acest sens, art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000 stabilește cu titlu de principiu că evaluarea se face în funcție de natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toți factorii care au determinat încheierea contractului și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În afara enumerării condițiilor teoretice a căror îndeplinire cumulativă ar conduce la încadrarea clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii în categoria prevederilor abuzive, pentru simplificarea demersului de identificare și calificare a naturii acestora, anexa la Legea nr. 193/2000 oferă o listă exemplificativă a clauzelor care sunt considerate abuzive. Printre altele, anexa menționată face referire la clauzele care, dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Totuși, se prevede cu titlu de excepție că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative: să existe o motivație întemeiată, pentru această modificare și furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Din perspectiva contractului de credit, dobânda reprezintă acea parte a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca este nevoită să facă anumite cheltuieli. Într-o situație ideală, o bancă ar avea banii suficienți pentru a acorda creditele, din depozitele pe care le adună de la clienții săi. În această situație pur ipotetică, singurul cost efectiv al băncii pentru o anumită sumă acordată cu titlu de credit ar fi reprezentat de dobânda pe care banca ar trebui să o plătească deponenților, la aceasta adăugându-se profitul băncii. Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta și de la o bancă la alta. Astfel cum, în situația ideală, o bancă ar trebui să solicite și plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci.

Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci. Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor BUBOR, EURIBOR sau LIBOR, în funcție de moneda creditului. Având în vedere premisele economice subliniate, în art. 3 din Condițiile Speciale ale Convenției de credit, se prevede, pe de-o parte cuantumul ratei dobânzii curente (art. 3 lit. a) și, pe de altă parte, posibilitatea subscrisei de a acoperi eventualele majorări semnificative ale costurilor de atragere a sumelor necesare creditului (art. 3 lit. d).

Prin Condițiile Speciale ale fiecărei Convenții, părțile au stabilit un anumit tip de rată a dobânzii curente. Conform acestora, rata dobânzii curente de fixă sau variabilă în funcție de anumiți indici. Chiar și pentru situațiile în care s-a stabilit o anumită rată a dobânzii fixe prin art 3 lit a, aceasta nu urma să fie nemodificată pentru întreaga durată a unei convenții de credit (care este, în medie, de 25 de ani). Nicio instituție de credit nu poate prevedea care sunt costurile pe care la va avea pentru un termen mediu de 25 de ani, evoluțiile costurilor, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, fiind imposibil de prevăzut uneori chiar pe perioade foarte scurte.

Din această cauză a fost necesară introducerea unei alte clauze, în dispoziția imediat următoare a Condițiilor Speciale, art 3 lit d, care să permită V. să adapteze această rată la variațiile semnificative ale costurilor pieței interbancare, însă, în cauza de față, posibilitatea V. de a ajusta dobânda nu mai există în Convenția de credit.

Cu toate acestea, raportat la conținutul art. 3 lit. d) inițial al Convenției de credit, în cauza de față sunt îndeplinite condițiile excepționale menționate în Legea nr. 193/2000, pentru a constata că art. 3 lit. d) din Convenția de credit în baza căreia rata dobânzii plătibile de către reclamant poate fi modificată de către V..

Privitor la comisionul de risc, pârâta a arătat că această clauză nu este abuzivă, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, riscul fiind generat prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului. Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de neutralizare a creditului, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță.

Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.

Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele BNR nr. 17/18.12.2003, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor_contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. De asemenea, există si alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în calcul.

Cu privire la clauza reglementată la art. 5 din Convențiile de credit, a arătat că nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, evidențiind că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. Astfel cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem. Potriviți legii, trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. De exemplu, profitul obținut de comerciant este considerat justificat, dat fiind că scopul activității oricărui comerciant este profitul. Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și se află în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, care se regăsește în prețul creditului. Administrarea riscului este esențială în contractele de credit, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc.

Comisionul de risc este parte a prețului contractului. Costul creditului suportat de împrumutat este format din două componente: dobânda si comisionul. La acestea se poate adăuga, în caz de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor, penalizarea pentru întârzierea rambursării ratelor de credit.

Asemeni celorlalte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului creditului. Astfel cum am subliniat anterior, riscul bancar este un element de care subscrisa este obligată să țină cont. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.

Tocmai de aceea, prin preluarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează:

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contactului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

La rândul său, prevederea art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE are următorul conținut: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Prin această dispoziție se urmărește evitarea situației ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat, în plus, trebuie luate în considerare mai multe aspecte din care rezultă fără niciun dubiu netemeinicia solicitării de anulare a clauzei cu privire la comisionul de risc, astfel:

- comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte. Astfel, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat;

- convențiile de credit nu au caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului de către bancă a șanselor unui câștig sau pierdere contravine chiar esenței unor astfel de contracte de împrumut, care sunt contracte comutative. Astfel, părțile cunosc de la data încheierii Convențiilor de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamanților este una cu executare succesivă;

- prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamanți prin semnarea Convenției de credit, devenind astfel lege între părțile contractante. Pe de altă parte, comisionul de risc a fost avut în vedere de subscrisa la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.

În consecință, perceperea comisionului de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convențiilor de credit, fără existența vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C.civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante.

De asemenea, pârâta a arătat a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât sa poată fi asigurat atât profitul său (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-Lege nr. 31/1954, persoanelor juridice), cât și solvabilitatea sa. Comisionul de risc fiind inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective D., fiind cunoscut reclamantului.

Privitor la aplicabilitatea principiului „efectul direct" al art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, pârâta a arătat că potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de prevederile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționate, condiții stabilite de CJUE în cauzele 41/74 V. Duyn v Home Office [1974], CJ 1337 și 148/78 Pubblico Ministero v Tullio Ratti [1979] CJ 1629.

O data efectul direct al unei directive deja stabilit, a arătat că instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar. Această concluzie este foarte clar statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nimz v City of Hamburg[1991] CJ I-297, 321: „o instanță națională care este chemată, in limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, să aplice orice prevedere națională contară, nefiind necesar ca instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale".

O altă componentă a aplicării prevederilor directivei în dreptul intern este realizată de jurisprudenșa CJUE în dezvoltarea principiului interpretării armonioase a dreptului intern cu dreptul comunitar (denumit și efectul indirect al directivelor). Acest principiu impune ca dreptul național să fie interpretat în lumina directivelor, acestea putând fi invocate indirect de persoanele private în fața instanțelor naționale împotriva unui organ de stat sau a unei persoane de drept privat, în scopul de a asigura o interpretare a dreptului național în conformitate cu prevederile acestora. Procedând astfel, CJUE a căutat să se asigure că directivele vor avea efect în sistemul juridic național, în ciuda unei implementări inadecvate prin legislația națională. În cauza de referință Von Colson c land Nordhrein-Westfalen 14/83 Curtea a identificat expres instanțele naționale ca organe ale statului responsabile cu îndeplinirea obligațiilor comunitare, obligând o instanță germană să suplinească legislația internă deficitară prin aplicarea acesteia în lumina directivei comunitare.

În cauze ulterioare precum, Marieasing SA c La Comercial Internationale de Alimentacion SA C-106/89, CJUE a stabilit că efectul indirect sau interpretarea armonioasa impune în sarcina instanței naționale să interpreteze dreptul național în lumina unei directive neimplementate sau implementate necorespunzător chiar și într-o cauză împotriva unei persoane private. Cauza Marieasing viza o situație orizontală, un litigiu între două persoane private în fața unei instanțe interne în care interpretarea dreptului național în lumina unei directive nepuse în aplicare era de natură să afecteze în mod negativ poziția juridică a uneia dintre ele.

Astfel, par. 8 al textului hotărârii spune foarte clar „în aplicarea dreptului național, indiferent dacă este vorba de prevederi anterioare sau ulterioare directivei, instanța națională chemată să îl interpreteze trebuie să facă aceasta, în lumina textului și a scopului directivei, pentru a se atinge rezultatul urmărit de aceasta din urmă”.

Transpunerea ambiguă a directivei 93/13/CEE în dreptul național prin Legea 193/200 echivalează cu transpunerea incorectă a acesteia, relevând, pentru situația din speță, hotărârea CJUE din cauza C-144/99 Comisia c Regatul Olandei referitoare la implementarea Directivei 93/13/CEE de către Regatul Olandei. Prin această hotărâre, Curtea s-a pronunțat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din directivă, afirmând că „în scopul garantării obiectivelor urmărite de directivă, orice tanspunere a respectivului articol 4 alineatul 2 trebuia să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se refere exclusiv la cele care sunt redactate mod clar și inteligibil. Mai mult, în cauza C-365/93 Comisia c G. [1995] ECRI-499, paragraful 9, CJUE reține că „este esențial ca dreptul național să garanteze că autoritățile naționale aplică efectiv și deplin directiva, că terminologia juridică a dreptului național să fie suficient de precisă și clară astfel încât indivizii să fie deplin conștienți de drepturile lor și să le poată folosi in fața instanțelor naționale."

Pârâta a arătat că, în încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din R., s-a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al articolului 4 al directivei, în această situație, instanța trebuind să dea prioritate textului directivei.

Din analiza comparativă a celor două prevederi normative se poate observa că prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisioanele percepute de către bancă nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Astfel, art. 4 al Directivei 1993/13 CEE a fost detaliat în Considerentul 19, astfel: "...în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; [...] acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze”.

Or, în conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă D. reprezintă costul total al creditului care este format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice aii tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a subscrisei (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum.

Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99), prin care CJUE a statuat că neadoptarea legislației naționale, actelor și măsurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. (2) și 5 din Directiva 93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de către Regatul Olandei. Din considerentele acestei hotărâri reiese în mod neechivoc faptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legislativ-normativ, cât și la cel judiciar.

Dacă în cauza referitoare la Regatul Olandei, o jurisprudență constantă care face aplicarea art. 4 alin. (2) nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziții legislative exprese, nici în R. nu se va putea considera că acest articol este implementat corespunzător cu principiul securității juridice. în măsura în care, deși legislația a preluat prevederile articolului într-o manieră improprie, instanțele judecătorești procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului.

De asemenea, prin decizia nr. 577/25.04.1996, Curtea Supremă de Justiție a decis că prețul legal datorat este cel stabilit de părți prin contract și nu cel reținut de instanța de apel din cauza respectivă, instanță „care nu putea conduce la modificarea de drept a înțelegerii intervenite între părți sub acest aspect, în consecință, cât timp contractul dintre părți nu a fost modificat, prețul legal datorat de pârâți este cel stabilit inițial prin consensul părților”.

În cauza de față, redactarea clauzelor din Convenția de credit referitoare atât la dobândă, cât și la comisionul de risc, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritare atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate.

Așadar, rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Convenției de credit, motiv pentru care solicităm instanței să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale D..

Cât privește clauza reglementată la art. 8.1 lit. c și lit. d din convenția de credit, pârâta a arătat că nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din legea 193/2000 pentru că nu creează un dezechilibru între drepturile șl obligațiile părților.

Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți cauzat de existența clauzei de declarare a soldului creditului scadent, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit. Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.

Deoarece prevederile clauzei 8.1 lit. c și lit. d îi stabilesc posibilitatea de a declara soldul creditului scadent numai în cazul apariției unor situații semnificative cu privire la capacitatea consumatorului de a rambursa împrumutul, V. fiind de asemenea obligată să informeze consumatorul, conform art. 7 alin. 2 lit. c din Condițiile Generale, nu se va putea reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzei.

Prevederile contractuale nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea reclamantului de a solicita rezilierea Contractului, conform dispozițiilor prevăzute în art. 1020 și 1021 din Codul Civil, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni. Totodată, clauzele prevăzute de art. 10.2 cu privire la costurile suplimentare, sunt reglementate în cadrul condițiilor generale ale convenției de credit. În Convenția de credit, Condițiile generale sunt parte a aceluiași instrumentum ca și Condițiile speciale, fiind remise reclamantului la momentul contractării, și totodată, aduse la cunoștința publicului în faza precontractuală.

Comisionul, ca parte componentă a prețului creditului poate fi de mai multe tipuri și perceput pentru mai multe operațiuni specifice activității de bancă pentru efectuarea cărora reclamantul este obligat să plătească un preț, agreat încă la momentul încheierii Convenției de credit.

Ca și alte comisioane, și în cazul în care V. este supusă pe parcursul derulării creditului la plata unor comisioane suplimentare față de cele avute în vedere la data încheierii contractului de credit, aceste comisioane se vor evidenția în modificări ale prețului inițial.

Comisionul privind costurile suplimentare, este, în măsura în care apar costuri suplimentare, parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile subscrisei desfășurate în legătură cu avansarea sau solicitarea de avansare a unor cheltuieli în legătură cu, și pentru respectivul credit Comisionul respectiv care se poate prezenta sub mai multe forme la rândul său, în funcție de justificarea pe care se bazează.

Astfel, prin clauza cuprinsă în cadrul art. 10 din Condițiile generale ale Convenției de credit nu a luat naștere niciun drept și nicio obligație corelativă, ci s-a născut doar vocația sa de a recupera eventualele cheltuieli suplimentare, însă acest fapt nu echivalează cu obligarea împrumutatului la plata unor comisioane suplimentare în mod necondiționat.

Cât privește anularea clauzelor, pârâta a arătat că nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, iar în subsidiar, față de susținerile ce preced, a solicitat instanței să constate că anularea clauzelor invocate poate produce efete retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea clauzei referitoare la comisionul de risc, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acesteia însă, admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.

Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte. Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de V.. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.

În situația în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului. De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, este modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese. Deoarece reclamantul nu a solicitat desființarea Convențiilor de credit (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.

În consecință, pârâta a arătat că instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității V. de a solicita ulterior rezilierea Convenției de credit și, implicit, restituirea sumei acordate cu titlu credit

În fine, privitor la prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii, pârâta a arătat că, pretențiile reclamantului constând în solicitarea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc și/sau comision de administrare sunt neîntemeiate, în subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că aceste sume ar trebui restituite, a solicităt aplicarea prevederilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegate cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii.

Acțiunea de a cere restituirea prestațiilor este o acțiune separată de cea care tinde la anularea contractului, astfel că, în urma anulării unor clauze contractuale, plata sumelor nu mai are temei legal, acțiunea în restituirea prestațiilor fiind asimilabilă acțiunii prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță, ori dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care stau la baza primirii acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani. Acest termen își găsește aplicabilitatea în cazul pretențiilor patrimoniale care însoțesc o acțiune, indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu prescriptibilă extinctiv.

Atâta vreme cât legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000 nu prevede un termen special pentru dreptul de a cere restituirea pretențiilor, rezultă că acestea sunt supuse termenului general de prescripție de 3 ani. De altfel, acesta ar fi și expresia aplicării principiului „ubi lex non distinguit, hec nos distinguere debemus”. În cauza de față, prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea fiecărei sume plătite în baza Convențiilor de credit începe să curgă de la data achitării sumei respective (art. 12 din Decretul nr. 167/1958).

În drept, pârâta a invocat principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954, precum și celelalte prevederi legale la care a făcut referire în cuprinsul întâmpinării.

● La termenul de judecată din 25.10.2012, reclamantul a depus o precizare de acțiune (filele 126-129) prin care a arătat că:

- renunță la judecata capetelor de cerere din acțiunea introductivă prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit numărul_/01.04.2008, în forma inițială, înainte de emiterea actului adițional, privind comisionul de risc prevăzut la punctul 5 litera a din condițiile speciale ale convenției și la punctul 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției și privind posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, clauză prevăzută la punctul 3 lit. din conditiile speciale ale convenției;

- ca urmare a erorii din cuprinsul acțiunii introductive în ce privește cuantumul comisionului de risc achitat până la data introducerii acesteia, în temeiul art. 132 al. 2 pct. 1 și 2 C.pr.civ., a precizat că își modifică câtimea obiectului capătului de cerere privind restituirea comisionului de risc, respectiv a solicitat să fie obligată pârâta la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, adică a sumei de 8425, 28 CHF sau a echivalentului în lei al acestei sume la cursul BNR de la data plății, reprezentând contravaloarea comisionului de risc încasat până la data depunerii cererii de chemare în judecată - 07.06.2012 - precum și sumele care vor fi încasate în continuare până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, actualizate cu dobânda legală și indicele de inflație calculate de la data plății și până la momentul restituirii sumei;

● Totodată, ca urmare a renunțării la judecată, reclamantul a precizat că obiectul prezentei acțiuni este următorul:

- să se constate existența următoarelor clauze abuzive în convenția de credit bancar nr._/ 11.10.2007 încheiată între el, pe de o parte, si pârâtă, pe de alta parte, respectiv: clauza prevăzută la punctul 8.1, lit.(c) Secțiunea "scadența anticipată" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit referitoare la dreptul pe care și-l rezervă Banca, de a declara "soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției", la apariția "unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției"; clauza prevăzută la pct.8.1, lit.(d) / Secțiunea "scadența anticipată" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit referitoare la faptul că în cazul "apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător", banca va putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat; clauzele referitoare la alte costuri suplimentare impuse clienților prin contract prevăzute la pct.10.1. Secțiunea "costuri suplimentare" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit și respectiv la pct.10.2. / Secțiunea "costuri suplimentare" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit referitoare la supunerea clienților la plata unor costuri suplimentare pentru motive neimputabile acestora;

- să se dispună anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive din convenția de credit bancar nr._/ 11.10.2007 încheiată între el si pârâtă;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, adică a sumei de 8425, 28 CHF sau a echivalentului în lei al acestei sume la cursul BIMR de la data plății, reprezentând contravaloarea comisionului de risc încasat până la data depunerii cererii de chemare în judecată, 07.06.2012, precum și sumele care vor ti încasate în continuare până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, actualizate cu dobânda legală și indicele de inflație calculate de la data plății și până la momentul restituirii sumei;

- să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii anuale efective (D.) prevăzută la punctul 3 litera e din condițiile speciale ale convenției fără luarea în considerare a comisioanelor considerate abuzive și cu luarea în considerare a nivelului dobânzii stabilit în urma eliminării clauzelor abuzive;

- cu cheltuieli de judecată.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

La data de 11.10.2007, între reclamantul B. R. C., în calitate de împrumutat și pârâta ., în calitate de împrumutătoare, s-a încheiat convenția de credit nr._, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 92.000 CHF (franci elvețieni) pentru o perioadă de 25 de ani.

În ceea ce privește capetele de cerere prin care s-a solicitat să se constate că sunt abuzive clauzele privitoare la comisionul de risc (art. 5 lit. a din contract) și la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii (art. 3 lit. d din contract), întrucât reclamantul a arătat că renunță la judecata acestora (filele 126-129), față de această împrejurare, instanța, în temeiul art. 246 C.pr.civ., va lua act de renunțarea la judecată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani înainte de introducerea acțiunii, instanța constată că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce urmează:

Acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic anulat este, în principiu, prescriptibilă extinctiv, indiferent că ar fi vorba de o nulitate relativă ori de o nulitate absolută, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune (potrivit art. 7 al. 1 din Decretul nr. 167/1958), adică de la data declarării nulității actului juridic.

În speță, reclamantul a solicitat, în același timp, atât constatarea caracterului abuziv al clauzelor și declararea nulității acestora (capătul de cerere principal), cât și restituirea prestațiilor efectuate în baza acelor clauze (capătul de cerere accesoriu).

Ca urmare, termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea prestațiilor începe să curgă la data declarării nulității clauzelor în baza cărora acestea s-au efectuat, adică o dată cu admiterea capătului de cerere principal.

Cât timp capătul de cerere principal nu a fost admis, iar nulitatea nu a fost declarată, nu se pune problema prescripției dreptului de a solicita restituirea prestațiilor, termenul de prescripție neîncepând să curgă.

Problema prescripției cererii de restituire a prestațiilor s-ar fi pus dacă reclamantul ar fi solicitat, mai întâi, doar constatarea caracterului abuziv al clauzelor și declararea nulității acestora, instanța ar fi admis această cerere, după care, reclamantul ar fi declanșat un al doilea proces, având ca obiect restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzelor anulate, caz în care s-ar fi pus problema prescripției, raportat la data admiterii primei acțiuni și data declanșării celui de-al doilea proces.

Cu privire la fondul cauzei :

În speță, prin sent. civ. nr. 7541/12.07.2011 a Judecătoriei A. pronunțată în dos. nr._ (filele 63-68), rămasă irevocabilă prin respingerea recursului (fila 121), s-a stabilit cu putere de lucru judecat că clauza din contractul de credit privitoare la comisionul de risc este abuzivă.

Pe cale de consecință, instanța va obliga pârâta să restituie reclamantului suma totală de 8425,28 CHF, cu titlu de plată nedatorată, reprezentând comisionul de risc achitat până la data formulării acțiunii, 07.06.2012, precum și sumele achitate în continuare cu acest titlu până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, iar în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, pârâta va fi obligată și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data încasării pe nedrept și până la data restituirii efective, sumele ce se vor restitui urmând a se actualiza în raport cu rata inflației aplicabilă la data plății efective.

În ceea ce privește capetele de cerere prin care s-a solicitat să se constate că sunt abuzive și să fie anulate clauzele prevăzute art. 8 lit. c și d, art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit:

- Potrivit clauzei prevăzute de art. 8 lit. c și d din condițiile generale ale convenției de credit, banca are dreptul ca, în baza unei notificări trimise reclamantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și celelalte costuri datorate băncii „în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, fac să devină improbabil ca Împrumutatul să își poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției” și „în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător”.

Instanța constată că termenii folosiți pentru redactarea acestor clauze, precum „situații neprevăzute”, „în opinia băncii”, „să devină improbabil”, conferă băncii un drept larg, discreționar și exclusiv de interpretare subiectivă, fără a conferi consumatorului garanții obiective în exercitarea acestui drept de către bancă. Clauza permite băncii ca, independent de vreo culpă a împrumutatului, de conduita acestuia, să declare scadența anticipată a creditului, punându-l astfel pe împrumutat într-o situație dificilă, acesta trebuind să restituie dintr-o dată toți banii împrumutați. Prin urmare, această clauză creează premisa producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantului, contrar bunei credințe.

Având în vedere că prin sent. civ. nr. 7541/12.07.2011 a Judecătoriei A., menționată mai sus, s-a constatat caracterul preformulat, nenegociat al contractului, față de considerentele expuse, instanța, în baza art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 8 lit. c și d din condițiile generale ale convenției de credit.

- Potrivit clauzelor prevăzute de art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit, banca are posibilitatea de a pune în sarcina împrumutatului eventualele costuri suplimentare pe care ea le va avea în cazul unor modificări legislative intervenite pe parcursul derulării contractului.

Instanța apreciază că, raportat și la caracterul standard, nenegociat al contractului (reținut prin sent. civ. nr. 7541/12.07.2011 a Judecătoriei A.), aceste clauze sunt abuzive, întrucât creează premisa producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că permit băncii să transfere în sarcina împrumutatului orice cost suplimentar pe care ea îl va avea în viitor și oricare ar fi cuantumul acestuia, independent de vreo culpă a împrumutatului, de conduita sa.

În temeiul art. 6 din Legea 193/2000, instanța va dispune anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive, considerând că între părți contractul poate continua pe mai departe și fără aceste clauze, urmând ca pârâta să procedeze la recalcularea dobânzii anuale efective (D.), fără a lua în considerare clauzele constatate ca fiind abuzive.

În baza art. 274 al. 1 C.pr.civ., pârâta va fi obligată să plătească reclamantului cheltuielile de judecată suportate de acesta, în sumă de 1240 lei, constând în onorariu de avocat (potrivit chitanței de la fila 60).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Ia act de renunțarea la judecata capetelor de cerere prin care s-a solicitat să se constate că sunt abuzive clauzele privitoare la comisionul de risc (art. 5 lit. a din contract) și la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii (art. 3 lit. d din contract).

Respinge excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani înainte de introducerea acțiunii.

Admite acțiunea precizată formulată de reclamantul B. R. C., cu domiciliul în Ș., nr. 472 A, jud. A., împotriva pârâtei ., cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2.

Obligă pârâta să restituie reclamantului suma totală de 8425,28 CHF, reprezentând comisionul de risc achitat până la data formulării acțiunii, 07.06.2012, precum și sumele achitate în continuare cu acest titlu până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, plus dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării pe nedrept și până la data restituirii efective, sumele ce se vor restitui urmând a se actualiza în raport cu rata inflației aplicabilă la data plății efective.

Constată că art. 8 lit. c și d, art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/11.10.2007 încheiată între reclamant și pârâtă, constituie clauze abuzive și dispune anularea acestora.

Obligă pârâta la recalcularea dobânzii anuale efective (D.), fără a lua în considerare clauzele constatate ca fiind abuzive.

Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 1240 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 30.04.2013.

Președinte Grefier

A. N. C. M.

Red/dact/AN/CM/05.06.2013

4 ex; se comunică:

- reclamantului B. R. C. - Ș., nr. 472A, jud. A.,

- pârâtei . - București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2.

← Validare poprire. Sentința nr. 1989/2013. Judecătoria ARAD		Plângere impotriva refuzului executorului judecatoresc.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Sentința nr. 6691/2013. Judecătoria ARAD Validare poprire. Sentința nr. 1989/2013. Judecătoria ARAD Obligaţie de a face. Sentința nr. 6081/2013. Judecătoria ARAD Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Sentința nr. 5501/2013. Judecătoria ARAD Investire cu formulă executorie. Încheierea nr. 41/2013. Judecătoria ARAD Obligaţie de a face. Sentința nr. 2907/2013. Judecătoria ARAD