Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 5/2015. Judecătoria BEIUŞ

Comentarii

0

Sentința nr. 5/2015 pronunțată de Judecătoria BEIUŞ la data de 07-01-2015 în dosarul nr. 5/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA BEIUȘ-JUDEȚUL BIHOR

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 5/2015

Ședința publică din data de 07.01.2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE: M. A.-M., judecător

GREFIER: B. A.

Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamantul M. A., CNP_, cu domiciliul în localitatea Ștei, .. 1, ., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat C. N., cu sediul în municipiul Oradea, ., ., în contradictoriu cu pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A., înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_, cu sediul în București, ..5, sector 3 și privind pe terțul intervenient M. D. O. F., CNP_, cu domiciliul în localitatea Ștei, .. 1, ..

Se constată că, mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 10.12.2014, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, instanța având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a acorda posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 23.12.2014, apoi pentru data de 07.01.2015, când s-a hotărât prezenta cauză.

JUDECĂTORIA

DELIBERÂND

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la instanță la data de 07.07.2014,scutită de la plata taxei judiciare de timbru, reclamantul M. A., în contradictoriu cu pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună:

1. - constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la pct. 5, din Contractul de credit nr. 827PF/28.05.2007 – „privind modalitatea de calcul a dobânzii ,,dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,20 p.p.” și implicit nulitatea acesteia;

2. - constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la pct. 6 din Contractul de credit nr.827PF/28.05.2007 –referitoare la D. 18,13 %/ pe an cu privire la mențiunea „...precum și orice alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract)”, implicit nulitatea acesteia și restituirea sumelor reținute de pârâtă;

3. - constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la pct. 9 din Contractul de credit nr.827PF/28.05.2007 - privind comisionul de acordare credit 0,95% flat, comisionul de administrare 15 RON lunar, reprezentând 0,05% din valoarea creditului, comisionul de urmărire riscuri de 84 RON lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului și implicit nulitatea acestora.

4. - obligarea pârâtei să restituie sumele încasate și care reprezintă diferența dintre dobânda stabilită în primul an de 10,95% și dobânda ulterior percepută de bancă.

5. - obligarea pârâtei la restituirea comisionului de acordare credit de 0,95% din valoarea creditului.

6. - obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare de 0,05 % de la data primei rețineri până la zi.

7. - obligarea pârâtei la restituirea comisionului de urmărire risc de 0,28 % de la data primei rețineri până la zi.

8. - obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferența între dobânda contractuală și D., cu stabilirea D. la nivelul dobânzii contractuale.

9. - obligarea pârâtei la modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi din contract și restituirea sumelor reținute în temeiul clauzelor abuzive, obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii și modificarea ratei lunare prin înlăturarea comisioanelor.

10. - obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale calculate asupra sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată de la data reținerii până la data plății efective.

11. - obligarea pârâtei la plata de daune interese de 50 lei/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății efective;

12. - cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii reclamanta a arătat că la data de 28.05.2007 a încheiat cu pârâta BCR contractul nr. 827PF/28.05.2007, pentru un credit de nevoi personale în valoare de 30.300 RON, pe o perioadă de 120 de luni.

Reclamanta a precizat că potrivit pct. 5 din contractul de credit, banca a acordat creditul pentru nevoi personale, cu o dobândă curentă de 10,95% pe an, dobânda fiind revizuibilă semestrial, modalitatea de calcul a dobânzii conform pct. 5 din contractul de credit fiind următoarea: ,,dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,2 p.p.”, iar această clauză sub aspectul modalității de stabilire a calculului dobânzii curente este și reprezintă o clauză abuzivă în sensul art.4 alin 1 din Legea nr.193/2000.

Totodată, reclamanta a arătat faptul că se poate constata că, nicăieri în contract nu este prezentată formula de calcul a dobânzii variabile, este prezentată doar formula de referință variabilă (DRV) + 1,5 p.p., unde DRV este o necunoscută, necalculabilă și imposibil de dedus matematic, iar când Euribor crește și DRV crește. Totodată când Euribor scade, DRV crește, în situația în care Euribor a scăzut la minime istorice, banca a majorat dobânda, astfel matematic e clar că DRV e la discreția totală a Băncii.

Prin Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) a reținut că, protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este investit cu formularea unei astfel de cereri.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.

Reclamantul arată că, în doctrină se consideră că, elementele principale ale definirii și totodată ale identificării unei clauze ca fiind abuzive sunt: lipsa de negociere, dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului, încălcarea exigenței de bună-credință.

Referitor la lipsa de negociere, reclamanta a arătat că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.

Astfel, contractele de credit sunt contracte preformulate, în baza unui model care se impune băncii romanești - subsidiară a unei bănci străine care, în calitate de societate dominantă, își impune voința, interesul și strategia, așadar este un contract tip, standard, indubitabil contract de adeziune, întrucât nu se negociază, acceptarea fiind o condiție pentru a încheia contractul cu banca, în consecință, angajatul băncii nu poate negocia contractul cu clientul.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic, prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

Cu privire la dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului, reclamanta a arătat că este dat ab initio de inegalitatea pozițiilor juridice ale celor două părți încă de la momentul încheierii contractului, prezența clauzelor abuzive în contract confirmă tocmai inexistența echilibrului contractual, iar toate riscurile contractului sunt în sarcina consumatorului, toate pierderile, inclusiv cele care nu sunt din vina clienților (criza, impreviziune) sunt suportate de client.

Reclamanta a arătat, de asemenea, că dobânda deși ar trebui să fie fixă în conformitate cu clauzele contractuale și cu legea, este variabilă în funcție de voința băncii, se percepe un comision de administrare, de risc, se percepe o taxă pentru o polița de asigurare, sunt constituite garanții, atât materiale, cât și personale sau constituite de terți, se cer garanții suplimentare în caz de devalorizare a celor inițiale, se percep penalități de întârziere, contractul de credit este titlu executoriu, ceea ce absolvă banca de stresul unui proces de drept comun în care să se obțină un titlu executoriu contra consumatorului,creditul este cesionabil către recuperatorii de creanță, fără acordul clientului.

Cu privire la încălcarea bunei–credințe, reclamantul precizează că principiul bunei-credințe a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr.93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părților.

Calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, contrar principiului bunei-credințe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului.

Arată reclamantul că încălcarea exigenței de transparență contractuală va fi interpretată împotriva profesionistului care a propus-o consumatorului, astfel, conform art. 5 din Directivă, art. 6 alin (2) din Lege, în caz de dubiu privind sensul unei clauze standardizate, ea va fi interpretată în sensul cel mai favorabil pentru consumator.

Referitor la caracterul abuziv al clauzelor care prevăd că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referință revizuibilă semestrial /administrată intern de bancă și clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor, reclamanta a precizat că, aceste clauze sunt cuprinse invariabil în contracte preformulate, cărora le lipsește caracterul negociat, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Cuantumul dobânzii de referință afișată la sediile Băncii este lăsat la discreția acesteia, astfel banca, în mod arbitrar poate să modifice cuantumul dobânzii, afectând astfel interesele legitime ale consumatorilor, întrucât nu se poate ști cu precizie prețul produsului cumpărat, acest preț nefiind predictibil, banca a convins consumatorii să încheie contractele de credit prin acordarea unei dobânzi promoționale (aparent atractive), urmând ca, dobânda să devină variabilă în funcție de dobânda de referință afișată la sediile băncii.

Totodată, reclamanta a arătat că, în conformitate cu art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (în cazul de față banca) trebuie să informeze consumatorii (adică împrumutatul) despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul”, cu alte cuvinte, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să informeze contractanții cu privire la cuantumul total al dobânzii sau să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii.

Totodată, conform art. 9³ lit. g) pct. 1 si 3 din OG nr. 21/1992, „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract”.

Arată că, Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene conțin o listă a clauzelor care sunt considerate de iure abuzive, menționându-se că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii să crească prețul și interzic în mod expres băncilor fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința lor exclusivă, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referință verificabili (EURIBOR, ROBOR etc.).

La art. 14 din Legea nr. 190/1999 (pentru creditele cu ipotecă) și art. 8 din Legea nr. 289/2004 (pentru creditele fără ipotecă) stabilesc că, în cazul în care prin contractul de credit s-a stabilit că rata dobânzii să fie variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract.

Pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda, reclamantul arată că aceste clauze contravin și art. 75 din Legea nr. 296/2004, care prevede un drept fundamental al consumatorilor, respectiv dreptul de a nu fi incluse în contracte decât „clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Referitor la calculul dobânzii anuale raportat la o perioada de 360 de zile, reclamanta a arătat că acesta are la bază clauza conform căreia perioada de calcul a dobânzii reprezintă numărul actual de zile raportat la un an de 360 de zile și clauza care stabilește formula de calcul a dobânzii lunare, respectiv: Sold cont împrumut x Rata anuală dobândă x numărul efectiv de zile /360 x 100.

Convenția de credit induce în eroare consumatorul stabilind o dobândă pe pentru ca, ulterior, să menționeze că anul are 360 de zile, astfel că, în fiecare an banca își face cadou dobânda pe 5 zile, ilegalitatea acestui calcul al băncii este demascată prin reglementarea și în România a formulei corecte, aplicate de băncile din UE .

Înlocuirea numărului efectiv de zile cu 30 determină un calcul corect al dobânzii, anul de 360 de zile stabilit de banca fiind, astfel, împărțit în 12 fracțiuni egale.

Referitor la dobânda contractuală și D., reclamanta a arătat că potrivit pct.5 din contractul de credit „dobânda curentă este de 10,95% pe an și este revizuibilă semestrial” iar la pct.6 „dobânda anuală efectivă (D.) este 18,13% pe an, iar în D. sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de analiză, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliței de asigurare viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și orice alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract).

Menționează că, diferența între dobânda contractată de 10,95% și dobânda efectivă D. de 18,13%, respectiv un plus 7,18% pe an, nu poate fi justificat și ce reprezintă de fapt, ori, acest procent de 7,18% din valoarea creditului care semnifică costuri ulterioare semnării contractului, este determinat anterior de a cunoaște aceste costuri viitoare incerte, fără să știe clientul pentru ce plătește în plus 7,18% din valoarea creditului, sumă ce reprezintă anual 2154 lei calculată pe o perioadă de 10 ani, această sumă ajunge la 21.540 lei, respectiv mai mult de 60% din valoarea creditului de 30.000 lei, iar dobânda efectivă D. depășește dobânda care reprezintă de fapt costul creditării.

Cu privire la comisionul de acordare credit, reclamanta a precizat faptul că, în conformitate cu pct. 9.b din contractul de credit banca percepe și comision de acordare credit de 0,95% din valoarea creditului (flat).

Față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului, menționează că o astfel de justificare nu există, acest comision nereprezentând altceva decât o dobândă mascată.

Acest comision este interzis chiar prin lege, de art. 15 din Legea nr. 190/1999, în vigoare la data acordării creditului care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit si constituirii ipotecii si garanțiilor aferente”.

De asemenea, reclamantul arată că în conformitate cu pct. 9.f din contractul de credit banca percepe și comision de urmărire riscuri de 84 lei/lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului, fiind considerat rezultatul unor clauze abuzive, iar comisionul de risc este rezultatul unor clauze abuzive, poziția băncilor este că, trebuie acoperit portofoliul de clienți neperformanți.

La momentul contactării creditului, clientul oferă băncii mai multe garanții, imobiliare, asigurări, coplătitor, garant, etc., însă în plus plătești și comision de risc, băncile îl încasează lunar, dar nu îl returnează în momentul în care se finalizează contractul. După . OUG 50/2010 acest comision a fost redenumit în comision de administrare, banca incluzând clauze prin care modifică comisioanele, fără acordul clientului.

Acest comision nu se justifică, el fiind în realitate o dobândă mascată, există asigurare, coplătitor și garant imobiliar, banca fiind asigurată de orice risc.

Cu privire la comisionul de administrare, reclamanta a arătat că, în conformitate cu pct. 9 c din contractul de credit banca percepe și comision de administrare de 15 lei/lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului, acest comision este abuziv, întrucât este calculat la valoarea creditului, și nu la soldul creditului, acesta nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată la fel ca și celelalte tipuri de comisioane, acest comision este calculat și perceput la valoarea inițială a creditului, și nu la soldul acestuia.

În drept cererea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr.193/2000, Directiva 93/13 CEE privind clauzele abuzive, iar în probațiune, reclamanta a depus la dosar, în xerocopie, procesul-verbal nr. 83/23.05.2014, întocmit de Biroul de Mediator B. A. I., Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.827PF/28.05.2007, actul adițional încheiat la acest contract de credit la data de 27.10.2010, graficul rambursare credit pe perioada 20.03._22 și extrase de cont.

La data de 03.09.2014,prin registratura instanței, pârâta BCR S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii formulată de reclamant prin soluționarea cu prioritate a excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

În motivarea în fapt a întâmpinării, cu titlu preliminar, pârâta a solicitat instanței de judecată să pună în vedere reclamantei să își precizeze acțiunea sub aspectul valorii obiectului acesteia în conformitate cu prevederile legale, sub sancțiunea prevăzută de art. 242 NCPC.

Față de împrejurarea că reclamanta a solicitat instanței obligarea băncii la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, în acest context, se impune ca aceasta să indice cuantumului sumei a cărei restituire o solicită prin acțiunea introductivă și a modului de calcul prin care a ajuns la determinarea acestei valori.

În temeiul art. 248 NCPC, pârâta a solicitat instanței să se pronunțe mai întâi asupra următoarelor excepții care fac de prisos cercetarea fondului.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, pârâta a arătat că, acțiunea reclamantei reprezintă o acțiune în pretenții, supusă regimului prescripției extinctive. Așadar, în privința ei este aplicabil termenul general de 3 ani, instituit de art. 1 coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Sancțiunea unei eventuale clauze abuzive din contractul de credit este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat este cel al împrumutaților, un interes de ordin privat.

Clauzele contractuale a căror anulare se cere au fost cunoscute reclamantului de la data semnării convenției de credit. Rezultă că, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune trebuie socotit din acest moment.

Or, raportat, pe de-o parte, la data încheierii contractului de credit (28.05.2007), iar pe de altă parte, la data înregistrării acțiunii (07.07.2014), se poate constata că, dreptul la acțiune în sens material al reclamantului este prescris extinctiv încă din anul 2010.

În acest sens s-a pronunțat și Judecătoria Sectorului 3 București, prin Sentința civilă nr. 6602/22.04.2013 din dosarul nr._/301/2012 (anexată prezentei):

„Acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit este o acțiune personală izvorâtă din contract, iar sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea relativă, întrucât norma încălcată la momentul încheierii contractului ocrotește un interes personal, particular al celui care pretinde vătămarea și nu un interes obștesc, general [...] Având în vedere că, reclamantul a cunoscut cauza anulării în chiar momentul încheierii contractului, instanța constată că, acțiunea reclamantului neputând fi exercitată decât într-un termen de 3 ani, fiind o acțiune personală, este prescrisă la data introducerii sale”.

Prin urmare, se impune ca instanța să admită excepția invocată și să constate faptul că, dreptul material al reclamantului cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale indicate este prescris încă din anul 2010.

Totodată, pârâta a arătat, în măsura în care instanța ar considera drept abuzive clauzele contractuale indicate de reclamantă și ar considera că se impune restituirea sumelor de bani pretinse de aceasta, pârâta solicită instanței să constate că dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumelor încasate cu mai mult de 3 ani anterior înregistrării acțiunii la Judecătoria Beiuș, s-a prescris extinctiv.

Acțiunea în restituirea sumelor de bani percepute în mod nelegal în baza clauzelor abuzive este o acțiune personală, întemeiată pe plata nedatorată, supusă termenului de prescripție extinctivă. Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 (privitor la prescripția extinctivă), termenul de prescripție este de 3 ani și curge, potrivit art. 7 din același act normativ, de la data când se naște dreptul la acțiune.

Întrucât acțiunea a fost înregistrată la instanță numai în 07.07.2014, reclamantul poate solicita restituirea sumelor considerate ca fiind percepute în mod nelegal și abuziv de către pârâtă, numai din data de 07.07.2011.

Pe fond, pârâta a arătat că, acțiunea reclamantului este inadmisibilă și netemeinică, motiv pentru care solicită instanței respingerea acesteia, având în vedere că, instanța nu poate interveni în mecanismul contractual cu încălcarea principiului pacta sunt servanda, consacrat prin dispozițiile art. 969 din vechiul Cod civil.

De asemenea, pârâta a arătat că, în fapt, reclamanta a solicitat instanței să modifice prețul contractului de credit analizat în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor din Condițiile generale de creditare care reglementează dobânda, comisionul de acordare, comisionul de administrare și de urmărire riscuri cu consecința înlăturării lor din contract.

În condițiile în care instanța de judecată ar admite acțiunea introductivă, ar interveni o modificare a prețului contractului de credit contrară voinței părților de la data încheierii lui.

Prin Decizia nr. 4520/15.11.2012, pronunțată în dosarul nr. 2844/1371 /2010, Înalta Curte de Justiție s-a pronunțat tranșant în sensul că: „cauza esențială a contractului este cea privind prețul, adică dobânda agreată de părți. Printr-o intervenție a instanței, dobânda, element negociat, devine element impus cu consecința lipsirii de cauză a contractului”.

Așadar, poziția ÎCCJ este neechivocă și tranșantă în sensul că, nu este posibilă intervenția instanței în prețul contractual și că este perfect valabilă o clauză care prevede că, dobânda variază în funcție de dobânda de referință variabilă a BCR, care la rândul ei depinde de costul resurselor de creditare.

Intervenția instanței în stabilirea prețului contractual duce la încălcarea principiului forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 vechiul Cod civil.

Astfel, consacrat prin dispozițiile art. 969 din vechiul Cod civil, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului într-un raport contractual, de a alege persoana cu care contractează și în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Acesta este și sensul hotărârii CJUE pronunțată în data de 14 iunie 2012, prin care Curtea a statuat, în interpretarea art. 6 al. 1 al Directivei 93/13/CEE faptul că, instanțele nu au posibilitatea de a modifica conținutul clauzelor contractuale în care constată caracterul abuziv al acestora, singura posibilitate fiind de a exclude aplicarea acelei clauze contractuale (în condițiile în care contractul poate continua în lipsa acelei clauze).

Prin urmare, raportat la petitele formulate de reclamantă, admiterea acțiunii ar presupune în mod automat o modificare a clauzelor contractuale referitoare la dobândă și comisioane, intervenția instanței în acest sens fiind lipsită de orice temei legal.

Totodată, pârâta a arătat faptul că, comisioanele de administrare, acordare credit și urmărire riscuri au fost legal percepute.

Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput reclamantului o singură dată, respectiv la data acordării creditului, acesta fiind pe deplin conștient de existența și întinderea acestei obligații.

Comisionul de acordare credit se percepe pentru activitățile de punere la dispoziția clientului a creditului și cuprinde costurile cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul de curent a sumei de bani provenind din credit și a graficului de rambursare. Prin urmare, contraprestația băncii pentru perceperea acestui comision există și este bine justificată.

Cu privire la comisionul de administrare, pârâta a arătat că nici legislația actuală în vigoare care reglementează contractele de credit, respectiv OUG nr. 50/2010, nu interzice perceperea de către bănci a acestui comision.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010, „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/ înregistrarea/ efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/acordării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.”

Clauza care reglementează comisionul de administrare nu este altceva decât dreptul pârâtei de a percepe o sumă de bani consumatorului, justificată prin activitatea sa de monitorizare a creditului acordat.

Comisionul de administrare al creditului acoperă întreaga activitate de monitorizare a creditului pus la dispoziția clientului. Aceasta include calculația ratelor de credit, a dobânzii și a comisioanelor datorate de împrumutat, informarea clienților cu privire la eventualele modificări, emiterea graficelor de rambursare, întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditelor și alte operațiune efectuate în scopul utilizării creditului de către împrumutat - așadar, o paletă mult mai largă de servicii decât în cazul comisionului de administrare al contului curent.

Diligentele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect (ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt constante și presupun aceleași operațiuni.

În concret, lucrătorii băncii care asigură pentru bancă prestația din spatele comisionului de administrare, nu muncesc mai puțin atent, sau, pur și simplu, mai puțin, atunci când „administrează” evoluția creditului, doar pentru că soldul scade permanent. Nici întreținerea sistemelor informatice nu costă mai puțin în funcție de soldul rămas de achitat de împrumutat, așa încât raportarea acestui cost la valoarea creditului contractat prevăzut la pct.1 nu poate constitui un abuz.

Cu privire la comisionul de urmărire riscuri, ICCJ a reținut în Decizia nr. 4685 din 27.11.2012 pronunțată în dosarul nr._:

„Comisionul de risc avea rolul de a acoperi prima de risc socotită finanțării unui anumit client de către instituția financiară. Așa cum am argumentat, el constituie un element al prețului și, în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumatori, prin semnarea contractului și a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. 969 Cod Civil, lege între părți.

În speță, consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora.

Prin urmare, atât comisionul de risc cât și dobânda, ca și componentă a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți dea fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice”.

B. nu poate face abstracție de specificul sectorului de activitate bancară. Nu poate acorda, un împrumut, pentru a se dezinteresa de evoluția pieței, de după momentul văzut uno ictu, al semnării contractului de credit. Dacă ar face acest lucru, nu s-ar mai putea numi profesionist. De aceea, banca trebuie să urmărească riscurile ce vin dinspre piață, deci din afara relației contractuale cu împrumutatul, care îi pot afecta capacitatea de rambursare.

Nicio altă garanție, înscrisă în contract, nu acoperă aceste riscuri, urmărite în contul comisionului de urmărire riscuri. Simplificând, pentru riscuri diferite, banca percepe componente diferite de cost.

Riscurile urmărite în contul comisionului cu același nume, vin dinspre piață spre relația contractuală dintre bancă și împrumutat. Ele nu încetează niciodată pe durata contractului și nu sunt mai mici doar pentru că soldul scade.

Oricât de mare ar fi împrumutul luat, și oricât de repede ar scădea soldul acestui împrumut, piața interbancară va evolua în ritmul și după regulile ei. Dacă riscurile nu sunt prevăzute din timp, pentru a se lua măsurile ce se impun, acestea ar putea impacta grav capacitatea de plată a împrumutatului.

Setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionului de urmărire a riscurilor:

- este necesar,

- este spre folosul împrumutatului, care, nefiind profesionist, nu ar ști cum să se pună la adăpost,

- este proporțional și adecvat față de pericolul potențial repertoriat pe piață

- este fundamental diferit de setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionului de administrare.

Contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi, în raport de rațiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

Relevante în context, sunt și următoarele aprecieri doctrinare:

„(...) cât timp consumatorul a putut lua la cunoștință despre cuantumul pretențiilor și despre natura și conținutul serviciilor prestate, în baza unor clauze redactate astfel încât au fost facil de înțeles, acesta nu poate plânge, la adăpostul mecanismului de reprimare a clauzelor abuzive, de costurile prea mari ale contractului, asumate în mod deliberat; de altfel, comercianții sunt titulari ai libertății de fixare a prețurilor, cât timp o fac în mod transparent și într-un limbaj ușor inteligibil în cuprinsul ofertei, mecanismul clauzelor abuzive neputând fi distorsionat încât să permită consumatorului să solicite desființarea unui contract pentru motive ținând de valoarea prețului fixat inițial." (Dicționar de dreptul consumului, Juanita Goigovici, Editura CH B., București 2000).

Față de faptul că reclamantul a contractat un credit de nevoi personale, negarantat, relevantă este și poziția ANPC- CRPC B. exprimată prin Adresa nr.1455 din 01.07.2013 (atașată prezentei) potrivit căreia:

Produsul credit de nevoi personale negarantat este un produs scump (în sensul de riscant n.n.), rata dobânzii fiind net superioara creditelor cu garanție reală imobiliară (în sensul că acest comision, ridica prețul creditului, n.n.). Obligațiile de plată ce se materializează în convenția legal încheiată trebuie achitate (comisionul de risc nu poate fi clauza abuziva într-un contract negarantat).

Pârâta a arătat că dobânda percepută de către aceasta în temeiul pct.5 din contract este legal prevăzută și percepută.

Potrivit pct. 5 din contractul de credit inițial, dobânda curentă percepută a fost revizuibilă încă de la momentul încheierii contractului și este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial afișată la sediile BCR la care se adaugă 1,2 pp.

Punctul 2.10.d din condițiile generale de creditare prevede expres că dobânda de BCR se modifică în funcție de costul resurselor de creditare, cost ce are la baza următoarele elemente obiective:

• indicele de referința EURIBOR (care este doar unul dintre elemente) - acest indice este influențat de gradul de lichiditate de pe piața interbancară și este în strânsă legătură cu dobânda de politică monetară implementată de B. națională a României;

• costul cu rezerva minima obligatorie - este calculată ca procent din pasivele băncii cum ar fi depozitele clienților constituie un cost al băncii. Rezerva minimă obligatorie este ținută în conturi deschise în evidențele BNR cu o rată de dobândă foarte mică, sub nivelul ratelor de piață;

• costurile de lichidate - element menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente.

Totodată a solicitat instanței să constate că dobânda revizuibilă semestrial a BCR nu a variat nicidecum discreționar în funcție de voința băncii, ci în mod obiectiv în funcție de factorii indicați mai sus, atât în sens crescător, cât și în sens descrescător.

B. nu a modificat unilateral dobânda, lună de lună, așa cum în mod greșit susține reclamantul, ci în baza dispozițiilor stabilite de comun acord cu reclamantul la pct. 5 din contract.

Dobânda nu a fost stabilită în mod unilateral de către bancă, aceasta a variat după formula înscrisă în contract - dobânda de referință variabilă plus 1.20 pp.

În plus, indicele de referință Euribor este doar unul dintre elementele avute în vedere la calcularea dobânzii de referință variabile a BCR, acesta fiind motivul pentru care cursul dobânzii contractuale nu a urmărit exclusiv evoluția acestui indice.

În același timp, pârâta a arătat că variația dobânzii în funcție de dobânda de referință internă a furnizorului de servicii financiare este permisă de normele dreptului consumerist.

Astfel, în chiar Legea invocată de reclamantă, punctul 1, litera a) din Anexa Legii 193/2000 prevede că:

„Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”

De asemenea, pârâta a arătat că prevederile contractuale nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea clientului de a solicita rezilierea Contractului, conform dispozițiilor prevăzute în art. 1020 și 1021 din Codul Civil, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni.

„Dreptul de rambursare anticipată integrală, stipulat prin clauzele generale ale contractelor de credit este menit să mențină echilibrul contractual, fiind prevăzut în favoarea clientului" (înalta Curte de Casație și Justiție - decizia nr. 1423/2011).

Acordul părților este clar, exprimarea absolut inteligibilă, astfel clauza trebuie exceptată de la controlul judecătoresc in baza art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000.

Influența riscului de țară asupra ratei dobânzii la credite

Riscul de țară reprezintă probabilitatea pierderilor din activități internaționale, ca urmare a unor evenimente economice, sociale și politice specifice fiecărei țări în parte.

Pierderile se pot concretiza sub mai multe forme:

- pierderi de oportunități ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale,

- costuri suplimentare implicate de demersurile efectuate în vederea determinării datornicilor să-și respecte obligațiile asumate,

- pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi recuperate.

Riscul de țară înglobează două componente care se intercondiționează:

- componenta politică rezultând din măsurile luate de către autoritățile publice locale sau centrale ale unei țări, fie din manifestarea unor cauze cum ar fi revolte, greve, războaie, embargouri, etc.

- componenta economică și financiară care rezultă din inflație exagerată, absența rezervelor valutare și nu în ultimul rând incapacitate de plată.

Printre elementele care influențează riscul de țară se numără:

- nivelul datoriei publice, respectiv activele financiare publice, gradul de îndatorare al statului, angajamentul statului în materie de pensii;

- flexibilitatea balanței de plăți externe, impactul politicii monetare și fiscale asupra conturilor naționale, structura contului curent, compoziția fluxurilor de capital;

- perspectivele de creștere economică, nivelul economisirii și al investițiilor, rata și structura creșterii economice;

- datoria externă și gradul de lichiditate, nivelul și structura pe valute a datoriei externe, importanța sistemului bancar, istoricul serviciului datoriei și eventualele incidente de plată.

Pentru a-și acoperi cheltuielile curente, Statul Român se împrumută de pe piața bancară internațională, la o dobândă variabilă, compusă din EURIBOR+ RISCUL DE ȚARĂ. În luna aprilie 2013 riscul de țară era de 3.6 pp. O instituție bancară nu se poate împrumută la o rată a dobânzii mai mică decât cea la care se împrumută Statul Român.

În concluzie, susținerea reclamantului conform căreia variația dobânzii se face discreționar este eronată.

Totodată, pârâta a arătat că, în prezenta cauză nu sunt întrunite condițiile Legi nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor indicate de reclamant.

Clauzele cu privire la dobândă si comisioane fac parte din prețul contractului și sunt exprimate în mod clar si inteligibil, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 alin. (2) din nr. 93/13/CEE), „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Dispoziția legală citată exclude de la controlul caracterului abuziv de către clauzele care se asociază cu obiectul principal al contractului, dacă acestea sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Prin acțiunea introductivă, reclamantul a indicat ca fiind abuzive clauzele contractuale din contractele supuse analizei referitoare la dobândă și comisioane.

A solicită instanței a constata că, în cauză este incident art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 din Directiva 93/13/CEE, fiind îndeplinite ambele condiții prevăzute de lege pentru aplicabilitatea acestei dispoziții legale.

Astfel, este evident faptul că, dobânda și comisioanele percepute de bancă pentrucreditul pus la dispoziție reprezintă prețul contractului, fiind contraprestația datorată de clienți băncii pentru serviciile sale.

Prețul contractului nu se reduce nicidecum la dobândă, ci cuprinde absolut toatecosturile contractuale percepute împrumutatului, comisioanele reprezentând astfel de costuri.

În același sens este și opinia Curții Supreme a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading v Abbey N. plc & Others, în care instanța a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de credit, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit.

De asemenea, clauzele sunt redactate în mod clar și ușor de înțeles, reclamanta neavând nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a înțelege existența și întinderea obligațiilor ei.

Prin intermediul dispozițiilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorilor, care nu pot profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț.

Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Nu în ultimul rând, nici o lege nu prevede obligația comercianților de a explica clienților săi rațiunile economice sau tehnice pentru care se stabilește un anumit preț, ci impun ca modul în care este prevăzut prețul în contract să fie clar și inteligibil pentru ca aceștia să cunoască existența și întinderea obligației pe care și-o asumă.

Prin urmare, de vreme ce dobânda și comisioanele fac parte din prețul contractului și sunt prevăzute în mod clar și inteligibil în contract, pârâta solicită instanței să constate că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud posibilitatea instanței de a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Chiar dacă instanța trece peste interdicția impusă de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, pentru a ajunge la o soluție justă cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzelor indicate de reclamant, instanța trebuie să procedeze la verificarea condițiilor impuse de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă.

Instanța va constata că, aceste condiții nu sunt însă întrunite în prezentul litigiu având în vedere următoarele aspecte:

Clauzele indicate ca fiind abuzive nu creează un dezechilibru intre drepturile și obligațiile părților.

Pentru a putea verifica existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit analizat.

În cadrul contractelor de credit, analiza comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a percepe un cost (expres menționat încă de la început), dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția reclamantului o suma de bani importantă ce urmează a fi restituită de-a lungul unei perioade îndelungate de timp.

De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul

reclamantului de a primi de îndată, după momentul semnării contractului de

de credit, suma de bani împrumutată.

Analiza ansamblului prevederilor contractuale va conduce instanța la concluzia că nu există un dezechilibru între prestațiile părților și că, dimpotrivă, eliminarea clauzelor referitoare la dobândă și comisionul de urmărire riscuri din convenția de credit ar crea un dezechilibru contractual, exclusiv în defavoarea Băncii.

Referitor la negocierea și formarea contractului, potrivit Legii nr. 193/2000, precum și Directivei 93/13, pe care prima o implementează, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singura consecință pe care aceste norme o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumție relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate.

Rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformulări contractuale pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul contractelor, și eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor.

Prin urmare, Legea nr. 193/2000 nu interzice nici o clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.

Condițiile esențiale ale contractului de credit care atrag și costul acestuia, sunt determinate exclusiv de client. Acestea sunt clauzele referitoare la moneda și suma creditului, la perioada de utilizare, dar și la rata dobânzii și tipul și valoarea comisioanelor.

În contractul analizat, ceea ce este preformulat este numai conținutul clauzei în sine cu privire la perceperea dobânzii și a comisioanelor ca parte a prețului contractului, nu și cuantumul/procentul acestora.

Valoarea efectivă a dobânzii și a comisioanelor diferă de la un contract la altul, de la un tip de produs bancar la altul cu privire la care consumatorii împrumutați au posibilitatea de a-și manifesta libera opțiune. Clienții băncii, prin alegerea lor cu privire la moneda creditului, suma solicitată și o . alți factori, influențează cuantumul comisioanelor.

Instanța, în soluționarea prezentului litigiu, trebuie să aibă în vedere și faptul că, aceste contracte tip sunt rezultatul activităților practice îndelung exersate, iar uzanțele comerciale le-au reținut ca utile pentru că asigură rapiditatea operațiunilor. Domeniile în care sunt folosite le creează un grad mai mare sau mai mic de sofisticare, dar asta nu înseamnă că, prin întocmirea lor se urmărește fraudarea drepturilor celor care devin cocontractanți și, implicit, că aceste contracte conțin per se clauze abuzive.

Mai mult, se poate constata că, pentru a crește gradul de conștientizare a clienților cu privire la obligațiile pe care acesta și le asumă prin încheierea convenției de credit, condițiile speciale de creditare sunt redactate separat de condițiile generale, tocmai pentru a ușura parcurgerea și înțelegerea acestora de către client.

Cu privire la inadmisibilitatea restituirii prestațiilor executate de către reclamantă în temeiul clauzelor pretins abuzive, pârâta a arătat că, sancțiunea juridică ce poate opera așadar în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una SUI GENERIS, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

Această sancțiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, așa cum a fost modificată prin Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor.

În consecință, capătul de cerere ce vizează restituirea sumelor achitate de reclamantă către aceasta, sunt inadmisibile în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forța juridică superioară oricărei norme de drept național, în baza art.148 alin.2 din Constituția revizuită.

În considerarea tuturor argumentelor de fapt și de drept, solicită respingerea acțiunii reclamantului prin admiterea excepțiilor invocate, în subsidiar ca inadmisibilă și ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

În motivarea în drept, pârâta a invocat prevederile art. 4 alin. (6) și art. 13 din Legea nr. 193/2000, art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. l67/1958, dispozițiile legale invocate în cuprinsul întâmpinării, precum și principiile în care își are sediul materia iar, în probațiune, aceasta a depus la dosar, în xerocopie, înscrisurile reprezentate de: Condițiile generale de creditare– anexa la Contractul de credit bancar, graficul de rambursare credit pe perioada 20.03._22, cererea de credit persoane fizice nr. 988/28.05.2007, cererea de credit persoane fizice nr._/21.10.2009 formulată de reclamant, graficul de rambursare credit din 18.11.2009, graficul de rambursare credit din 08.10.2010, cererea de rescadențare credit formulată de către reclamantul M. A., actul adițional la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 827PF/28.05.2007, încheiat la data de 27.10.2010, graficul de rambursare credit din 29.10.2010, actul adițional la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 827PF/28.05.2007, încheiat la data de 17.11.2009, asigurarea de viață pe numele M. D. O. F., adresa emisă către reclamantul M. A., urmare a intrării în vigoare a OG 50/2010 și urmare a denunțării Actului Adițional având ca obiect alinierea contractului de credit la prevederile OG 50/2010 și confirmarea de primire a acesteia de către reclamant, Circulara nr. 89/28.11.2007, adresa nr. 1048/29.07.2010, emisă de Agenția Națională a Consumatorilor, evoluția dobânzii de referință variabilă pentru perioada 2007 - martie 2014, explicații pentru serviciile prestate de către bancă ce intră în componența comisioanelor aplicate creditelor, indicii de referință începând cu data de 20.09.2012.

La data de 25.08.2014, reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât obiectul cererii îl constituie constatarea nulității absolute a unor clauze abuzive, astfel în cauză sunt aplicabile disp.art.2 din Decretul Lege 167/1958 nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Prin urmare, este lipsită de relevanță data încheierii contractului de credit și data sesizării instanței. Arată că, respectivele clauze, considerate ca fiind abuzive sunt reglementate prin norme de ordine publică privind protecția consumatorilor și nu prin norme de interes privat, normele cuprinse în Legea 193/2000 ocrotesc un interes general, nu unul individual.

Totodată, reclamantul a menționat faptul că, în cazul în care prin aceeași acțiune se solicită atât constatarea nulității absolute a unui act juridic sau clauze contractuale, cât și restituirea prestațiilor, termenul de prescripție pentru petitul privind restituirea prestațiilor, nu începe să curgă decât în momentul în care se constată nulitatea absolută a contractului sau clauzei contractuale, situație față de care a solicitat atât respingerea excepției prescripției invocată de pârâtă, cât și respingerea probei cu interogatoriul reclamantului, sens în care a invocat decizia din noiembrie 2012 pronunțată în dosarul nr._/799/2010 a ÎCCJ, precum și dispozițiile art.4 alin.3 din legea 193/2000.

Reclamantul a solicitat, de asemenea, să i se pună în vedere pârâtei să depună la dosar situația pe fiecare an privind modificarea procentului dobânzii curente și D., pe durata derulării convenției de credit.

La termenul de judecată din data de 29.10.2014, la solicitarea reclamantului și conform precizării scrise de la fila 138 dosar, instanța a dispus introducerea în cauză a numitei M. D. O. F., în calitate de intervenientă, aceasta având calitatea de coplătitor semnatar al contractului de credit.

La termenul de judecată din data de 10.12.2014, instanța a dispus unirea cu fondul cauzei a soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocată în cauză de pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A.

Instanța a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisurile de la dosar, iar pentru pârâtă proba cu înscrisurile de la dosar și proba cu interogatoriul reclamantului.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor formulate a apărărilor invocate și a probațiunii administrate, instanța reține în fapt următoarele:

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului invocată în cauză de către pârâtă prin întâmpinare instanța reține că interesul protejat prin Legea nr.193/2000 este unul general, iar nu particular, astfel încât, acțiunea pentru constatarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale este imprescriptibilă extinctiv, iar sancțiunea care intervine în cazul unei eventuale clauze abuzive este nulitatea absolută, iar nu nulitatea relativă cum susține pârâta, context în care dreptul material la acțiune al reclamantului poate fi exercitat oricând, nefiind prescris.

Trebuie observat faptul că, cererea de restituire a unor sume de bani este accesorie cererii de constatare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale și implicit a nulității absolute a acestora. Mai exact, restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de dobândă și comisioane reprezintă repunerea părților în situația anterioară, în urma constatării nulității clauzelor abuzive vizând plata acestora. Cu alte cuvinte, cererea de restituire a sumelor de bani nu este o cerere independentă procesual, vizând un prejudiciu cauzat consumatorilor printr-o faptă ilicită, ci se află în totală dependență de modul de soluționare a solicitărilor privind nulitatea clauzelor abuzive vizând plata comisioanelor.

În lipsa nulității clauzelor abuzive privind plata comisioanelor, nu se poate pune problema restituirii către consumatori a sumelor de bani încasate de bancă, cu titlu de comisioane. Este incontestabil că, ori de câte ori se dispune nulitatea totală sau parțială a unui contract și părțile nu au solicitat prin acțiunea respectivă și repunerea în situația anterioară, de la data pronunțării hotărârii judecătorești curge termenul general de prescripție de 3 ani, în care părțile au posibilitatea să ceară, pe calea unei acțiuni separate (fără a se putea opune prescripția extinctivă) repunerea în situația anterioară.

Cu atât mai mult reclamantului din prezenta cauză, nu îi poate fi opusă excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, cu titlu de dobândă, comisioane, întrucât aceasta a formulat cererea de restituire a respectivelor sume de bani în cadrul procesual al acțiunii prin care a solicitat constatarea nulității clauzelor abuzive, vizând plata comisioanelor și a dobânzii.

Pentru aceste considerente instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocată în cauză de pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A. prin întâmpinare.

Referitor la aspectele de fondinvocate de către părțiinstanța urmează a reține următoarele:

Între pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A, pe de o parte, în calitate de bancă și reclamantul M. A., în calitate de împrumutat și numita M. D. O. F., în calitate de coplătitor, pe de altă parte, s-a încheiat Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.827/PF/28.05.2007,aflat la filele 16-17 dosar, având ca obiect acordarea de către bancă în favoarea împrumutatului a unui credit în valoare de 30.000 lei, rambursabil în 120 de rate lunare.

Prin clauza prevăzută la art.5 din contractul încheiat între părți s-au prevăzut următoarele; ,, la data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 10,95%/an și este revizuibilă semestrial. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,20 puncte procentuale. Cotația dobânzii de referință revizuibilă semestrial este cea de la 30 septembrie din fiecare an și se aplică de la 01 octombrie până la 31 martie anul următor, respectiv cea de la 31 martie din fiecare an și se aplică de la 01 aprilie până la 30 septembrie din același an.,,

La punctul 6 din contract se prevede faptul că, dobânda anuală efectivă (D.) la data semnării contractului este de 18,13% pe an. În D. sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliței de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract).

De asemenea, la punctul 9 lit. b, c și f din contractul încheiat între părți s-a arătat că, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane:b) comision de acordare credit – 0,95% flat.

c) comision de administrare în cuantum de 15,00 ron lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, prevăzută la pct. 1.

f) comision de urmărire riscuri în cuantum de 84,00 ron lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat, prevăzută la pct. 1.

La contractul de credit mai sus indicat a fost încheiat actul adițional din data de 27.10.2010, aflat la fila 64 dosar, însușit de către părți prin semnătura, în baza căruia banca a rescadențat creditul împrumutatului, conform graficului de rambursare anexat actului adițional-filele 65-67 dosar, precum și actul adițional din data de 17.11.2009, aflat la fila 67 dosar, însușit de către părți prin semnătura, în baza căruia banca a rescadențat creditul împrumutatului și i-a acordat acestuia o perioadă de grație de 6 luni.

În cuprinsul acestui act adițional, la art. 2 s-a menționat următorul fapt: „în cadrul perioadei de rescadențare, împrumutatul are obligația sa achite comisionul lunar de administrare credit, comisionul de urmărire riscuri și dobânda în suma negociată”, dar cu toate acestea în graficul de rambursare anexat actului adițional valabil pe perioada 28.10.2010—24.05.2022, nu apare o rubrică distinctă în care să fie evidențiat comisionul de urmărire riscuri.

De asemenea în acest act adițional au fost prevăzute și o . clauze contractuale referitoare la dobândă, în special posibilitatea de micșorare sau majorare a acesteia, fără însă a se putea reține în concret predictibilitatea acestor clauze.

Față de aceste aspecte, instanța constată că acest contract de credit bancar intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca pe aceea de comerciant.

Astfel, instanța reține că, potrivit art. 148 alin. 1-4 din Constituția României, aderarea țării noastre la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării de atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre, a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din nr. deputaților și senatorilor.

Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UE, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu și au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Astfel, Legea nr. 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din data de 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Ca atare, în soluționarea acțiunii, instanța va avea în vedere aplicabilitatea următoarelor prevederi:

1.Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată - în forma aflată în vigoare la data încheierii contractului :

- art. 1, alin. 1 și 3 – „(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (3) Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

- art. 2 – (1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. (2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.”

- art. 4, alin. 1, 2, 3, 4, 5 și 6 – „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

- art. 6 – „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”

2. Directiva 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

- art. 2, lit. b și c – „În sensul prezentei directive: (b) „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale; (c) „vânzător sau furnizor” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată.”

- art. 3, alin. 1 și 2 – „(1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. (2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.”

- art. 4 – „(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei

clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

- art. 6, alin. 1 – „(1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

- art. 8 – „Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”

În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în repetate rânduri asupra posibilității instanțelor naționale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale prin Hotărârea Curții din data 4 iunie 2009 în cauza Pannon GSM Zrt. vs. Erzsbet Sustikne, C-243/08-- instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens ; Hotărârea Curții din data de 6 octombrie 2009 în cauza Asturcom Telecomunicaciones SL vs. C. Rodriguez Nogueira, C-40/08, pct. 51; Hotărârea Curții din data de 26 octombrie 2006 E. María Mostaza Claro vs. Centro Móvil Milenium SL- C-168/05, pct. 37. Directiva 93/13 constituie o măsură indispensabilă pentru aducerea la îndeplinire a misiunilor încredințate Comunității Europene și, în particular, pentru creșterea nivelului și a calității vieții în ansamblul acesteia din urmă;- Hotărârea Curții din data de 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing vs. F. S., C‑137/08- având în vedere natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor, trebuie să se constate că art. 6 din directivă trebuie să fie considerat o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică – C-40/08, pct. 52;- instanța națională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze pct. 56; Ordonanța Curții din data de 16.11.2010 în cauza Pohotovost vs. Iveta Korckovska, C‑76/10, pct. 38- dispoziția art. 6, alin. 1 din directivă (clauza abuzivă nu creează obligații pentru consumator) are caracter imperativ și urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți; Ordonanța Curții din data de 16.11.2010, C‑76/10, pct. 39- situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract; - Ordonanța Curții din data de 16.11.2010, C‑76/10, pct. 40-instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Rezultă astfel că, îi revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE.

Prin urmare, instanța constată că sunt nefondate susținerile și argumentele pârâtei conform cărora instanța nu ar putea analiza caracterul abuziv al clauzelor indicate în petitul cererii de chemare în judecată deoarece în acest mod s-ar încălca principiul libertății contractuale sau datorită faptului că aceste clauze ar fi exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Așa cum am arătat mai sus Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat asupra posibilității instanțelor naționale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prin hotărârea din 3 iunie 2010, dată în cauza C‑484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) și prin ordonanța din 16 noiembrie 2010, dată în cauza C-76/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Pohotovost vs. Iveta Korckovska, reținând că, instanțele judecătorești au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze, chiar și atunci când aceasta vizează obiectul principal sau prețul unui contract.

Din jurisprudența CJUE, care în temeiul Constituției și a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele naționale, rezultă că Directiva 93/13, în transpunerea căreia s-a adoptat în dreptul național Legea 193/2000, vizează protejarea drepturilor consumatorilor care sunt partea slabă în contract având în vedere faptul că puterea lor de negociere este limitată, ei fiind practic obligați fie să accepte clauzele impuse de profesioniști, fie să nu încheie contractul.

Din interpretarea art. 4 din Legea 193/2000 rezultă că pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă este necesar ca ea să îndeplinească următoarele condiții: să fie o clauză standard preformulată și prin introducerea ei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Instanța apreciază că nu se poate susține că simplul fapt al semnării contractului de către consumator și informarea prealabilă a acestuia despre comisioanele percepute, echivalează cu negocierea clauzelor contractului între părți, mai ales în ipoteza în care cuantumul comisioanelor și al dobânzii nu este precis determinat în cuprinsul convenției.

În speță, instanța apreciază că, deși a semnat contractul de credit bancar, reclamantul nu a avut posibilitatea sa cunoasca și să negocieze cu pârâta BCR SA toate clauzele inserate în acest act, iar acest aspect, rezultă fără putință de tăgadă din examinarea coroborată a răspunsurilor oferire de către reclamant la interogatoriul ce i s-a luat, precum și din redactarea condițiilor speciale și generale, tipizate, care au stat la baza încheierii contractului.

Astfel, prin răspunsurile la interogatoriul ce i-a fost luat la solicitarea pârâtei- aflat la filele 143-145 dosar reclamantul M. A. a arătat faptul că, acesta a avut inițiativa încheierii contractului; anterior încheierii contractului nu a discutat cu reprezentanții băncii despre oferta de credite, doar i s-a prezentat această ofertă pe baza adeverinței de salarizare și a „semnat ca directorii cererea”: a avut trei întâlniri cu reprezentanții băncii, prima în care s-a informat despre acordarea creditului, a doua când a prezentat adeverința de salarizare și ce de-a treia întâlnire a fost când a semnat contractul, iar la vremea respectivă discuțiile erau despre suma acordată de bancă, rată și dobândă, aspecte ce erau prezentate de bancă, erau spuse și stabilite, i s-a comunicat rata și dobânda fixă stabilită pentru primul an și faptul că din al doilea an s-ar putea să crească sau să scadă, aceste elemente în funcție de evoluția pieței bancare și dobânzile practicate; nu a contactat alte bănci pentru a cunoaște condițiile de creditare oferite de acestea; discuțiile purtate au avut ca obiect rata lunară, dobânda și termenul de rambursare; toate elementele enumerate anterior i se par importante a fi cunoscute pentru încheierea unui contract; la data semnării contractului nu a solicitat băncii vreo lămurire cu privire la înțelesul noțiunilor de comision de administrare și comision de urmărire riscuri; clauza „comision de urmărire riscuri de 15 lei /lunar reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului” reclamantul a arătat că nu o înțelege, deoarece este șofer, iar această întrebare nu este pentru el ; la întrebarea dacă a rugat reprezentanții băncii să-i explice clauzele anterior semnării contractului, răspunsul a fost acela că „nu poți întreba despre ceva ce nu știi”, astfel că, nu a știut ce să întrebe; a relatat că știa despre dobândă, dar nu știa despre comisioane; nu a citit contractul înainte de a-l semna și a arătat că nu-i este clară întrebarea dacă de la momentul semnării contractului a avut reprezentarea obligațiilor sale în calitate de împrumutat, știe doar că în data de ...a fiecărei luni trebuia să-și plătească rata; nu a fost constrâns să semneze contractul, însă l-a semnat fără să-l citească; a încheiat contractul cu BCR pentru că era singura bancă din oraș; a așteptat o perioadă îndelungată pentru a invoca lipsa negocierii și a caracterului abuziv cu privire la comisioane fiindcă a aflat mai târziu despre comisioane și n-a avut resurse financiare pentru a face demersurile în vederea promovării cererii și a considerat nemulțumitoare aceste clauze abia după mediatizarea OUG 50/2010.

Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 din Codul civil de la 1864, aplicabil în speță în temeiul art. 223 din Legea 71/2011, conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind abuzive.

Principiul exprimat prin adagiul latin pacta sunt servanda (forța obligatorie a contractului sau convențiile trebuie respectate) este în acord nu numai cu voința fiecărei părți contractante, dar și cu cerințele de ordine publică (de ordin general) ale societății –climatul de securitate a raporturilor juridice contractuale.

În materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, recunoscând forța juridică deplină numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil de la 1864, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.

Nu poate fi reținută încălcarea principiului libertății contractuale deoarece această libertate contractuală nu este una absolută, fiind limitată de legiuitor în unele cazuri cum este cel al Legii 193/2000, care are ca scop instituirea unor măsuri de protecție a consumatorilor priviți ca parte slabă în contractele încheiate cu profesioniști.

Având în vedere aspectele mai sus evocate, în opinia instanței, analiza clauzei prevăzută la pct.5 din contractul de credit încheiat între părți conform căreia ,,la data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 10,95%/an și este revizuibilă semestrial. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,20 puncte procentuale…,,ridică problema constatării caracterului abuziv sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a stabili rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul.

Art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, prevede că „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Astfel, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe de la început, că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs.

Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, predictibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

Se constată însă că, potrivit clauzei de la pct. 6 din Contractul de credit bancar încheiat între părți, dobânda anuală efectivă (D.) la data semnării contractului este de 18,13% pe an. În D. sunt incluse: dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliței de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract).

Examinarea coroborată a celor două clauze prevăzute la pct. 5 și 6 din convenția de credit atrage concluzia că, instituția bancară nu indică la ce tipuri de costuri se face referire în contract pentru a justifica caracterul dobânzii anuale efective peste nivelul de 18,13%, or este posibil ca, inclusiv noțiunea de dobânda curentă revizuibilă semestrial, ce depășește procentul de 10,95%/an, menționată la pct.5 din contract, să determine și să fie inclusă în aceste costuri intervenite ulterior semnării contractului.

Este evident că, din cauza faptului că părțile nu au convenit asupra unor criterii obiective, certe pentru determinarea dobânzii curente revizuibilă semestrial, menționată la pct. 5 din contract și nici asupra unor criterii obiective în baza cărora să poată fi explicitată noțiunea de ,,alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract) menționată la pct. 6 din contract, atât dobânda curentă, cât și dobânda anuală efectivă (deoarece aceasta din urmă pe lângă celelalte elementele stipulate la pct. 6 din contract, include și dobânda curentă), au un caracter variabil, aspect ce conduce la imposibilitatea efectuării de către instanță a unei analize asupra caracterului legal al clauzelor inserate la pct. 5 și 6 din contract, referitoare la cele două tipuri de dobândă.

Din înscrisurile depuse la dosar de pârâtă, se poate observa faptul că, noțiunea de dobândă revizuibilă semestrial este una generică și nu are la bază anumite criterii certe, concrete, previzibile pentru determinarea cuantumului acesteia și pentru a exista posibilitatea verificării legalității modului de stabilire al acesteia de către instanța de judecată.

Și în actul adițional din data de 27.10.2010 încheiat la contractul perfectat între părți au fost prevăzute o . clauze contractuale referitoare la dobândă, în special posibilitatea de micșorare sau majorare a acesteia, fără însă a se putea reține în concret predictibilitatea acestor clauze, mai ales că la graficului de rambursare -de la fila 61, 62 dosar- au fost inserate următoarele:,,împumutatul a luat cunoștință că oricând pe parcursul derulării contractului este posibilă majorarea sumelor datorate în cazul materializării riscului de rată a dobânzii sau în cazul creșterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contractul de credit.

Acest aspect denotă că, prin clauza contractuală inserată la pct. 6 din contract în favoarea băncii se creează posibilitatea de a fi incluse în D. ,,și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract),, noțiune ce evident are ca efect direct variabilitatea procentului D. și justificarea creșterii acestuia peste nivelul de 18,13%, prevăzut inițial în contract.

Deoarece, inclusiv variabilitatea dobânzii curente are ca principal efect variabilitatea procentului D., instanța apreciază că, în contractul încheiat între părți nu există clauze care să consacre criterii certe, concrete, previzibile pentru determinarea cuantumului celor două tipuri de dobândă și pentru a exista posibilitatea verificării legalității modului de stabilire al acestora de către instanța de judecată.

Evoluția dobânzii curente și a D. de la data încheierii contractului și până în prezent a fost nefavorabilă consumatorului, respectiv reclamantului, întrucât cele două dobânzi au crescut permanent, nesituându-se vreodată sub procentul stabilit inițial în contract, ci depășind cu mult acest procent, aspect ce rezultă din modul de calcul al dobânzii întocmit de BCR SA în dosare similare- exemplificativ în acest sens este dosarul nr._ al Judecătoriei Beiuș, unde la un credit cu o valoare similară de 31.300 ron, dobânda curenta de la 10,95 % pe an a ajuns în anumite perioade la valori de 20,40 % pe an, în timp ce D. de la procentul de 18,13% pe an a ajuns în unele luni la valoarea de 28,33 % pe an (răspunsul pârâtei a fost anexat în xerocopie la filele 49-151 și în acest dosar spre exemplificare).

Concluzia ce rezultă este că, instituțiile de credit sunt cele care stabilesc procentul de dobândă aplicabil împrumuturilor din oferta lor de creditare, iar valorile exemplificative mai sus prezentate denotă subiectivismul în apreciere și faptul că aceste procente, neprevăzute în contract, nu pot fi cunoscute de consumator și nici nu au fost vreodată negociate cu acesta și nu există motive întemeiate care să conducă la concluzia acceptării caracterului variabil al dobânzii curente și al dobânzii D. de către consumator, fiecare persoană își dorește o anumită stabilitate și siguranță în relațiile contractuale și aceasta cu atât mai mult cu cât procentele dobânzilor percepute de către bănci cresc și devin nefavorabile consumatorului, cum s-a întâmplat și în prezenta speță.

Chiar dacă prin absurd s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, care să determine caracterul variabil al dobânzii curente și al D., pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, în opinia instanței, clauzele analizate, prev. la pct. 5 și 6 din contract, astfel cum au fost mai sus prezentate, sunt abuzive, creează un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind depășit cu mult procentul de 10,95 % pe an pentru dobânda curentă și de 18,13% pe an pentru D., expres prevăzute la pct. 5 și 6 din contract .

Raportat la argumentele mai sus prezentate este evident că prevederile de la punctul pct. 5,din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice de nr.827/PF/28.05.2007 referitoare la:,,Dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,20 puncte procentuale…sunt abuzive, dar numai în măsura în care dobânda curentă depășește procentul de 10,95 % pe an, întrucât alt cuantum al dobânzii nu a fost cunoscut și nu a existat o negociere cu privire la acesta, nivelul dobânzii, ulterior încheierii contractului, fiind la discreția pârâtei, reclamantul neavând nici o posibilitate în a interveni în stabilirea acestei dobânzi.

De asemenea, pentru motivele mai sus prezentate, instanța apreciază ca fiind abuzive si prevederile clauzei de la pct. 6 din Contractul de credit bancar încheiat între părți, referitoare la dobânda D., cu privire la mențiunea, precum și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract).

Totodată, la pct. 9 lit. b și c din contractului încheiat între părți s-a arătat că, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane:b) comision de acordare credit – 0,95% flat și c) comision de administrare în cuantum de 15,00 ron lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, prevăzută la pct. 1.

Instanța reține că prin clauzele sus indicate se specifică în mod clar, de către banca- împrumutător, care este costul comisionului de administrare, de 15,00 ron lunar, cost care este fix pe toată perioada de derulare a convenției de credit, precum și costul comisionului de acordare credit – 0,95% flat .

Aceste comisioane, în opinia instanței, reprezintă o parte a costului creditului, fiind percepute de către bancă pentru a-și acoperi costurile curente pentru acordarea și administrarea creditului, respectiv pentru efectuarea tuturor măsurilor pe care le implică aceste operațiuni cu privire la creditul acordat.

Având în vedere aceste considerente, instanța apreciază că prin introducerea comisionului de acordare credit și a comisionului de administrare, care au fost precis determinate cu ocazia încheierii contractului, (comisionul de acordare credit fiind perceput o singură dată și acceptat expres în contextul în care a fost achitat cu ocazia perfectării contractului, iar costul comisionului de administrare este fix pe întreaga perioadă de derulare a creditului), nu s-a creat în defavoarea reclamantei și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției.

Pentru aceste motive solicitările reclamantei de a se constata caracterul abuziv al acestor clauze vor fi respinse, un argument în acest sens fiind și faptul că OG nr. 50/2010 face referire în cuprinsul său - așa cum s-a reținut și în întâmpinarea pârâtei BCR SA- la posibilitatea perceperii comisionului de administrare aplicabil asupra soldului.

Faptul că în contractul în litigiu acest comision a fost perceput în sumă fixă, ce reprezintă un procent din valoarea creditului, nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților .

Comisionul de administrare a fost acceptat de către reclamantă si cu ocazia perfectării actului adițional, astfel încât nu se poate susține că ar fi perceput în baza unei clauze abuzive, mai ales că, ulterior încheierii actului adițional, acest comision a fost menționat într-un cuantum mult mai mare.

Astfel, din examinarea graficului de rambursare întocmit cu ocazia încheierii actului adițional din 27.10.2010, depus la filele 65,61-62 dosar instanța reține faptul că valoarea comisionului de administrare perceput după perfectarea actului adițional este în sumă totală de 99 lei, iar în acest grafic nu mai apare redat comisionul de urmărire riscuri menționat la art. 9 lit. f din contract ca fiind în sumă de 84,00 ron lunar, reprezentând un procent de 0,28 % din contravaloarea creditului contractat, însă valoarea de 99 lei indicată pentru comisionul de administrare atrage concluzia că acest cuantum al comisionului de administrare este obținut prin însumarea valorii de 15,00 ron (menționată la art.9 lit.b din contract ca reprezentând comision de administrare) cu valoarea de 84,00 ron (menționată la art. 9 lit. f din contract ca reprezentând comision de urmărire riscuri).

În acest context este evident că, în formă mascată a fost perceput în continuare și după perfectarea actului adițional comisionul de urmărire riscuri în sumă de 84,00 lei, iar o dovadă a acestui aspect o reprezintă chiar graficul de rambursare pe perioada 25.11._17 depus la filele 55-60 dosar, în cuprinsul cărora au fost evidențiate în mod separat atât comisionul de administrare, cât și comisionul de urmărire riscuri, în cuantumul lunar stabilit inițial prin contractul încheiat în anul 2007.

Faptul că reclamanta a executat o perioadă de timp prevederile unei clauze abuzive, nu înseamnă că aceasta nu are dreptul de a invoca oricând nulitatea absolută a acestei clauze cuprinsă în convenția inițială de credit cu consecințele de rigoare, având în vedere căsancțiunea prevăzută de lege pentru introducerea unei clauze abuzive într-un contract încheiat cu un consumator este nulitatea absolută.

Susținerea pârâtei în sensul că acest comision de risc ar constitui un element al prețului/obiectului contractului și este exclus de la controlul constatării caracterului abuziv, întrucât în speță este vorba despre un contract negarantat, trebuie examinată din perspectiva faptului că, teza finală a art. 4 alin. 2 dinDirectiva 93/13/CEE condiționează analiza unor astfel de clauze de exprimarea acestora într-un mod clar și inteligibil.

Aceste dispoziții comunitare sunt introduse în ordinea juridică internă prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, în concret prin pct. 2 al art. VI din Titlul II referitor la modificarea unor acte normative privind protecția consumatorilor.

Astfel, este necesar a se examina dacă această clauză, referitoare la comisionul de risc, ca element al prețului, al obiectului contractului, potrivit susținerilor pârâtei, a fost sau nu redactată în mod clar și inteligibil, întrucât în situația în care nu este îndeplinită această cerință legală, respectiv clauza referitoare la preț nu este clară și inteligibilă, nu mai există limită de apreciere.

Sub acest aspect, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în sensul că o clauză contractuală care, chiar dacă intră sub incidența excluderii prevăzute la art. 4, alin. 2 din Directiva 93/13, nu este totuși scutită de aprecierea caracterului ei abuziv, atunci când instanța națională consideră că aceasta nu a fost redactată într-un mod clar și inteligibil – Ordonanța Curții din data de 16.11.2010, C‑76/10, pct. 72.

Potrivit art. 10, litera b din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, consumatorii au dreptul, printre altele, să beneficieze de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv indicarea exactă a prețului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit și a dobânzii, aceste dispoziții fiind adoptate în considerarea protecției intereselor economice ale consumatorilor.

Nu trebuie omis însă că, ulterior, în graficul anexat actului adițional la convenția de credit comisionul de risc a fost „redenumit” și transformat de către pârâtă în „comision de administrare credit”, acesta urmând a fi achitat, în continuare, de către reclamantă, întrucât a fost inclus în cuantumul comisionului de administrare.

Este de observat că prin prevederile contractuale inserate în contract și potrivit apărărilor formulate de pârâtă prin perceperea comisionului de risc nu s-a avut în vedere, în realitate, un element component al prețului serviciului acordat, ci, în mod special, un aspect ce ține de insolvabilitatea debitorului ori chiar a modului în care aceasta își va respecta obligațiile asumate, de posibilitatea efectivă pentru creditor de a-și valorifica drepturile în cursul unei proceduri de executare silită.

Aceste elemente contractuale sunt de natură să conducă la concluzia că, în realitate, comisionul de risc nu are nicio legătură cu prețul (contravaloarea) serviciilor de creditare (finanțare), pe de-o parte.

Pe de altă parte, din punct de vedere juridic nu este clară, nici inteligibilă clauza privind comisionului de risc (ori de administrare așa cum apare cu denumirea în graficul anexat actului adițional ), în sensul că, nu rezultă fără echivoc dacă aceasta reprezintă un element component al prețului sau reprezintă un element component al garanției instituite în favoarea creditorului bancar, chiar și denumirea utilizată pentru acesta fiind echivocă și în același timp diferită, cât timp în contract se vorbește despre comision de urmărire riscuri, iar în graficul anexat actului adițional- filele 61-62, 65 dosar se face referire doar la comisionul de administrare, a cărui valoare, așa cum am arătat mai sus include și suma de 84,00 ron, menționată în contract cu titlu de comision de urmărire riscuri .

Din apărările pârâtei, aparent, ar rezulta că este vorba despre o garanție a executării obligațiilor de către debitoare, conform contractului, în timp ce, din clauzele contestate, referitoare la obligațiile concrete ale debitorilor, rezultă că, în esență, comisionul de risc/comisionul de administrare reprezintă o parte a prețului pentru creditul acordat.

Un asemenea mod de redactare/de exprimare, potrivit contractului (potrivit actului adițional), atrage concluzia că, în speță, nu este vorba despre clauze contractuale clare și inteligibile.

Sub aspectul cerinței privind negocierea directă, individuală, instanța reține că potrivit art. 4, alin.3, teza a doua din Legea nr. 193/2000, respectiv potrivit art.3, alin.2 din Directivă, partea care are obligația să dovedească faptul că aceste clauze constatate abuzive( inclusiv clauza privind comisionul de risc) au fost negociate(în sensul că i s-a dat posibilitatea reclamantului în calitate de consumator să influențeze natura lor și conținutul clauzelor), este pârâta BCR SA, însă aceasta nu a făcut dovada situației de fapt contrare, deși, contrar susținerilor acesteia din cuprinsul întâmpinării, sarcina probei îi revenea în exclusivitate.

Față de aceste aspecte, instanța reține că, în cauză, este vorba despre clauze standard preformulate de către pârâta BCR SA, cu privire la care reclamanții nu au avut o altă posibilitate decât aceea de a le accepta sau nu, fără să fi putut negocia sau influența conținutul clauzei respective.

Cerința privind existența dezechilibrului semnificativîntre drepturile și obligațiile părților contractante,în detrimentul consumatorului, cu referire la comisionul de risc, rezultă în mod indubitabil ca urmare a examinării graficului de rambursare pe perioada 25.11._17 depus la filele 55-60 dosar, unde valoarea comisionului de risc doar pe această perioadă este de 7.644 lei, reprezentând peste 1/3 din valoarea dobânzii percepute pentru acordarea creditului pentru aceeași perioadă de 21.157,04 lei, dobândă care așa cum am arătat mai sus, a fost calculată și în mod abuziv, în privința sumelor ce depășesc procentul de 10,95% pe an.

Astfel, prevederea unui cuantum al comisionului de risc care să depășească cu mult 1/3 din cuantumul dobânzii, care reprezintă practic prețul împrumutului acordat este disproporționată cu scopul urmărit, având în vedere și faptul că pârâta este o instituție bancară al cărui obiect de activitate îl constituie tocmai acordarea de credite

Astfel, în opinia instanței, perceperea unui comision de risc într-un cuantum așa de ridicat este de natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile pârâtei și cele ale reclamantului, care au calitatea de consumator.

De altfel, reamintind că, acest comision de risc nu este, în realitate, o parte componentă a prețului, ci a garanției pentru executarea obligațiilor, instanța constată că nu există un drept corelativ obligației reclamantei de a plăti comisionul respectiv, pe de-o parte, dar nici nu s-a prevăzut în contract obligația instituției bancare de a restitui, cel puțin parțial, sumele achitate cu acest titlu-comision de risc în cazul în care obligațiile împrumutatului ar fi fost executate conform contractului.

Aceste aspecte sunt de natură să întărească aprecierea că, în speță, clauza contractuală referitoare la comisionul de risc determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Acest mod în care a acționat instituția bancară este apreciat de către instanță ca fiind contrar exigenței de bună-credință.

Instanța apreciază că, în cadrul contractului încheiat între reclamant și pârâtă nu s-a explicat natura acestui comision de risc, respectiv în ce constă „urmărirea de riscuri„ realizată de pârâtă în raport de persoana reclamantului, ce se înțelege prin risc, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului, în situația neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situații.

Deși din motivarea întâmpinării depusă la dosar și prin apărările formulate pe parcursul procesului rezulta fără dubiu că pârâta cunoaște care sunt obligațiile instituite de art. 1 din Legea nr.193/2000 în sarcina sa, în calitate de comerciant, printre care și aceea de a nu stipula clauze abuzive, este evident că aceasta nu a respectat aceste obligații în contractul încheiat cu reclamanta.

Cu privire la motivația perceperii comisionului de risc, nici în clauzele cuprinse în contract, nici în cele cuprinse în actul adiționale și nici în conținutul apărărilor formulate în prezenta cauză, pârâta nu a prezentat în mod explicit care este rațiunea economică a instituirii acestui comision, deși a făcut referire la un astfel de element.

Instanța apreciază, că așa cum susține și reclamantul și pârâta în cuprinsul actelor de procedură depuse la dosar și astfel cum rezultă și din răspunsurile oferite de reclamant la interogatoriu, este evident că la momentul contractării creditului reclamantul au fost interesat să obțină suma necesară de bani, astfel că, datorită lipsei de experiență în domeniu, a acceptat clauzele privind dobânda(curentă și D.) și comisionul de risc, care datorită modului în care au fost formulate și percepute, fără nici o posibilitate de negociere, au caracterul unor clauze abuzive.

Pentru aceste motive instanța va înlătura apărările pârâtei exprimate prin întâmpinarea depusă la dosar și în special cele privitoare la rațiunile perceperii comisionului de risc întrucât, pe de o parte nici chiar prin poziția procesuală exprimată în cauză, pârâta nu a reușit să explice în concret care au fost riscurile ce s-au urmărit a fi acoperite prin perceperea comisionului de risc, vizavi de persoana reclamantului, ci a făcut referire la faptul că acest comision reprezintă atât un element al prețului, dar în același timp este necesar și pentru acoperirea riscului de credit asumat de către bancă, în contextul în care potrivit legii contractul de credit constituie titlu executoriu, iar acest aspect este de natură a facilita recuperarea cu celeritate de către instituția bancară a eventualelor credite restante de la debitorii răi platnici..

Instanța consideră că în mod evident titularii contractului de credit, nu au avut altă posibilitate, în măsura în care, doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât să accepte în . bancă, sau cele impuse pentru restructurarea creditului, cu atât mai mult cu cât din cuprinsul contractului nu rezultă faptele care generează aceste comisioane.

Prin urmare, pentru considerentele de fapt și de drept prezentate instanța, apreciază că, nu există un temei legal nici pentru perceperea comisionul de risc, iar acesta reprezentă o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. i și r) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Pentru ansamblul acestor considerente, instanța va admite în parte cererea reclamantului sub aspectul constatării clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit, urmând a constata: - caracterul abuziv al clauzei prevăzută la pct. 5, din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.827/PF/28.05.2007 referitoare la caracterul revizuibil al dobânzii curente în ceea ce privește:,,Dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,20 puncte procentuale ,, dar numai în măsura în care dobânda curentă depășește procentul de 10,95% pe an, iar ca o consecință a acestui fapt anulează această clauză contractuală și reține că diferența dintre dobânda curentă percepută de bancă, care depășește procentul de 10,95 % pe an și dobânda curentă stabilită la data încheierii contractului ca fiind de 10,95 % pe an, a fost pretinsă în mod abuziv de către bancă.

De asemenea, va constata caracterul abuziv al clauzei de la pct. 6 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice referitoare la dobânda D., cu privire la mențiunea, precum și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract) și de asemenea și va constata caracterul abuziv al clauzei menționată la art. 9 lit. f din contract privind perceperea comisionului de urmărire riscuri în sumă de 84,00 ron lunar, reprezentând un procent de 0,28 % din contravaloarea creditului contractat, prevăzută la pct.1, iar ca o consecință a acestui fapt anulează aceaste clauze contractuale.

Împrejurarea că aceste clauze sunt abuzive determină anularea clauzelor respective, iar restituirea sumelor achitate în baza clauzelor anulate constituie chiar efectul nulității astfel că, pe cale de consecință, instanța va anula aceste clauze cuprinse la pct. 5,6 și 9 lit.f din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.827/PF/28.05.2007, iar în virtutea principiului retroactivității efectelor nulității și a principiului repunerii părților în situația anterioară, incidente în cauza de față deoarece nu există o imposibilitate obiectivă care să determine excepția de la retroactivitate în privința clauzelor abuzive va obliga pârâta BCR SA, să restituie reclamanților, toate sumele încasate cu titlu dobândă curentă percepute peste procentul de 10,95 % pe an stabilit cu acest titlu în contract și toate sumele încasate cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data încheierii convenției și până în prezent, sume ce vor fi calculate/individualizate cu ocazia punerii în executare a hotărârii. Totodată instanța va dispune obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale calculate asupra sumelor ce vor fi restituite (reprezentate de dobândă curentă încasată peste valoarea de 10,95% pe an și comisionul de risc) de la data reținerii acestora și până la data plății efective.

De asemenea, instanța va respinge cererea reclamantei privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor menționate la pct. 9 lit. b și c din contractului încheiat între părți referitoare la b) comision de acordare credit – 0,95% flat și c) comision de administrare în cuantum de 15,00 ron lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, prevăzută la pct. 1, menținând ca valabile aceste dispoziții contractuale.

Pe cale de consecință va respinge cererea reclamantei privind restituirea de către pârâtă a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de acordare credit și comision de administrare, precum și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferența între dobânda contractuală și D., cu stabilirea D. la nivelul dobânzii contractuale, întrucât, nefiind considerate de către instanță abuzive clauzele menționate la pct. 9 lit. b și c din contractului încheiat între părți privind comisionul de administrare, este practic imposibil a se stabili nivelul D. (care include atât dobânda curentă, cât și alte comisioane/de acordare credit, de administrare/) la nivelul dobânzii curente.

Cu privire la solicitările reclamantului privind obligarea pârâtei la modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării prevederilor abuzive din contract și restituirea sumelor reținute în temeiul clauzelor abuzive, instanța urmează a reține că sunt rămase fără obiect în raport de aspectele tranșate de instanță în sensul anulării acestora ca efect al caracterului abuziv și restituirea prestațiilor ca efect al nulității.

Referitor la solicitările reclamantului referitoare la obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii și modificarea ratei lunare prin înlăturarea comisioanelor, instanța consideră că, problema continuării derulării convenției după constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ține de respectarea principiului pacta sunt servanda, nefiind necesară intervenția instanței în acest sens.

Capătul de cerere referitor la obligația pârâtei la plata daunelor interese de 50 lei /zi de întârziere, instanța consideră că este neîntemeiat, raportat la dispozițiile art.1530 din NCC, care prevede: ,,creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau după caz, culpabile a obligației”.

În speța de față, pârâta nu se face vinovată de neexecutare a obligației astfel cum prevăd dispozițiile mai sus indicate, motiv pentru care reclamantul nu se află pe poziția de a solicita daune interese.

Pentru considerentele de fapt și de drept prezentate, instanța va admite în parte acțiunea reclamantului potrivit dispozitivului prezentei hotărâri.

În baza art.453 alin.1 C.pr.civ. reținând culpa procesuală a pârâtei instanța o va obliga pe acestea să plătească în favoarea reclamantului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, justificat prin chitanța și factura depuse la fila 146 dosar, urmând a respinge ca neîntemeiate pretențiile pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepția prescripției dreptului reclamantului M. A. la acțiune, invocată în cauză de pârâtă .

Admite în parte cererea formulată de către reclamantul M. A., CNP_, cu domiciliul în localitatea Ștei, .. 1, ., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat C. N., cu sediul în municipiul Oradea, ., ., în contradictoriu cu pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A., înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_, cu sediul în București, strada ..5, sector 3 și privind pe terțul intervenient M. D. O. F., CNP_, cu domiciliul în localitatea Ștei, .. 1, ..

Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze cuprinse în Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.827/PF/28.05.2007, încheiat între părți:

- caracterul abuziv al clauzei prevăzută la pct. 5, din Contractul de credit referitoare la caracterul revizuibil al dobânzii curente în ceea ce privește:,,Dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,20 puncte procentuale,, dar numai în măsura în care dobânda curentă depășește procentul de 10,95% pe an.

- caracterul abuziv al clauzei de la pct. 6 din Contractul de credit referitoare la dobânda D. 18,13 %/ pe an cu privire la mențiunea ,, precum și alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării acestui contract),,.

- caracterul abuziv al clauzei menționată la art. 9 lit. f din contract privind perceperea comisionului de urmărire riscuri în sumă de 84,00 ron lunar, reprezentând un procent de 0,28 % din contravaloarea creditului contractat, prevăzută la pct.1.

Anulează clauzele mai sus indicate, cuprinse la pct. 5, pct. 6 și pct. 9 lit.f din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.827/PF/ 28.05.2007 încheiat între reclamantul M. A. și coplătitorul M. D. O. F., pe de o parte și pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A, pe de altă parte.

Obliga pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A, să restituie reclamantului M. A., toate sumele încasate și percepute cu titlu dobândă curentă ce depășesc procentul de 10,95 % pe an stabilit cu acest titlu în contract, precum și toate sumele încasate cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data încheierii convenției și până în prezent, sume ce vor fi calculate/individualizate cu ocazia punerii în executare a hotărârii.

Obligă pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A să plătească în favoarea reclamantului M. A.dobânzile legale calculate asupra sumelor mai sus indicate, constând în dobânda curentă ce depășește valoarea de 10,95% pe an și comisionul de risc, de la data reținerii acestora și până la data plății efective.

Respinge celelalte pretenții ale reclamantului.

Obligă pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A să achite în favoarea reclamantului M. A., suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cale de atac care se depune la Judecătoria Beiuș.

Pronunțată în ședință publică, azi 07.01.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

M. A.-M., judecător B. A.

Red. M.A.M.

Tehnored. B.A.

5 ex./06.02.2015

Emise 3 comunicări:

1. reclamantul M. A., CNP_, cu domiciliul în localitatea Ștei, .. 1, ., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat C. N., cu sediul în municipiul Oradea, ., .

1. pârâta B. C. ROMÂNĂ S.A., înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_, cu sediul în București, strada ..5, sector 3 și

1. terțul-intervenient M. D. O. F., CNP_, cu domiciliul în localitatea Ștei, .. 1, ..

← Succesiune. Sentința nr. 27/2015. Judecătoria BEIUŞ		Partaj judiciar. Sentința nr. 46/2015. Judecătoria BEIUŞ →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Anulare somaţie de plată. Sentința nr. 57/2015. Judecătoria BEIUŞ Pretenţii. Sentința nr. 80/2015. Judecătoria BEIUŞ Succesiune. Sentința nr. 27/2015. Judecătoria BEIUŞ Partaj judiciar. Sentința nr. 46/2015. Judecătoria BEIUŞ Succesiune. Sentința nr. 47/2015. Judecătoria BEIUŞ Pretenţii. Sentința nr. 51/2015. Judecătoria BEIUŞ Pretenţii. Sentința nr. 50/2015. Judecătoria BEIUŞ