Anulare act. Sentința nr. 3359/2013. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3359/2013 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 24-04-2013 în dosarul nr. 2257/55/2013
ROMANIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR.3359
Ședința publică din 24.04.2013
Președinte: C. H.
Grefier: A. P.
S-a luat în examinare acțiunea civilă formulată de reclamantul Kesslergruber I. în contradictoriu cu pârâții N. F.-C. (născută Kesslergruber) și S. R., prin Consiliul Local al Municipiului A., având ca obiect anulare act și pretenții.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul reclamantului, avocat S. R. din Baroul A. și reprezentanta pârâtei N. F.-C. (născută Kesslergruber), avocat Turcaș G. A. A. din Baroul A., absent fiind reprezentantul pârâtului S. R., prin Consiliul Local al Municipiului A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Acțiunea este legal timbrată cu 2645 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care, reprezentantul reclamantului depune la dosar extras CF nr._-C1-U8 A., Cartea funciară Individuală nr.5669 Micalaca.
În ce privește excepțiile invocate de pârâți, solicită respingerea, iar pe fond admiterea acțiunii cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtei N. F.-C. solicită admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar chitanța reprezentând onorariu de avocat.
INSTANȚA
Constată că prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria A. la data de 13 februarie 2013, reclamantul Kesslergruber I. a solicitat în contradictoriu cu pârâții N. F.-C. (născută Kesslergruber) și S. R., prin Consiliul Local al Municipiului A., să se constate că la data actului de ieșire din indiviziune a avut calitatea de proprietar asupra cotei de 1/2 din imobilul identificat sub CF 5669 Micalaca top.2450/662/l/a/l/3/II, compus din apartament cu două camere și dependințe, în suprafață de 60 mp.; să se dispună obligarea pârâtului S. R. să-i plătească cu titlu de despăgubiri suma de 11.800 EU + TVA, încasată pe nedrept în contul cotei de 1/2 din acest imobil, iar în caz de opunere, să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu numita Kesslergruber E., din căsătoria lor rezultând un copil, respectiv pârâta Kesslergruber F.-C.. În anul 1987 reclamantul a părăsit România și s-a stabilit în Germania, unde locuiește și in prezent.
În anul 1989, prin aplicarea Decretului 223/1974, S. R. a intrat în posesia cotei sale de 1/2 din imobilul identificat în CF nr.5669 Micalaca top.2450/662/1/a/1 /3/II compus din apartament cu 2 camere și dependințe, în suprafața de 60 mp, cumpărat sub durata căsătoriei cu fosta sa soție.
Ulterior și fosta sa soție a plecat în Germania, astfel că, în anul 1990 a înstrăinat cota ei de 1/2 din apartament numitei Harcu L.. Aceasta, la rândul ei, în anul 2005, a vândut această cota de 1/2 fiicei sale, pârâta Kesslergruber F.-C..
După 01.01.1990, Decretul nr.223/1974 a fost abrogat ca fiind profund ilegal, toate efectele acestui act normativ fiind declarate ca nule și neavenite. În consecință, trecerea în stăpânirea Statului R. a cotei sale de 1/2 din imobilul litigios a fost anulată, efectele măsurii fiind, de asemenea, anulate prin efectul actului de abrogare.
Cu toate acestea, în anul 2006, prin Hotărârea nr.110 a C.L.M. A., a fost aprobată și definitivată ieșirea din indiviziune asupra cotei de 1/2 asupra căreia S. R. s-a revendicat a fi proprietar în mod ilegitim, în temeiul abrogatului Decret nr.223/1974. Această cotă a fost atribuită fiicei sale, pârâta Kesslergruber F.-C. în schimbul sumei de 11.800 EU + TVA, plătită de fiica sa cu titlu de sultă, conform raportului de expertiza extrajudiciară de evaluare.
Reclamantul a mai arătat că pârâtul S. R. a intrat în posesia cotei sale de proprietate din imobilul identificat mai sus ca urmare Decretului nr.223/1974 prin care se reglementa situația unor imobile proprietatea unor persoane care s-au stabilit în străinătate în perioada de dinainte de 1989.
Odată cu abrogarea Decretului nr.223/1974, S. R. nu mai avea nici o calitate de a dispune, în nici un fel, asupra acestei cote de 1/2 din apartament, cu atât mai puțin avea dreptul să o înstrăineze cu titlu oneros și să încaseze vreo sumă de bani în contul înstrăinării.
În temeiul principiului potrivit căruia actele juridice încheiate în baza unui act nul sunt, la rândul lor, lovite de nulitate, susține că actul de ieșire din indiviziune autentic nr.607/2006 este lovit de nulitate absolută și trebuie desființat, cu toate efectele ce decurg din această măsură.
Pârâtul S. R. a încasat fără drept o sumă de bani în contul unui bun ce nu-i aparține, reclamantul se consideră îndreptățit să ceară obligarea pârâtului să-i plătească această sumă, motivul de drept fiind îmbogățirea fără justă cauză.
Reclamantul învederează că nu are nici o pretenție materială față de pârâta Kesslergruber F.-C..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 992 și următoarele cod civil anterior, art. 111 și următoarele Cod procedură civilă.
Pârâtul Municipiul A., reprezentat prin Primarul Municipiului A., prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii, invocând, pe cale de excepție: lipsa calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului A., deoarece, după cum rezultă din prevederile art.20 coroborat cu art. 62 punctul 1 din Legea 215/2001 a administrației publice locale, Municipiul este persoană juridică de drept public cu capacitate juridică deplină, iar Primarul este cel care reprezintă municipiul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.
Potrivit art. 36 din aceeași lege, Consiliul Local este o autoritate deliberativă, care are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în problemele de interes local, având atribuții strict prevăzute de lege.
De asemenea, a mai invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, cu motivarea că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 11.800 Euro+TVA cu titlu de despăgubiri. Așadar, acțiunea nu este formulată și susținută ca fiind una în constatare, ci ca o acțiune în pretenții, pentru plata de despăgubiri, care este supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, termen care, potrivit art.7 și art. 9, a început să curgă, cel mai târziu, de la data de 26.05.2006 când au fost efectuate înscrierile în Cartea Funciară. Or, acțiunea a fost introdusă la data de 13 februarie 2013, după împlinirea termenului general de prescripție în care putea fi exercitată o acțiune în pretenții.
Pe fond s-a arătat că imobilul situat în A., ., . jud. A., înscris în C.F. nr. 5669 A., cu nr. top 2450/662/1/a/1/3/II, la data exproprierii, a fost proprietatea tabulară a numiților Kesslergruber I. și soția E.. La data de 23.10.1989, în baza Decretului de expropriere nr.223/1974, cota de 1/2 din imobilul sus-menționat, aparținând reclamantului a trecut în proprietatea Statului R..
Prin urmare, imobilul a cărui contravaloare se solicită prin prezenta acțiune intră sub incidența Legii nr.10/2001, însă reclamantul nu a respectat procedura specială prevăzută de acest act normativ, respectiv nu a notificat unitatea deținătoare a imobilului în condițiile și termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege.
Mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive, dintre care prima este obligatorie, iar cea de a doua facultativă și eventuală, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi în cadrul procedurii speciale de restituire în natură ori prin echivalent al imobilelor preluate abuziv.
Prima etapă, procedura specială, are caracter obligatoriu art.1, art.22 alin.1 și 5 și trebuie urmată în termenul prevăzut de lege, respectiv în 6 luni de la . legii (termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr.109/2001 și O.U.G. nr.145/2001), sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea din dreptul de a mai solicita în instanță măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art.26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Prin urmare, câtă vreme reclamantul, nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul situat în A., ., . jud. A., înscris în C.F. nr. 5669 A., cu nr. top 2450/662/l/a/l/3/II, demersurile inițiate în cadrul prezentului litigiu sunt inadmisibile și neîntemeiate.
În drept, au fost invocate prevederile art.115, art.137 din Codul de procedură civilă, Legea nr.10/2001, Decizia nr.344/2003 a Curții Constituționale.
Pârâta N. F.-C. (născută Kesslergruber) a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii, invocând pe cale de excepție lipsa calității procesuale pasive a acesteia, având în vedere că pentru a putea avea calitatea de pârât trebuie să existe o identitate între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.
De asemenea, invocă excepția inadmisibilitătii acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art.992 din vechiul Cod civil, întrucât prin acțiunea promovată de reclamant se solicită să se constate că, la data actului de ieșire din indiviziune, acesta ar fi avut calitatea de proprietar asupra cotei de 1/2 din imobilul identificat sub CF. 5669 Micalaca top. Nr. 2450/662/l/a/1/3/II compus din apartament cu două camere și dependințe, în suprafața de 60 mp, imobil despre care susține ca i-a fost preluat în mod abuziv de S. R. în aplicarea Decretului nr.223/1974.
Având în vedere primul petit al cererii de chemare în judecată, precum și chestiunile de fond invocate de acesta, apreciază că sunt incidente dispozițiile art.2 alin.1 din Legea nr.10/2001 cu modificările ulterioare, potrivit cărora imobilelor preluate în mod abuziv le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 ce reglementează regimul juridic al acestora. Astfel, atâta timp cât reclamantul înțelege să solicite suma de_ euro + tva cu titlu de despăgubiri pentru cota din imobil care, din punctul de vedere al acestuia, a fost preluată abuziv de statul român, trebuia să urmeze procedura specială obligatorie, pentru repararea prejudiciului suferit prin preluarea imobilului de către S. roman, respectiv depunerea notificării în termenul dispus prescris de art. 22 din Legea nr.10/2001. Cum însă din actele depuse în susținerea cererii de chemare în judecată rezultă că această procedură nu a fost urmată, apreciază că reclamantul este decăzut din dreptul de a mai solicita echivalentul bănesc al imobilului în litigiu pe calea dreptului comun, respectiv invocând îmbogățirea fără justă cauză a Statului roman.
Legea nr.10/2001 este o lege specială cu caracter reparator pentru imobilele preluate abuziv de stat, fiind de imediată aplicare, întrucât interesează atât procedural, cât și substanțial, ordinea publică. Aceasta rezultă neechivoc și din dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 care prevăd că bunurile preluate de stat, fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau antecesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații. Ca urmare, ulterior intrării in vigoare a Legii nr.10/2001 (14 februarie 2001), persoanele ce solicită retrocedarea în natură sau prin echivalent a unor imobile trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 trebuie să se conformeze termenelor, condițiilor și procedurilor prevăzute de acest act normativ, persoana interesată neavând posibilitatea să opteze între legea specială și dreptul comun.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp neexercitat, nu poate fi considerată un bun actual, iar reclamantul nu beneficiază nici de o creanță în virtutea căreia să poată pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține dreptul la despăgubire pentru imobilul expropriat, în condițiile în care nu a efectuat nici un demers judiciar sau administrativ, până în momentul de față, pentru a redobândi proprietatea bunului (Cauza A. împotriva României).
Deci, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru stabilit de organul legislativ, cu respectarea anumitor proceduri și termene, ori prin ignorarea acestora, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
S-a mai invocat de către pârâtă excepția tardivității, iar în susținerea acestei excepții invocă dispozițiile art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, care prevăd că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul inițial pentru promovarea acestor acțiuni a fost prelungit ulterior prin OUG nr.109/2001 și OUG nr.145/2001, data limită fiind 04.08.2002. Având în vedere aceste aspecte solicită admiterea excepției și respingerea acțiunii ca tardiv formulată.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat să se aibă în vedere că a fost de bună credință la momentul în care a dobândit cota de 1/2 a imobilului identificat în CF 5669 Micalaca top. nr.2450/662/l/a/1/3/II, în acest sens înțelegând să se prevaleze de dispozițiile art.1898 alin.1 și 2 Cod civil. Având în vedere aceste prevederi ale legii, consideră că actele depuse de reclamant în dovedirea afirmațiilor sale nu răstoarnă prezumția bunei sale credințe în momentul semnării contractului de ieșire din indiviziune încheiat sub numărul 607/24.05.2006 la Biroul Notarial Public L. G..
Pe de alta parte, la momentul la care a încheiat contractul de ieșire din indiviziune, nu era declanșată nicio procedură administrativă a cărei soluționare definitivă se impunea a fi așteptată.
În drept au fost invocate dispozițiile art.115, 118 Cod procedură civilă, art.992 Cod civil, Legea nr.10/2001, Decizia ICCJ nr.33/2008 pronunțată in interesul legii, art.44 alin.1 teza a doua și art.136 alin.5 din Constituția României, republicată.
Din înscrisurile depus la dosar: copia cărții de identitate a reclamantului (f.6); Carte funciară individuală nr.5669 Micalaca (f.7,8); adresa emisă de Primăria Municipiului A. (f.9); raport de evaluare (f.10); Hotărârea nr.110/06 aprilie 2006 (f.11); raport de evaluare (f.12,13); extras CF. nr.5669 Micalaca (f.14); extras CF nr._-C1-U8 A. (f.33); Cartea funciară Individuală nr.5669 Micalaca (f.34,35), instanța reține în fapt următoarele:
În conformitate cu art.137 alin.1 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța, cu precădere, asupra excepțiilor invocate care fac de prisos analiza pe fond a cauzei.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului A., instanța constată că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă. Pârâtul, acționând în numele Statului R., este parte în actul de ieșire în indiviziune invocat de reclamant și cota sa de proprietate este contestată de acesta. Având în vedere că potrivit actelor de la dosar există o aparență a dreptului reclamantului față de acest pârât și corelativ obligația lui de a respecta dreptul reclamantului (adică ceea ce este necesar din punct de vedere al calității procesuale pasive), urmează ca analiza existenței efective a acestei obligații, să facă obiectul soluționării fondului cauzei.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. F.-C. (fostă Kesslergruber), instanța constată că aceasta este întemeiată și o va admite, având în vedere că însuși reclamantul a menționat în finalul acțiunii că nu are nicio pretenție de la această pârâtă.
Referitor la excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului A. la plata sumei încasată cu titlu de sultă, invocată de pârât prin întâmpinare, se constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic anulat este, în principiu, prescriptibilă extinctiv, indiferent că ar fi vorba de o nulitate relativă ori de o nulitate absolută, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune (potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958), adică de la data declarării nulității actului juridic.
În speță, reclamantul a solicitat, în același timp, atât constatarea nulității actului de ieșire din indiviziune, cât și restituirea sultei încasate în temeiul lui.
Ca urmare, termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea sultei începe să curgă la data declarării nulității actului în baza căreia aceasta s-a efectuat.
Apreciind față de cele mai sus expuse că termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea sumei încasate de pârât cu titlu de sultă nu a început să curgă, instanța va respinge excepția prescripției ca neîntemeiată.
Având în vedere modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. F.-C. (fostă Kesslergruber), celelalte excepții invocate de aceasta prin întâmpinare nu vor mai fi analizate.
Pe fondul cauzei se constată că imobilul situat în A., ., . jud. A., înscris în C.F. nr.5669 A., cu nr. top 2450/662/1/a/1/3/II, a fost proprietatea tabulară a numiților Kesslergruber I. și soția E.. La data de 23.10.1989, în baza Decretului de expropriere nr.223/1974, cota de 1/2 din imobilul sus-menționat, aparținând reclamantului a trecut în proprietatea Statului R.. Cealaltă cotă de ½ din imobil a revenit soției reclamantului și, prin transmisiuni succesive, fiicei acestora N. F.-C. (fostă Kesslergruber).
Ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului A. nr.110/06.04.2006, s-a aprobat ieșirea din indiviziune dintre N. F.-C. (fostă Kesslergruber) și S. R., cota acestuia din urmă fiind preluată de N. F.-C. (fostă Kesslergruber), care a achitat o sultă de_ Euro+TVA.
Solicitând ca S. R. să îi achite această sumă, reclamantul contestă, în fapt, calitatea sa de proprietar la momentul ieșirii din indiviziune, invocând că, ulterior datei de 01.01.1990, Decretul nr.223/1974, în baza căruia S. R. a devenit proprietar, toate efectele acestuia au devenit nule și neavenite.
Până la momentul prezentei acțiuni, reclamantul nu a mai inițiat niciun demers judiciar pentru constatarea nelegalității titlului Statului R..
Potrivit Deciziei 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007, obligatoriu a fi respectate conform art.329 Cod procedură civilă ,, Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialii generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Prin decizia antemenționată instanța supremă a tranșat disputa cu privire la posibilitatea părților de a opta, cu ocazia revendicării imobilelor preluate abuziv de stat, între legea specială, care aste Legea 10/2001, și Codul civil, legea generală.
Cu toate acestea, prin aliniatul final al Deciziei se recunoaște posibilitatea părților de a promova o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile Codului civil „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.
În această privință se reține că, potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenției "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." Ca urmare, se impune a se verifica dacă reclamanții dețin în privința imobilului revendicat „un bun”, determinat conform criteriilor stabilite prin jurisprudența CEDO.
În cauza CEDO M. A. și alții împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr.778/2010), Curtea a statuat „că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII” și că ,, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.’’
În aceeași hotărâre s-a mai reținut că ,,transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
D. urmare, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143), nu și temei al restituirii în natură a bunului.
În speță însă, nu se poate aprecia că reclamantul deține „un bun actual” întrucât nu au întreprins niciun demers judiciar și nu au obținut vreun act administrativ care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra cotei părți din imobilul revendicat. Ori, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, cu condiția să fi urmat procedura respectivă, astfel că față de considerente expuse întrucât reclamantul nu a întreprins până în prezent vreun demers pentru redobândirea bunului, neurmând procedura Legii nr.10/2001, instanța va respinge acțiunea formulată ca inadmisibilă.
Văzând că pârâta N. F.-C. (fostă Kesslergruber) a solicitat cheltuieli de judecată și că reclamantul este în culpă procesuală față de aceasta, în sensul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, va fi obligat la plata sumei de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat, justificat prin chitanța nr.222/24.04.2013 (fila 36).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului A..
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Municipiul A..
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamantul Kesslergruber I., cu domiciliul procesual ales în A., Calea A. V., . în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Consiliul Local al Municipiului A., cu sediul în A., ., județul A., pentru anulare act și pretenții.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. F.-C. (fostă Kesslergruber) și respinge acțiunea formulată de reclamantul Kesslergruber I., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Obligă reclamantul să plătească pârâtei N. F.-C. cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei.
Cu drept de recurs în termen 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 24.04.2013.
Președinte, Grefier,
C. H. A. P.
Red. CH/..5 /3 .
Se comunică: - reclamantului Kesslergruber I., cu domiciliul procesual ales în A., Calea A. V., ., .. Avocat S. R..
- pârâților ¤ S. R., prin Consiliul Local al Municipiului A., cu sediul în A., ., județul A.,
¤ N. F. C. ( născută Kesslergruber) – la domiciliul procesual ales în A., ., . – la Av. Turcas G. A. A..
| ← Modificare act constitutiv persoană juridică. Încheierea nr.... | Validare poprire. Sentința nr. 2665/2013. Judecătoria ARAD → |
|---|
