Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 8803/2013. Judecătoria BISTRIŢA

Comentarii

0

Sentința nr. 8803/2013 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 06-11-2013 în dosarul nr. 3841/190/2012

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA BISTRIȚA

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 8803/2013

Ședința publică din data de 06 Noiembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE: JÎRGHIUȚĂ A., judecător

GREFIER: M. L.

Pe rol fiind judecarea cauzei civile formulată de reclamanții M. G. L., R. I. și R. M., împotriva pârâtelor BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA și ., având ca obiect constatare nulitate act juridic anulare clauze abuzive - strămutare.

Cauza s-a judecat în fond la data de 30.10.2013, concluziile reprezentanților părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 6.11.2013, încheierea de ședință respectivă făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile, constată:

Prin cererea înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, trimisă spre competentă soluționare ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulate în dosarul nr._/193/2011 al Judecătoriei B., reclamanții M. G. L., R. I. și R. M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA - SUCURSALA B., prin Director, și ., să se constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza finală din contractul de credit nr. 504/18.10.2007 și contractul de credit nr. 472/3.10.2007 ca urmare a faptului că sunt abuzive în sensul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și să se dispună restituirea sumelor reprezentând diferența dintre valoarea ratei inițiale și valoarea ratei efectiv plătite de la încheierea contractelor și până în prezent ca urmare a majorării în mod nejustificat și abuziv a dobânzii, sume evaluate la acest moment la o valoare totală de 3.100 euro; să se constate nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 9 lit. c din cele două contracte de credit (comision de administrare) ca urmare a faptului că sunt abuzive în sensul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și să se dispună restituirea acestora, sume evaluate la 1.993,60 euro; să se constate nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 9 lit. f din contractul de credit nr. 472/3.10.2007 (comision de urmărire riscuri) ca urmare a faptului că este abuzivă în sensul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și să se dispună restituirea sumelor încasate cu acest titlu, evaluate la 2.688 euro; să se constate nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 2 pct. 8 din Condițiile generale de creditare - anexă la cele două contracte - ca urmare a faptului că este abuzivă în sensul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și să se dispună restituirea sumelor încasate ca dobândă peste numărul de zile al anilor calendaristici 2007-2011, sumă apreciată la 200 euro; să se constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 7 și 8 din cele două contracte de credit și să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobânzi majorate conform art. 7 și 8 din contracte, evaluate la 2.000 euro, iar în subsidiar, să se constate neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru aplicarea clauzei penale și restituirea sumelor încasate cu acest titlu; să fie obligată pârâta creditoare la plata de daune morale în cuantum egal cu totalul sumelor de restituit solicitate anterior; după anularea clauzelor abuzive, să fie obligate pârâtele, în subsidiar, la continuarea derulării contractelor de credit la dobânda inițial prevăzută, de 10,9% pentru contractul nr. 472 și de 7,4% pentru contractul nr. 504; cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că, în anul 2007, reclamanta M. G. L. a încheiat cu pârâta B. C. Română S.A. contractul de credit nr. 472/3.10.2007 prin care i se acorda un împrumut în sumă de 20.000 euro pe o perioadă de 120 luni. În același an, reclamanții M. G. L., în calitate de împrumutat, și R. I. și R. M., în calitate de garanți ipotecari, au încheiat cu pârâta B. C. Română S.A. contractul de credit nr. 504/18.10.2007, prin care reclamantei i se acorda un împrumut în sumă de 46.400 euro pe o perioadă de 300 luni. Aceste contracte sunt contracte de adeziune și, în măsura în care se solicită împrumuturi bancare, nu există altă posibilitate, decât să accepți în . bancă. Acest lucru nu înseamnă însă că împrumutații, în calitate de consumatori, nu pot să se adreseze pe parcurs unei instanțe pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze.

La data de 31.08.2010, prim pârâta a cesionat creanțele rezultate din contractele de credit, secund pârâtei, prin contractul de cesiune de creanțe nr. J739.

În ceea ce privește nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 teza finală din contractul de credit nr. 504/18.10.2007 și contractul de credit nr. 472/3.10.2007, reclamanții arată că, în conformitate cu art. 5 din Codul Civil: "nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care interesează ordinea publica și bunele moravuri". Astfel, clauzele contractuale indicate mai sus încalcă dispozițiile imperative ale art. 1 al. 3 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Conform acestor prevederi legale "se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. Caracterul imperativ indubitabil al acestor prevederi legale rezultă atât din modalitatea clară de formulare ("este interzis..”) dar și de interesul ocrotit prin aceste norme, interes care este, în mod evident unul general (al tuturor consumatorilor). Sancțiunea pentru încălcarea unor astfel de norme imperative este nulitatea absolută a clauzelor contractuale.

Clauzele cuprinse în art. 5 din contractele de credit se înscriu atât în definiția data de art. 4 al. 1 cât și în exemplele date de art. l lit. a și b din anexa cuprinsă în Legea nr. 193/2000. Astfel, aceste clauze contractuale: a) creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților (art.4 al. l din Legea nr. 193/2000).

Prin introducerea în contract a unei clauze care face referire la o "dobândă variabilă" complet nedefinită, consumatorul este introdus într-o relație comercială în care întinderea obligațiilor sale este la dispoziția discreționară totală a băncii. Cu alte cuvinte, aceste clauze permit băncii să mărească în mod unilateral și discreționar obligațiile consumatorului prin impunerea unei dobânzi la valoarea pe care aceasta o dorește. Prin introducerea de către pârâtă a acestei clauze, contractul semnat de consumator nu protejează absolut deloc drepturile acestuia, deoarece el urmează să se supună condițiilor contractuale stabilite unilateral de bancă în viitor. El nu știe la momentul semnării contractului nici măcar ce sumă va avea de restituit și nu are nici un indiciu pentru a determina întinderea obligațiilor sale viitoare. Neexistând o definiție reală a „dobânzii variabile", consumatorul nu poate să determine nici măcar între anumite limite valorice care va fi întinderea obligației sale, ceea ce face ca respectivul contract să nu aibă un obiect determinat/determinabil.

Prevederea de la art. 2.10. din Condițiile generale de creditare - anexă la cele două contracte, nu aduce absolut niciun element de identificare suplimentar a dobânzii variabile menționându-se numai că se stabilește în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR. În realitate, banca nu oferă nicio definiție pentru noțiunea de "dobândă variabilă", fapt care creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, în vreme ce clauza respectivă sporește drepturile conferindu-i posibilitatea de a modifica discreționar obligațiile consumatorului, aceeași clauză limitează drepturile consumatorului, acesta fiind supus unor condiții care nu numai că nu sunt determinate prin contract, dar nu sunt nici măcar "determinabile".

Pentru a analiza dezechilibrul semnificativ creat de această clauză între drepturile și obligațiile părților, este suficient să se analizeze dispozițiile contractuale în lipsa unei astfel de clauze. Astfel, fără prezența acestei clauze în contract, drepturile consumatorului ar fi clar prevăzute, el știind exact care este procentul de dobândă care i se va percepe. De asemenea, fără această clauză, posibilitatea băncii de a se comporta abuziv și de a împovăra consumatorul cu obligații de plată majorate unilateral nu ar mai fi existat. Concluzia cât se poate de evidentă este că această clauză creează băncii un avantaj contractual absolut, în vreme ce limitează drastic drepturile consumatorului și îi mărește, într-un mod total nedefinit, obligațiile. Așadar, este cât se poate de evident faptul că respectiva prevedere contractuală creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților (art. 4 al. l din Legea nr.193/2000).

Clauzele abuzive dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract (art. l lit. a din Anexa la Legea nr.193/2000). Pentru ca pârâtelor să nu li se aplice aceste din urmă prevederi, trebuiau să îndeplinească exigențele alineatului 2 al art. l lit. a din Anexă. Aceste prevederi cu titlu de excepție și de strictă interpretare menționează că dispozițiile prevăzute mai sus nu sunt aplicabile "dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”. Or, în cazul de față, pârâtele nu au prezentat nicio motivație cu privire la majorarea dobânzii față de cea agreată contractual. În aceste condiții, prevederile cu titlu de excepție ale alineatului 2 al art. 1 lit. a din Anexă nu sunt aplicabile, rămânând în vigoare art. l lit. a din Anexă.

Prin introducerea noțiunii de "dobândă variabilă", fără a indica vreun criteriu/formulă/modalitate după care poate fi determinată valoarea acestora, pârâtele își acordă dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Pentru a analiza dacă prevederile art. 5 din contractele de credit se înscriu în definiția de la art. l lit. a din Anexa Legii nr.193/2000, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: să permită comerciantului modificarea unilaterală a contractului (stabilirea valorii „dobânzii variabile" în funcție de un indice de referință LIBOR/EURiBOR – nu se știe care din ele - conferă în mod indubitabil dreptul băncii de a modifica unilateral clauzele contractuale fără ca modificarea să aibă un motiv întemeiat. Pentru a analiza dacă prevederile art. 5 din contractele de credit se înscriu în definiția de la art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: să permită comerciantului modificarea unilaterală a contractului, modificarea să nu aibă un motiv întemeiat și motivul modificării să nu fie precizat în contract.

Astfel, pârâta nu a prezentat reclamanților o motivație a faptului că a majorat dobânda. După încheierea contractelor, valoarea indicelui EURiBOR a scăzut. Consecința logică și care ar fi ținut cont de evoluția pieței financiare și de dispozițiile art. 2.10.a din Condițiile generale de creditare - anexă la cele două contracte - ar fi fost o scădere a dobânzii. Pârâta nu numai că nu a micșorat dobânda corespunzător cu cel mai cunoscut și aplicat indicator financiar (EURIBOR), dar, în mod cu totul inexplicabil a crescut dobânda, ratele lunare crescând cu o sumă totală ce depășea 100 euro. Până la acest moment, reclamanții susțin că nu au reușit să identifice care ar fi acel motiv întemeiat sau acea motivație care a condus la o majorare a dobânzii împotriva tendinței de depreciere accelerată a celui mai uzitat indice financiar în ceea ce privește creditele în EURO, respectiv a indicelui EURIBOR.

Condiția ca motivul modificării (chiar dacă ar exista) să nu fie precizat în contract este cea mai ușor de verificat prin consultarea prevederilor contractuale care nu fac absolut nicio referire la vreun motiv întemeiat care ar putea duce la creșterea de către bancă a valorii dobânzii.

Clauzele abuzive obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului (art. l lit. b din Anexa la Legea nr.193/2000). Cea de a treia situație în care o clauză este considerată de lege ca fiind abuzivă este aceea prin care consumatorul este obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Prin introducerea unor noțiuni abstracte și nedefinite de „dobândă variabilă", precum și a dreptului de „a modifica dobânda" în funcție de costul resurselor de creditare, consumatorul (în speță prim reclamanta) a fost obligat ulterior să accepte o dobândă majorată fără absolut nicio motivație și fără prezentarea unui criteriu după care s-a făcut respectiva majorare. Așadar, la momentul semnării contractului nu a avut posibilitatea reală de a lua cunoștință despre condițiile contractuale în care se putea majora dobânda, deoarece clauzele sus-amintite introduceau termeni abstracți și nedefiniți tocmai pentru a nu lăsa nicio posibilitate de contestare a eventualelor majorări abuzive a dobânzii. În concluzie, dispozițiile articolelor de mai sus permit băncii să modifice unilateral clauza contractuală referitoare la cuantumul dobânzii într-un mod total nedefinit și fără obligația de a-și justifica în vreun fel această conduită. După cum se poate observa, în contract nu se menționează vreun motiv sau vreun criteriu după care banca poate să stabilească "dobânda variabilă" noțiune care, de altfel, este total nedefinită. Pretinsa definiție prezentată de art. 2.10.a din Condițiile generale de creditare - anexă la cele două contracte nu oferă nicio previzibilitate consumatorului cu privire la obligațiile sale contractuale.

De asemenea, excepțiile de la prevederile punctului 1 litera a din Anexa cuprinsă în Legea nr. 193/2000 nu sunt aplicabile în cauză deoarece ele presupun ca respectiva clauză să prevadă că modificarea dobânzii va avea la bază o motivație întemeiată și doar în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă ai libertatea de a rezilia imediat contractul. Or, așa cum rezultă din cuprinsul clauzelor respective, banca nu a precizat nicio motivație întemeiată pentru care are dreptul să modifice unilateral dobânda. Din contră, acel drept de reziliere menționat la art. 2.11.a în Condițiile generale de creditare - anexă la cele două contracte - este îngrădit prin introducerea comisionului de plată anticipată a ratelor creditului.

Clauzele contractuale care fac referire la o așa-zisă „dobândă variabilă" nedefinită nu puteau fi interpretate decât în favoarea celor care se obligă (a consumatorilor), respectiv în sensul că dobânda poate fi modificată în sensul diminuării ei, adică a diminuării obligațiilor contractuale ale consumatorului și nicidecum în sensul majorării, fiind aplicabile și dispozițiile art. 983 Cod civil. Când este îndoiala, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă. (Cod civil 1312).

Art. 1 al. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede: "în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”. Ca o consecință a constatării nulității art. 5 din contractile de credit ca fiind o clauză abuzivă vă solicit să dispuneți restituirea sumelor de 3.100 euro reprezentând diferența dintre valoarea ratei inițiale și valoarea ratei efectiv plătite de la încheierea contractelor până în prezent.

Cu privire la nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 9 lit. c din cele două contracte de credit (comision de administrare), reclamanții învederează, cu privire la acest comision, că art. 3.8 din Condițiile generale de creditare - anexă la cele două contracte - prevede că este o sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului. Este nedefinit și nu se poate stabili serviciul bancar pentru care este perceput. Cert este că banca îl poate modifica în funcție de evoluția pieței financiar - bancare (art. 3.7 din Condițiile generale de creditare - anexă la cele două contracte). După cum se poate cu ușurință observa, expresiile abuzive sancționate de practica judiciară revin și cu ocazia stabilirii așa-zisului comision de administrare.

Fără a relua toate argumentele prezentate mai sus, reclamanții menționează doar că acest tip de clauză obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, ceea ce face ca respectiva clauză să fie abuzivă în sensul dispozițiilor art. l lit. b din Anexa la Legea nr.193/2000. În concret, din modalitatea de formulare a clauzei, aceștia nu aveau cum să cunoască sau măcar să intuiască dacă după încheierea contractelor vor plăti sau nu acel comision și care este cuantumul lui. Criteriile date de bancă sunt total abstracte și lăsate din nou la discreția sa totală fapt care făcea imposibil ca reclamanții să ia la cunoștință la data încheierii contractului de condițiile contractuale la care vor fi supuși în ceea ce privește perceperea comisionului.

Creditele contractate sunt credite de nevoi personale nenominalizate în care utilizarea creditului este la discreția totală a împrumutatului. Rezultă așadar că nu se justifică o monitorizare a utilizării creditului iar creditorul percepe un comision pentru care nu efectuează nicio prestație. Ca o consecință a admiterii celui de-al treilea capăt de cerere, se impune să se dispună restituirea sumelor plătite de la angajarea creditelor până în prezent ca urmare a menținerii nejustificate și abuzive a comisionului de administrare de 0,05% în baza art. 9 lit. c din contract (23,20 și respectiv 10 euro lunar), sume evaluate la acest moment la o valoare totală de 1.993,60 euro.

Cu privire la nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 9 lit. f din contractul de credit nr. 472/3.10.2007 (comision de urmărire riscuri), cu privire la acest comision, condițiile generale de creditare - anexă la cele două contracte - nu oferă alte indicii față de comisionul de administrare. Potrivit art. 9 lit. f din contractele de credit "pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare" un comision de risc de 56 euro lunar. Acest comision a fost aplicat, fără să se arate de ce s-a impus aplicarea lui, cum a fost el negociat, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului în situația neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situații.

Prin aceasta clauză, care datorită modului în care este formulată și percepută, fără nicio posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, s-a urmărit perceperea sub forma voalată a unui nou comision. De altfel, prin OUG. nr. 50/09.06.2010 s-a reglementat această problemă, fiind impuse băncilor condiții noi și conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE. Ca urmare a faptului că este abuzivă în sensul Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanții solicită obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, evaluate la 2.688 euro.

Reclamanții solicită să se constate nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 2 pct. 8 din Condițiile generale de creditare - anexă la cele două contracte - ca urmare a faptului că este abuzivă în sensul Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și să se dispuneți restituirea sumelor încasate ca dobândă peste numărul de zile al anilor calendaristici 2007 - 2011. Calcularea dobânzii lunare (stabilite la un anumit procent pe an) în funcție de numărul actual de zile raportat la o perioada de 360 de zile (art. 2 pct. 8 din Condițiile generale de creditare - anexă la cele două contracte), este o prevedere ilegală care duce la încasarea de către bancă a unei dobânzi mai mari, în mod nedatorat. Reclamanții apreciază că suma încasată ca urmare a aplicării acestui calcul este de 200 euro și se solicită obligarea pârâtelor la restituirea ei.

În ce privește nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 7 și 8 din cele două contracte de credit și obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobânzi majorate conform art. 7 și 8 din contracte, evaluate la 2.000 euro. În contractele de credit se prevăd dobânzi majorate în cazul plății cu întârziere a ratelor ajunse la scadență. Neîndoielnic aceste clauze sunt clauze penale.

După cum se observă la art. 10 și respectiv 11 din contractele de credit se menționează supunerea lor legislației române. Plecând de la legislația română în materie, reclamanții arată că reglementarea juridică a clauzei penale se regăsește în principal, în Codul civil. Art. 1066 cod civil arată că prin clauză penală se înțelege convenția „prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”. În doctrină, definiția clauzei penale păstrează principalele elemente ale definiției legale, urmărind sublinierea trăsăturilor caracteristice. Astfel, clauza penală este definită drept o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.

Părțile pot conveni de principiu, orice înțelegeri, însa conform art. 5 C.civ, nu pot deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la ordinea publică și bunele moravuri. Deci, în mod tradițional, limitele voinței juridice, atât în ceea ce privește fondul unei convenții, cât și forma acesteia sunt reprezentate de normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri. Clauza penală, o convenție, este supusă restricțiilor prevăzute de art. 5 C.civ. Imperativele apărării ordinii de drept au stat la baza consacrării normative și apoi doctrinare și jurisprudențiale, a interdicției de a stipula clauza penală în contractul de împrumut.

În contractul de împrumut sau de prestări în natură a fost prohibită introducerea unei clauze penale, conform dispozițiilor art. l din Legea nr. 313/1879. Această lege nu este abrogată și nici pe de parte căzută în desuetudine. Acest act normativ este deosebit de valoros sub aspectul măsurilor judiciare, deoarece în chiar cuprinsului art. 2 se precizează că judecătorul poate să anuleze chiar și clauzele penale deghizate și tacite. Fundamentul juridic al acestei interdicții este cauza ilicită a convenției de clauză penală grevată pe un contract de împrumut cu dobândă. Așadar, existând interdicția expresă prevăzută de Legea nr. 313/1879, clauza penală este sancționată cu nulitatea absolută, deoarece este expresia unei cauze ilicite, urmărite de părți sau cel puțin de una dintre ele, respectiv împrumutătorul.

Chiar considerând că dobânzile majorate ce reprezintă clauze penale, nu sunt nule absolut, devin aplicabile următoarele dispoziții din Codul civil: „art. 1082 - debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputat; art. 1083 – nu poate fi loc la daune-interese când, din o forță majoră sau din un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit”.

Aceste dispoziții condiționează aplicarea clauzei penale de culpa debitorului. Or, întârzierile la plata ratelor ajunse la scadență se datorează culpei exclusive a creditoarei care prin practicile abuzive a majorat inexplicabil datoria. Creșterea dobânzilor și aplicarea comisioanelor abuzive i-au pus pe reclamanți în imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor contractuale. La aceasta s-a adăugat creșterea constantă a cursului leu - dolar și reducerea salariilor funcționarilor publici cu 25% din luna iulie 2010. Aceste împrejurări, imprevizibile, exclud reaua - credință a împrumutatului și fac și determină analiza cauzelor de întârziere pe domeniul cazului fortuit. Mai mult, pentru a evita întârzierea în executarea contractului, s-a solicitat prim pârâtei, de două ori în cursul anului 2009, refinanțarea creditului și i-au obligat să suplimenteze garanția imobiliară. Cererile au fost însă respinse, prim pârâta preferând să cesioneze creanțele secund pârâtei la sume ce reprezintă aproximativ 10% din valoarea contractelor. O asemenea atitudine consideră aceștia că este suficientă pentru a dovedi reaua credință în relația cu consumatorul.

Reclamanții solicită obligarea pârâtei creditoare la plata de daune morale în cuantum egal cu totalul sumelor de restituit solicitate anterior. Atitudinea pârâtelor a fost de natură să producă consecințe negative în relația cu celelalte instituții de credit, care refuză refinanțarea creditelor angajate prin cele două contracte, datorită înscrierii acestora în CRB cu creanță în executare. De asemenea au avut un impact negativ în plan psihic, au creat un climat de neîncredere în familie și prieteni și nu în cele din urmă le-au adus atingere prestigiului profesional.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, potrivit practicii constante a ÎCCJ, nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

După anularea clauzelor abuzive, se impune obligarea secund pârâtei la continuarea derulării contractelor de credit la dobânda inițial prevăzută, de 10,9% pentru contractul nr. 472 și de 7,4% pentru contractul nr. 504. Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 în cazul constatării de către instanța de judecată a clauzelor abuzive, contractul poate fi derulat în continuare, cu singura condiție a acordului dat de consumator.

În drept s-au invocat prevederile Codului civil, ale Legii 193/2000, OUG 50/2010 și Directiva 2008/48/CE.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 8-151).

Legal citată, pârâta . formulat întâmpinare prin care a solicitat, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată că, în data de 03.10.2007, între pârâtă și reclamanta M. G. L. a fost încheiat contractul de credit bancar nr. 472 pentru suma de 20.000 euro, iar în data de 30.10.2007 (deci în decursul aceleiași luni), aceasta a încheiat cu pârâta și un al doilea contract de credit bancar, nr. 504, pentru suma de 46.400 euro, în care R. I. și R. M., în calitatea de garanți ipotecari.

Ca urmare a întârzierilor la plată înregistrate de reclamantă, în data de 31.08.2010, creanțele rezultând din cele două contracte de credit anterior menționate au fost cesionate către ., în baza art. 10 din Condițiile generale de creditare, cu privire la care pârâții au fost informați și la care au achiesat prin semnarea contractelor. Cesiunea de creanță a fost notificată reclamantei, în conformitate cu art. 1393 din vechiul Cod Civil, iar ulterior, la 14.10.2010, aceasta a încheiat cu . două angajamente de plată a creanței, corespunzătoare celor două creanțe cesionate către pârâtă.

În data de 26.10.2011, la mai mult de un an de la data semnării angajamentelor de plată și la mai mult de 4 ani de la data încheierii celor două contracte de credit, M. G. L., R. I. și R. M. formulează prezenta acțiune în justiție, prin care solicită constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, clauze necunoscute încă de la început de reclamanți și care nu au fost până în prezent contestate de către aceștia.

Ceea ce este esențial este că, prin cererea de chemare în judecată se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractele de credit bancar nr. 472/03.10.2007 și 504/18.10.2007, deși ambele contracte au fost acceptate prin semnătură de către reclamanți, aceștia luând la cunoștință în mod direct de clauzele contractuale. În solicitarea sa, reclamanta recunoaște că se află într-o situație financiară dificilă, fiind evident, în acest context, că scopul urmărit de aceasta este evitarea pornirii executării silite împotriva sa, precum și, în mod indirect, modificarea prețului contractului, în detrimentul pârâtei.

Pârâta consideră că acțiunea reclamanților este nefondată. Astfel, Legea 193/2000, astfel cum a fost aceasta republicată în M. Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008, reprezintă transpunerea în dreptul pozitiv român a Directivei 93/13/CEE. Această lege prevede condițiile și criteriile după care se apreciază caracterul abuziv al unei clauze. Ca orice act național de transpunere, și Legea nr. 193/2000 trebuie interpretată de către instanța națională, care are totodată și calitatea de judecător de drept comunitar, în conformitate cu dispozițiile pe care le transpune.

Printre condițiile pe care Legea nr. 193/2000 le prevede pentru ca o clauză să poată fi analizată ca fiind abuzivă sau nu, este și aceea potrivit căreia clauza nu trebuie să se refere la conținutul obiectului propriu-zis al contractului. Conform art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Această prevedere reprezintă transpunerea art. 4 al Directivei nr. 93/13 care exclude prin alin. (2), clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, după cum urmează: „(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil". Acest articol a fost detaliat de Considerentul 19 al Directivei 93/13/CEE, în sensul în care se specifică „...în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/ preț al bunurilor sau serviciilor furnizate;...acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze..”.

Conform art. 3 litera g) și i) din Directiva 2008/48, Dobânda anuală efectiva („D.") reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor..”. Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum. Așadar, atât dobânda, cât și comisioanele reprezintă elemente ale prețului celor două contracte încheiate cu B..

P. urmare, clauzele articolelor 5, 7, 8 și 9 din cele două contracte de credit nu poate face obiectul analizei conform Legii nr. 103/2000 întrucât acestea se referă la conținutul obiectului propriu-zis al contractului. Or, instanța de judecată nu poate nesocoti principiul pacta sunt servanda și nu poate da curs cererii uneia din părțile contractuale de a lipsi de efecte juridice clauze contractuale (cu atât mai puțin clauze privind contraprestația caracteristică a uneia din părți - practic, prețul contractului). Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta M. G. L. a avut informațiile necesare circumstanțierii consimțământului, a beneficiat de suficient timp de răzgândire/refuz și a semnat cele două contracte de credit care prevăd expres în paragraful final: „prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime”.

De altfel, la momentul încheierii contractului de credit în ansamblul său, cuprinzând și Anexa 1 - Condițiile generale de creditare, pârâta a discutat toate clauzele împreună cu reclamanta, aceasta declarând ca a înțeles prevederile inserate în contract și, în consecință, semnând de acceptare. Prin acestea rezultă că au fost îndeplinite condițiile generale din dreptul consumatorului: obligația de transparență și obligația de a nu stipula clauze abuzive, fiind astfel inaplicabile dispozițiile Legii 193/2000, invocate de reclamanți în cererea adresată instanței. În consecință, dispozițiile Condițiilor generale de creditare prevăzute pentru cele două contracte de credit nu sunt nici ilegale, nici abuzive, nici excesive și nu au nimic ilicit, iar art. 2 pct. 8 din aceste condiții nu constituie clauze abuzive.

În scopul susținerii tezei inaplicabilității Legii 193/2000 în cauză, pârâta va realiza în cele ce urmează o analiză detaliată a conținutului și modului de aplicare al normelor invocate de reclamanți în cauză. Astfel, Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar alin. 3 al aceluiași articol dispune: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. Prin urmare, art. 1 al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților și implicit pârâtei în contractarea cu consumatorii. O expunere sistematică a acestora va ușura demersurile sale de a arăta modalitatea în care societatea, prin conduita din faza precontractuală dar și din faza executării contractului de credit dedus analizei, și-a respectat obligațiile legale.

Aceste două obligații sunt: obligația pozitivă de transparență și cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

În ceea ce privește obligația de transparență, aceasta vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Instanța de judecată urmează să observe că din punctul de vedere al structurării instrumentum-ului, contractul de credit supus analizei este împărțit în două secțiuni, cea a Condițiilor speciale și cea a Condițiilor generale, cu precizarea esențială că primele clauze contractuale vizează prețul creditului, respectiv dobânda anuală și spezele contractuale, tipul de comision perceput și cuantumul acestuia. Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la rândul său la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit astfel încât comerciantul în genere și banca, în cazul particular, să fie, la rândul său, la adăpost de abuzuri, de această dată din partea consumatorului oportunist. Soluțiile practice ale Curții de Casație din Franța au dat naștere la afirmații conform cărora: „transparența de cristal,, nu trebuie să se transforme într-o „transparență de șicană".

În ceea ce privește obligația de a nu stipula clauze abuzive, pârâta învederează că aceasta este reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr. .93/2000, după cum urmează: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Pe de altă parte, art. 5 din aceeași Lege prevede și unele criterii generale în raport de care se poate evalua natura abuzivă sau nu a unei clauze contractuale: "(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde”.

Textele mai sus citate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale. în completarea acestora, legea cuprinde, după modelul ad litteram al directivei pe care o transpune, o listă gri conținând clauze care pot fi considerate ca abuzive, dar care pot apărea - la aprecierea în concret, prin raportare la criteriile de evaluare prevăzute în art. 5 - ca nefiind abuzive. Într-un atare context determinat de flexibilitatea și particularitatea fiecărei situații de fapt în parte, se impune aprecierea caracterului abuziv al clauzelor în funcție de criteriu și nu exemplu. Doctrina a enumerat o . atare criterii, care ar trebui de altfel să stea la baza analizei pe care instanța însăși urmează să o facă în aprecierea legalității clauzelor pe care petentul le-a semnalat ca fiind abuzive.

Atare criterii au fost denumite totodată și teorii remediu în cadrul sistemului de drept românesc astfel încât prin aplicarea dispozițiilor legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință: criteriul leziunii, criteriul bunei credințe și criteriul echilibrului contractual.

Criteriul leziunii - în literatura de specialitate s-a arătat faptul că protecția oferită consumatorilor prin dispozițiile Legii nr. 193/2000 este analogă protecției minorilor pe calea instituției leziunii. Legiuitorul român nu admite însă resciziunea pentru leziune solicitată de persoanele capabile pentru că „interesul general cere ca tocmelele părților să nu fie anulate cu ușurință, ci, din contra, să rămâie pe cât se poate în picioare. Persoanele capabile care n-au tras din tocmeala lor folosul la care ele se așteptau sunt vinovate că au contractat cu ușurință și trebuie să sufere consecințele neglijenței lor". Leziunea însă este „o stare de nevoie, de constrângere economică în care s-ar afla o parte, căreia aceasta nu i s-ar putea sustrage, stare exploatată de cocontractantul său prin impunerea unui contract dezechilibrat”.

De altfel, în literatura de specialitate clasică, orice clauză excesivă a fost privită prin intermediul mecanismului leziunii, teoria conform căreia angajamentele excesive ar fi reprezentat acte lezionare, aparținându-i lui Laurent. Bazându-se pe ideea protecției, teoria a fost dezvoltată în literatura clasică franceză, afirmându-se faptul că „intervenționismul trebuie privit și aplicat în dreptul civil astfel încât să nu fie deturnat de la scopul său, ținând cont că prin intermediul acestuia se urmărește protecția persoanelor cărora li s-ar putea cauza prejudicii prin acte lezionare, și nicidecum îmbogățirea acestora”. Iată de ce în cazul de față nu se poate vorbi despre posibilitatea judecătorului de a interveni în contractul agreat de părți prin înlăturarea clauzelor considerate de acesta ca fiind abuzive. Protecția părților la Contractul de Credit analizat nu poate fi identică nicidecum cu cea a incapabilului.

De altfel, acestea sunt departe de a justifica o stare de necesitate căreia nu i s-a putut sustrage în condițiile în care piața liberă a creditului și publicitatea/marketingul fiecărei societăți bancare permit cunoașterea și alegerea cocontractantului și a produsului achiziționat în perfectă cunoștință de cauză. Dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu reformează instituția leziunii pentru a oferi protecție necondiționată, pentru toate actele cu titlu oneros păgubitoare încheiate de persoanele majore. Acestea nu pot și nu trebuie să primească tratamentul celor incapabili. Deși protecție există pentru consumator, comerciantul nu poate să se substituie cocontractantului său în analiza aprecierii oportunității contractării. Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii.

Criteriul bunei credințe – pornind de la prevederile Codului Civil, buna credință a fost conturată în doctrină ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

Dispozițiile art. 4 - 7 din Legea nr. 363/2007 de natură a contura conduita consumatorului mediu sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanța urmează a analiza conform criteriul bunei credințe conduita Subscrisei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

Criteriul echilibrului contractual - art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ". Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat ar trebui să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului. Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune" sau „ contract standard pre formulat" astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000. În încercarea clarificării naturii juridice a contractului de adeziune, în literatură s-a impus în unanimitate concepția care admite caracterul contractual al acestuia, cu toate consecințele ce derivă din aceasta. Astfel, deși odată cu demitizarea autonomiei de voință s-a diminuat și rolul manifestării de voință, totuși consimțământul rămâne criteriul contractului.

Trăsătura comună a contractelor constă în procedura specifică de formare, în acordul de voințe. Or, contractul de adeziune îndeplinește acest criteriu fiind rezultatul unui acord de voințe, chiar în lipsa negocierii, care oricum nu e de esența contractului. Forma tipizată a contractului, deși prezentată unui număr nelimitat de aderenți, manifestările de voință distincte ale acestora vor naște contracte diferite. Prin urmare, chiar și atunci când raportăm contractul de credit dedus judecății la definiția neparticularizată a contractului de adeziune ajungem la concluzia conform căreia manifestarea de voință a cocontractanților și legalitatea acesteia trebuie raportată la dispozițiile comun aplicabile privitoare la viciile de consimțământ.

Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite "fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de consumator". Contractul de credit a fost supranumit în literatură contract de adeziune eliptic și analiza naturii juridice a acestora a vizat, pe de o parte analiza Condițiilor generale de bancă și pe altă parte a Condițiilor speciale, acestea din urmă reprezentând parte componentă a contractului de credit negociată de părțile contractante și agreată în funcție de interesele și situația economică a fiecăruia dintre consumatori.

De cele mai multe ori, Condițiile Generale de Bancă, reprezintă documente exterioare convenției, consemnate și asigurate pe un suport care să asigure conservarea lor în timp. Alegerea modalității de punere la dispoziție a clientului rămâne la latitudinea băncii, putând îmbrăca forma remiterii materiale către client, a afișării la sediul băncii a postării pe website-ul acesteia, etc. Obligația de transparență ce incumbă băncilor în genere față de clienții săi prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 se rezumă doar la aducerea la cunoștința acestora a conținutului Condițiilor generale de bancă.

Doctrina tranșează problema obligațiilor băncilor (pozitivă și negativă, respectiv, de transparență și de a nu consacra clauze abuzive) astfel: „un potențial client al băncii, depunând diligentele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract. (...) Obligația trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare Ia sediul băncii, postare pe web, etc.).

În contractele de credit supuse analizei instanței, Condițiile generale sunt parte a aceluiași instrumentum ca și Condițiile speciale, fiind remise clientului la momentul contractării, și totodată, aduse la cunoștința publicului în faza precontractuală. Reclamanta M. G. L. a avut cunoștință de toate aceste prevederi și, beneficiind de un nivel de cunoștințe care îi permiteau înțelegerea tuturor clauzelor contractuale, a decis, în deplină cunoștință de cauză, să contracteze cu banca.

În mod sugestiv s-a afirmat în literatură că: „obligația băncii de a informa clientul se rezumă la informațiile care au ca obiect prestația băncii: condițiile prestării serviciului și costul acestuia. (...) Recunoașterea obligației de informare nu are ca efect însă, lărgirea obiectului contractului bancar. Altfel spus, obligația băncii se limitează la elementele strâns legate de serviciul prestat și nu se extinde la gestionarea patrimoniului clientului sau la intervenția în activitatea sa comercială. (...) Astfel, culpa băncii de a nu fi prezumat lipsa de informare o clientului poate fi reținută numai excepțional, întrucât este de neconceput ca banca să aibă obligația de a oferi fiecărui client, în mod individual și pentru fiecare operațiune, toate informațiile juridice și economice pentru protejarea interesului acestuia". Prin urmare, adeziunea vizează exclusiv Condițiile Generale de bancă. Odată cu agrearea acestora, clientul băncii a negociat cu societatea elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. „Concomitent cu adeziunea la condițiile generale, părțile configurează elementele individuale ale contractului, unele indicate sau alese de client și acceptate de bancă (tipul de depozit sau de credit, suma de hani depozitată sau împrumutată, perioada de depunere sau de creditare etc.).

În ceea ce privește calitatea reclamantei de consumator sofisticat, după cum s-a arătat anterior, la aprecierea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, instanța va trebui să se raporteze la condițiile concrete în care contractul a fost încheiat, pentru a nu se ajunge la situația absurdă în care orice contract încheiat de un profesionist (cate de altfel participă zilnic la un număr foarte mare de raporturi contractuale) să fie decretat ca și abuziv. În raport de acest fapt, reclamanta M. G. L. ocupa funcția de judecătoare la Curtea de Apel Suceava, făcând parte din secția de contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe (Anexa 3 - Extras Portalul instanțelor referitor la organizarea Curții de Apel Suceava). Prin raportare la această poziție a reclamantei, este de neconceput ca aceasta să poată fi calificată ca un consumator profan, fiind evident că pregătirea în domeniul juridic, precum și experiența acumulată pe parcursul exercitării funcției sale (mai mult de 27 de ani, așa cum reiese din Adeverința de salariu și Cartea de muncă aflate la dosarul de credit al acesteia - Anexa 4), îi confereau acesteia pârghiile necesare pentru a înțelege toate clauzele contractelor de credit semnate, precum și prevederile cuprinse în Condițiile generale de creditare anexate acestora.

Reclamanta nu se poate folosi de pretextul neînțelegerii sau necunoașterii clauzelor contractuale, așa cum nu se poate prevala nici de lipsa de informare sau de claritate în definirea anumitor termeni din condițiile generale de creditare. Având în vedere pregătirea de care aceasta beneficia, se poate prezuma imposibilitatea ca aceasta să nu fi înțeles clauzele contractuale sau să fi fost indusă în eroare sau privată de informații de către angajații băncii. O soluție într-un alt sens a onoratei instanțe ar conduce la transformarea obligației de transparență (așa cum aceasta a fost detaliată la pagina 8 din prezenta întâmpinare) într-o "transparență de șicană", care ar permite reclamantei, o persoană cu un nivel avansat de pregătire, să schimbe în mod nejustificat termenii contractuali la care a convenit în deplină cunoștință de cauză, pentru simplul motiv că întâmplarea a făcut ca situația financiară a acesteia să se înrăutățească pe parcursul derulării contractului, independent de vreo vină din partea pârâtei.

Timp de 4 ani, reclamanta nu a ridicat niciun fel de obiecțiune față de prevederile celor două contracte de credite; ba, mai mult decât atât, aceasta a adoptat în tot acest timp comportamentul unui consumator care a înțeles și și-a asumat prevederile contractelor semnate.

Privitor la caracterul negociat/negociabil al contractelor încheiate între reclamanți și bancă, în primul rând este de menționat faptul că instituțiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opțiuni de creditare, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul. Astfel, băncile pot încheia contracte de credit cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, contracte de credit cu dobândă fixa pentru o perioadă limitată de timp, iar apoi cu dobândă variabilă, contracte de credit în lei sau în valută, contracte de credit în care dobânda se calculează în raport de indicele LIBOR/EUROBOR sau chiar contracte de credit în care dobânda se stabilește în funcție de dobânda proprie de referință a instituției de creditare respective, lucru permis prin raportare la contractele de credit încheiate anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010.

Așadar, în raport cu nemulțumirile reclamantei legate de faptul că în cele două contracte se prevede o dobândă variabilă, pârâta consideră că reclamanta avea libertatea, înainte de toate, să opteze pentru un credit cu dobândă fixă pe întreaga perioadă de creditare. De asemenea, aceasta putea să opteze pentru calcularea dobânzii în raport de un alt criteriu decât dobânda de referință BCR, în măsura în care considera că aceasta este neclară sau arbitrară. Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că o mare parte din elementele contractelor de credit sunt, în fapt, elemente negociabile. Astfel, consumatorii au posibilitatea de a cere băncilor aplicarea unui nivel negociat al costurilor, putând solicita aplicarea unui anumit nivel al dobânzii sau al comisioanelor percepute de bancă, cere ce va fi analizată de bancă și admisă/respinsă, în funcție de oportunitatea acesteia.

În cazul de față, se observă ă reclamanta nu a formulat nicio solicitare față de bancă în acest sens, ci a fost de acord cu oferta acesteia pe care și-a asumat-o prin semnarea celor două contracte, având la dispoziție suficient timp anterior încheierii contractelor pentru a lua o decizie cu privire la toate aspectele anterior precizate. De asemenea, este esențial faptul că, ulterior semnării primului contract de credit, reclamanta a decis contractarea și a unui al doilea credit, tot de la bancă, în decurs de mai puțin de o lună, și asta fără a fi supusă vreunei presiuni din partea băncii.

Clauzele prevăzute la articolele 5, 7, 8 și la art. 9 literele c și f din contractele de credit nu sunt abuzive, criticile formulate de Reclamanți la punctele I, II, III și V din cererea de chemare în judecată fiind neîntemeiate.

Modul de calcul al dobânzii prin raportare la dobânda de referință BCR (art. 5 din Condițiile speciale) este unul obiectiv. Din perspectiva contractului de credit, dobânda reprezintă acea parte a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, B. este nevoită să facă anumite cheltuieli. Într-o situație ideală, o bancă ar avea banii suficienți pentru a acorda creditele, din depozitele pe care le adună de la clienții săi. În această lume ideală, singurul cost efectiv al băncii pentru o anumită sumă acordată ca și credit ar fi reprezentat de dobânda pe care B. ar trebui să o plătească deponenților, la aceasta adăugându-se profitul Băncii pentru a forma dobânda.

Deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. Dobânda pe care o Bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta. Astfel cum în situația ideală, o bancă ar trebui să solicite și plata unei dobânzi care are ca nivel minim, dobânda pe care acea bancă o acordă deponenților, tot astfel, la nivel interbancar, atunci când o bancă împrumută o altă bancă, valoarea minimă a dobânzii solicitate de împrumutător va trebui să acopere dobânda acordată deponenților acelei bănci. Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci. Rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor BUBOR, EURIBOR sau LIBOR, în funcție de moneda creditului.

Pârâta subliniază că această rată a depozitelor, poate induce în eroare cu privire la costul real, iar banca este obligată să se împrumute, deoarece rata reprezintă o medie a dobânzilor și nu valoarea acesteia pentru o anumită bancă. Astfel, dacă B. se împrumută de la o bancă din Elveția, rata dobânzii depozitelor în Elveția s-ar putea să fie mai mare decât rata echivalentă de la o bancă din Spania sau Italia. Ca și în cazul unui client al Băncii, și B. este nevoită să acopere și alte costuri ale băncii împrumutătoare, inclusiv profitul aceleia, acestea ridicând costurile mult peste rata medie desemnată de indicatorii de referință.

Prin Condițiile Speciale ale fiecărei Convenții, părțile stabilesc un anumit tip de rată a dobânzii curente care poate fi fixă sau variabilă, în funcție de anumiți indici: LIBOR, EURIBOR sau dobânda de referință BCR, în funcție de opțiunea clientului. Nicio instituție de credit nu poate prevedea care sunt costurile pe care la va avea pentru un termen mediu de desfășurare a contractelor de credit, evoluțiile costurilor, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, fiind imposibil de prevăzut uneori chiar pe perioade foarte scurte.

Din perspectiva momentului la care intervine modificarea ratei dobânzii, acesta este determinat de către Bancă, în funcție de costurile pe care este nevoită să le suporte, deoarece contractul de credit este un contract cu executare uno ictu - atât dreptul consumatorului de a primi suma împrumutată, cât și dreptul Băncii de a i se plăti prețul acesteia și de a o primi înapoi se nasc de la data semnării Convenției de Credit, însă, obligația consumatorului este afectată de un termen, ca devenind exigibilă la data scadenței stabilită în graficul de rambursare. Pe lângă termen, aceeași obligație este afectată și de o dublă condiție, cea a apariției unor evenimente viitoare și incerte care vor conduce la stingerea și nașterea sub o altă formă a obligației; suma pe care B. o achită la semnarea Contractului provine din depozitele existente la momentul încheierii Convenției de Credit și din eventualele împrumuturi făcute de Bancă. Aceste sume, față de care B. este debitoare, trebuie returnate de cele mai multe ori înainte ca beneficiarul creditului să returneze vreo parte din suma primită. Prin urmare, B. va fi nevoită să se împrumute pentru a returna propriile datorii. Acest circuit conduce la apariția unor costuri de-a lungul derulării Convențiilor de credit, chiar dacă acestea sunt, pentru Bancă, contracte cu executare uno ictu.

Contractele de credit supuse analizei instanței fac referire (potrivit opțiunii reclamanților din momentul contractării), în privința modului de determinare a dobânzii variabile la dobânda de referință a băncii, la care se adaugă o marjă fixă (art. 5 din Condițiile Speciale). Dobânda de referință variabilă avută în vedere în contractul de credit este evident dobânda de referință practicată de BCR, fiind de asemenea stipulat în art. 5 că „dobânda de referința variabilă se afișează la sediile BCR”.

Dobânda de referință variabilă a băncii se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii. La rândul lui, costul resurselor de creditare are la bază următoarele elemente: indicele de referință ROBOR (care este doar un element) - acest indice este influențat de gradul de lichiditate de pe piața interbancară și este în strânsă legătură cu dobânda de politică monetară implementată de B. Națională a României; costul cu rezerva minimă obligatorie - este calculată ca procent din pasivele băncii, cum ar fi depozitele clienților, și constituie un cost al băncii. Rezerva minimă obligatorie este ținută în conturi deschise în evidențele BNR cu o rată de dobândă foarte mică, sub nivelul ratelor de piață; și costurile de lichidate - element menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente.

Toate aceste costuri se stabilesc și au la bază Reglementări ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul. De altfel, astfel cum reiese din Adresa ANPC către Asociația Română a Băncilor, băncilor le era permis, în perioada semnării celor două contracte, să acorde credite în raport de o dobândă de referință proprie. Față de toate aceste aspecte, este evident că rata dobânzii contractuale este independentă de voința băncii, având în vedere influența indicatorilor/factorilor de intervenție în modificarea dobânzii menționați anterior.

Prin urmare, susținerile reclamanților cu privire la modul de calcul al dobânzii sunt neîntemeiate, având în vedere caracterul obiectiv al dobânzii de referință a BCR, un indice de referință ce poate fi calculat pe baza indicatorilor anterior menționați și care poate fi ușor verificată de împrumutați, fiind afișată la sediul Băncii, în conformitate cu voința contractuală exprimată a părților. Având în vedere toate aceste aspecte, se poate concluziona că art. 5, teza finală din contractele de credit încheiate nu constituie clauze abuzive, nefiind îndeplinite condițiile cerute în acest sens. Aceste clauze au fost negociate direct cu consumatorul și nu creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În raport de aceste criterii, s-a dovedit anterior că ambele contracte au fost negociate cu reclamanții. Aceștia au consimțit la contractarea unui credit stabilit în raport de dobânda de referință BCR și au fost informați cu privire la modul în care pot lua cunoștință de această variabilă, în conformitate cu prevederile Circularei 89 din 28.11.2007. În plus, la semnarea contractelor, reclamanților le-au fost puse la dispoziție grafice de rambursare care să le permită cunoașterea în concret a sumelor ce vor fi restituite, cu rezerva fluctuațiilor firești în contractele cu dobândă variabilă, fluctuații rezultând din modificarea unor elemente independente de voința băncii.

În acest context, nu se poate susține că dobânda a fost modificată unilateral de către bancă și nici nu se poate vorbi de un dezechilibru între contraprestații, debitoarea datorând numai sumele ce constituie costul contractului calculat în modul și după criteriile la care aceasta a consimțit. B. nu a avea posibilitatea de a constrânge reclamanții la încheierea unui contract în condiții pe care aceștia nu le doreau. Faptul că nivelul dobânzii s-a modificat ca urmare a trecerii de la dobândă fixă la dobândă variabilă nu reprezintă o majorare unilaterala a dobânzii, ci este doar efectul punerii în aplicare a dispozițiilor contractuale la care s-a convenit. În raport de acest fapt, prevederile punctului 1 litera a din Anexa ia Legea 193/2000 nu sunt incidente în cauză, nefiind vorba de o modificare unilaterală a cuantumului dobânzii. De altfel, potrivit art. 2 din Anexă, aceste dispoziții nu se aplică "în cazul în care prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla". În concluzie, teza finală art. 5 din cele două contracte de credit nu poate fi considerată clauză abuzivă.

Comisionul de administrare și comisionul de urmărire riscuri sunt elemente esențiale ale contractului de credit, făcând parte din costul acestuia și fiind pe deplin cunoscute de reclamanți încă din momentul semnării. Așa cum este și firesc, costurile activității de creditare, ca activitate financiar-bancară cu un caracter complex și care se prelungește pe o perioadă de timp îndelungată, cuprinde și alte elemente în afară de dobândă (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosință a capitalului). Pentru bănci, activitatea de creditare presupune punerea în mișcare a unui mecanism complex, care dă naștere unor costuri de natură extrem de variată, depinzând atât de factori interni, cât și de o . factori externi. Pentru a-și asigura resursele financiare necesare, instituțiile de credit instituie o . comisioane menite a compensa o parte din costurile activității de creditare, precum costurile de administrare a creditelor acordate și cele de punere la adăpost în privința riscului de neplată a creditului. Pentru a explica componența obiectivă a acestor comisioane, se invocă Adresa BCR din data de 24.11.2010, adresă prin care pârâta oferă explicații cu privire la natura comisioanelor percepute.

Analizând contractele de credit încheiate de reclamanți, pârâta susține că atât comisionul de administrare, cât și cel de risc au o valoare fixă, calculată prin raportare la valoarea împrumutată. De asemenea, prin Condițiile generale de creditare se explică baza și modul de calcul al acestor comisioane, pentru a permite consumatorului să verifice dacă valoarea comisioanelor a fost stabilită în mod corect, prin raportare la baza de calcul și la procentul prevăzut în contract. Chiar dacă aceste prevederi nu stabilesc în mod expres și componența comisioanelor percepute, ele oferă totuși suficiente elemente pentru stabilirea exactă a sumelor ce vor fi datorate de către împrumutat, acesta confirmând, prin semnarea actului, că a fost informat cu privire la costurile contractului și modul în care acestea vor fi percepute. Încă de la început, consumatorul știe care este valoarea exactă a acestor comisioane, modul în care aceasta se calculează, și perioada la care se efectuează plata.

Prin raportare la aceste elemente de fapt, consideră că susținerile reclamantei cum că exprimarea textelor din contracte este abstractă și nu permite cunoașterea cuantumului și modului de plată a acestor comisioane este absurdă. Astfel, art. 9 pct. c din contractul de credit nr. 504/18.10.2007 - "pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare: c. Comision de administrare de 21,20 euro lunar, reprezentând un procent de 0.05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1"; art. 9 pct. c din contractul de credit nr. 472/03.10.2007 - „pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare: c. Comision de administrare de 10.00 euro lunar, reprezentând un procent de 0.05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1"; art. 9 pct. f din contractul de credit nr. 472/03.10.2007 - „comision de urmărire riscuri de 56.00 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1".

Pârâta consideră că este greu de crezut că aceste prevederi ar putea ridica dificultăți de înțelegere pentru o persoană a cărei profesie presupune interpretarea și coroborarea unor dispoziții legale mult mai complexe și mai numeroase. Așa cum tot greu de crezut este și faptul că o persoană cu o astfel de pregătire ar fi putut fi indusă în eroare cu privire la semnificația juridică și mecanismul desfășurării unui contract de credit bancar, prin raportare la obligațiile ce se nasc în persoana împrumutatului. În acest context, este evidentă intenția frauduloasă a debitoarei la intentarea prezentei acțiuni, singurul scop urmărit de aceasta fiind acela de a evita începerea executării silite de către S. C. împotriva sa.

De altfel, toate aceste elemente dovedesc faptul că, în speță, condițiile pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerată abuzivă nu sunt îndeplinite. În primul rând, întreg contractul a fost negociat cu reclamanta. Pe de altă parte, aceasta nu a făcut dovada existenței unui dezechilibru contractual stabilit ca urmare a introducerii în contract a acestor clauze. De altfel, un astfel de dezechilibru nici nu ar putea fi conceput sau argumentat prin raportare la caracterul obiectiv al comisioanelor percepute, caracter care reiese atât din modul de calcul (prin raportare la suma efectiv împrumutată), cât și din componența acestor comisioane. Prin urmare, se impune respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

Pentru a putea stabili natura clauzelor prevăzute în art. 7 și 8 din cele două contracte va trebui să fie raportate atât la natura contractelor încheiate, cât și la natura și funcționalitatea dobânzii în contractele de împrumut. Astfel, contractele de credit bancar sunt contracte de împrumut în care una dintre părți deține calitatea de comerciant. Ca urmare a acestui fapt, aceste contracte au fost supuse întotdeauna legii comerciale, potrivit reglementărilor din Codul Comercial cu privire la faptele de comerț. Ba mai mult decât atât, în virtutea acestei calificări, legiuitorul s-a preocupat de adoptarea unor norme speciale care să reglementeze aceste contracte.

În raport de diferențele existente între raporturile juridice supuse legii civile (conform Codului Chil de la 1864) și raporturile juridice supuse legii comerciale (conform Codului Comercial de la 1887), unele instituții, deși comune celor două ramuri de drept, au fost reglementate în mod diferit. Astfel, dobânda în raporturile comerciale este supusă unor reguli diferite față de dobânda din raporturile civile. Prin urmare, susținerile Reclamanților vor trebui analizate cu reținerea acestor diferențe, ce pot fi cu ușurință sesizate din cuprinsul Ordonanței 9/2000, act normativ care stabilește nivelul și modul de calcul al dobânzii în contractele de împrumut.

Potrivit acestui act normativ, dobânda în raporturile civile este limitată la un anumit nivel, în timp ce dobânda în raporturile comerciale poate fi stabilită liber în raporturile comerciale. Tot în raporturile comerciale este permis calculul de dobândă la dobândă, iar pentru contractul de cont curent (deci o specie de contract bancar), acest mod de stabilire al dobânzii este permis și în cazul în care aceasta este datorată pe o perioadă mai mică de un an. Toate aceste reglementări sunt dovada libertății comercianților de a stabili dobânda așa cum doresc, cât timp consumatorul este informat asupra cuantumului și modului de calcul al acesteia. De altfel, art. 6 din același act normativ prevede faptul că „prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar și alte prestații sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului".

Analizând în concret dispozițiile din cele două contracte de credit referitoare la dobândă, se constată că, prin raportare la regulile aplicabile dobânzii în contractele comerciale, în general, și în cele bancare, în special, nu ar fi posibil ca aceste clauze să fie interpretate ca fiind clauze penale. Este logic și firesc faptul că lipsa folosinței capitalului pe o perioadă mai îndelungată decât cea prevăzută în contract provoacă costuri mai mari pentru instituția bancară. Având în vedere modul de circulație a capitalului prin intermediul instituțiilor financiar bancare, orice întârziere la plată presupune costuri suplimentare pentru bancă. Rațiunea stipulării clauzelor referitoare la dobânda majorată în contractele de credit nu este aceea de a forța debitorii să plătească la timp, ci aceea de a echilibra balanța între prețul contractului de credit, așa cum a fost prevăzut în contract, și adevăratul echivalent al lipsei de folosință a capitalului, așa cum această lipsă este percepută de o instituție financiar-bancară. De altfel, acest mod de calcul al dobânzii este unul generalizat la nivelul tuturor instituțiilor de creditare, fiind permis de legislația în vigoare, și ținut sub control prin mecanismul concurenței comerciale. Pe o piață pe care operează numeroși agenți de creditare, cum este cea din România, riscul ca dobânzile percepute să fie nejustificat de mari este aproape o iluzie, având în vedere eforturile băncilor de a veni cu oferte cât mai atractive pentru consumatori și consecvența acestora în a stipula o dobândă majorată în cazul efectuării plății la un interval mai mare de timp.

În raport de toate aceste considerente, pârâta consideră că în niciun caz prevederile art. 7 și 8 din contractele de credit încheiate nu pot fi interpretate ca și clauze penale în contracte de împrumut. Ele stipulează doar dobânda, ca preț firesc al contractului de credit. Mai mult decât atât, aceasta este de părere că în nicio ipoteză nu s-ar putea argumenta aplicabilitatea prevederilor Legii 313/1879 la raporturile juridice dintre bancă, ca instituție de credit profesionistă, și client, fiind vorba de raporturi juridice supuse unor reglementări speciale. Asta cu atât mai mult cu cât această lege este de mult timp căzută în desuetudine, fiind într-o incompatibilitate vădită cu realitatea economică și socială din zilele noastre. Ca dovadă a acestui fapt, atragem atenția că această lege a fost abrogată expres prin Legea 71/2011, iar Noul Cod Civil nu menține raționamentul prevăzut în cuprinsul Legii 313/1879.

Referitor la susținerile reclamantei M. G. L. în legătură cu așa-zisa rea credință a băncii în raporturile contractuale, pârâta consideră că este absurd și ilogic ca banca să fie învinuită pentru evenimente sociale cu care nu a avut nicio legătură, așa cum sunt cele invocate de către reclamantă în scopul justificării întârzierilor la plată. Astfel, societatea este o persoană juridică cu scop lucrativ, care prestează anumite servicii în scopul obținerii unui profit. Mecanismul aplicabil în cazul întârzierilor la plată este un mecanism de care toți consumatorii aflați în raporturi contractuale cu banca au cunoștință.

Astfel, pe de o parte, ar fi nefiresc ca BCR să răspundă de factori precum reducerea salariilor, iar pe de altă parte, regula generală este ca riscul contractului să fie suportat de către debitorul obligației imposibil de executat. De asemenea, reclamanta susține că s-a adresat băncii în scopul refinanțării creditului contractat, fără însă a aduce vreo dovadă în acest sens. Pe de altă parte, chiar dacă cererile pot face aprecieri de oportunitate cu privire la deciziile băncii.

Clauza prevăzută la punctul 2.8 din Condițiile generale de creditare nu constituie clauză abuzivă, reclamanții neînțelegând să-și dovedească susținerile corespunzătoare punctului IV din cererea de chemare în judecată. Astfel, raportat la susținerile reclamanților cu privire la această problemă, se precizează faptul că acestea nu au fost dovedite. Pe de altă parte, interpretarea dată de aceștia textului acestui articol este una greșită. Astfel, formularea exactă a clauzei nu este cea citată în cererea înaintată instanței (așa cum rezultă prin compararea cu textul Anexelor atașate contractelor de credit), textul corect fiind următorul: „Calculul dobânzilor se va efectua la numărul exact de zile de folosire a creditului, raportat la un an calendaristic de 360 zile”. În consecință, se impune respingerea acestui capăt de cerere.

În raport de caracterul nejustificat al cererii de acordare de daune morale, cuprinsă în punctul VI al cererii reclamanților, pârâta învederează că nu se face vinovată de problemele financiare ale reclamantei M. G. L., care indiferent de acțiunile întreprinse de aceasta ar fi suferit aceleași consecințe, ca simplu efect al unor factori obiectivi și extrinseci care au afectat la o scară largă angajații din sistemul bugetar. Reclamanta nu se află în imposibilitate de plată din vina băncii iar imposibilitatea achitării ratelor pentru un credit contractat de bună voie este o consecință ce nu poate fi pusă pe seama cocontractantului.

Analizând cauza dificultăților reclamantei, se poate lesne observa că aceasta precede acțiunilor băncii și este independentă în raport de acestea. Altfel spus, dacă debitoarea nu ar fi suferit de pe urma factorilor obiectivi invocați chiar de către dumneaei, prin cererea de chemare în judecată, atunci nu s-ar mai fi ajuns la imposibilitatea acesteia de achita la timp ratele asumate, iar banca nu ar fi procedat la declararea scadenței anticipate a creditului. Prin urmare, este evident că cererea de atribuire de daune morale, în acest context, nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condițiile necesare pentru aceasta. Nu se poate vorbi în cazul de față de o răspundere a băncii, fie ea contractuală sau delictuală. Astfel, în speță nu este îndeplinită condiția prejudiciului - fiind vorba doar de riscul activității de creditare.

De asemenea, nu sunt îndeplinite și nici nu au fost dovedite condițiile referitoare la culpa băncii și la legătura de cauzalitate dintre așa-zisul prejudiciu și acțiunile păgubitoare ale pârâtei. BCR nu a creat niciun prejudiciu debitoarei, ci doar la procedat la executarea firească, în conformitate cu cele convenite de părți, a contractelor de credit încheiate. Ca urmare a imposibilității de plată, este mai mult decât firesc ca reclamanta să suporte consecințele neexecutării obligațiilor de plată potrivit înțelegerii la care a consimțit, cu mențiunea că în situația de față, chiar și pârâta a avut de suportat consecințe negative prin comparație cu modul normal de desfășurare a contractului, fiind pusă în situația contractării unui credit ce s-a dovedit a fi neperformant.

În consecință, pârâta consideră că prezenta acțiune în justiție este doar o încercare a reclamantei de a găsi un „vinovat" care să acopere pierderile suferite din cauze independente de orice culpă a băncii, vinovat care în realitate nu există. De asemenea, nu se poate să nu observe că adevăratul scop al prezentei acțiuni este unul fraudulos, contrar bunelor moravuri și legii, prin care reclamanții încearcă să obțină un folos patrimonial nejustificat, în detrimentul unei instituții financiar-bancare din partea căreia se așteaptă săvârșirea de acte de caritate.

Pentru toate aceste considerente, banca solicită respingerea acțiunii având în vedere excepțiile invocate, iar, pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept s-au invocat prevederile Codului de procedură civilă și al legislației speciale bancare.

La data de 27.01.2012 reclamanții au depus precizare de acțiune (fila 230), cu privire la aceasta fiind admisă, prin încheierea pronunțată la data de 12.07.2012, excepția inadmisibilității invocată de intimata BCR SA.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

La data de 03.10.2007 între intimata B. C. Română și reclamanta M. G. L. a intervenit contractul de credit nr. 472/03.10.2007 prin care intimata a acordat reclamantei creditul în valoare de 20.000 euro, cu obligația reclamantei de a rambursa creditul în 120 rate lunare.

La data de 18.10.2007 între reclamantă și intimata B. C. Română a intervenit un nou contract de credit, contractul nr. 504, prin care banca a acordat reclamantei creditul în valoare de 46.400 euro pe o perioadă de 300 luni.

Prin art. 5 din contractul nr. 504/18.10.2007, menționat anterior, dobânda curentă aferentă acestui contract a fost stabilită ca fiind de 7% pe an în primul an de creditare și variabilă ulterior, dobânda variabilă fiind formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la cere se adaugă 1,5 pp. Prin art. 5 din contractul de credit nr. 472 menționat anterior, dobânda curentă aferentă acestui contract a fost stabilită ca fiind de 10,9% pe an în primul an de creditare și variabilă ulterior, dobânda variabilă fiind formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la cere se adaugă 2,5 pp. În cuprinsul Anexelor la contractele de credit, cuprinzând condițiile generale de creditare, la art. 2.10.a, părțile au prevăzut că, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se la soldul existent. Potrivit art. 2.11.a noul procent de dobândă de referință va fi afișat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării. În cazul în care împrumutatul nu va rambursa restul creditului angajat și dobânzile aferente în termen de 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii.

Analizând caracterul abuziv al prevederii în cele două contracte a unei dobânzi variabile, instanța reține că, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: clauza să nu fi fost negociată de părți și clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește caracterul nenegociat al clauzei nr. 5 din cele două contracte de credit instanța reține că termenul preformulat nu este sinonim cu termenul nenegociat, reclamanta, la fel ca orice persoană care dorește să contracteze un credit, având posibilitatea de a opta între diferitele credite puse la dispoziția acesteia de către instituțiile bancare, credite care variază atât de la o instituție bancară la alta cât și în cadrul aceleiași instituții bancare, consumatorii având posibilitatea de a opta pentru creditul care se mulează cel mai bine pe posibilitățile lor financiare și care prezintă cele mai multe avantaje pentru ei. Prin urmare, instanța apreciază că prima condiție prevăzută de lege pentru aprecierea unei cauze ca fiind abuzive nu este îndeplinită în speță.

Privitor la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța constată că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților presupune o disproporție vădită între contraprestațiile acestora, lipsind de utilitate contractul pentru una dintre părți. În prezenta cauză nu s-a probat existența unei disproporții vădite între drepturile și obligațiile părților, obținerea de către bancă a unui profit ca urmare a încheierii contractului de credit fiind firească, banca fiind o societate comercială a cărei activitate se desfășoară în acest scop, contractele de credit fiind încheiate de către bancă în scopul exclusiv de a obține profit, fără a urmări efectuarea de liberalități sau acte dezinteresate în favoarea clienților. De asemenea instanța reține că dobânda și celelalte costuri ale contractului cuprind atât folosul nerealizat de bancă prin imposibilitatea folosirii sumei de bani împrumutate reclamantei M. G. L., cât și profitul. Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la continuarea derulării contractului de credit nr. 472 cu o dobândă de 10,9% și a contractului de credit nr. 504 cu o dobândă de 7,4 %, astfel cum erau stabilite pentru primul an de creditare, aceste dobânzi fiind apreciate, prin urmare, ca fiind proporționale cu contraprestația băncii. Raportul de expertiză efectuat în cauză relevă faptul că prin aplicarea dobânzii variabile la contractul de credit nr. 472 dobânda s-a majorat cu 0,5 procente față de cea din primul an de creditare, ratele fiind de 346 euro în loc de 340 euro. Această diferență între dobânda fixă pentru primul an de creditare și dobânda variabilă aplicată ulterior nu a creat un dezechilibru major între contraprestațiile părților, pentru a aprecia prevederea contractuală potrivit căreia după primul an de creditare se va aplica dobânda variabilă ca fiind abuzivă. În ceea ce privește contractul nr. 504, încheiat după 15 zile de la încheierea contractului nr. 472, instanța constată că acesta a fost încheiat în condiții mai avantajoase pentru reclamantă, dobânda pentru primul an de creditare fiind de 7,4 % iar pentru următorii ani de 10,85 %. Prin urmare, nici în cazul acestui contract nu este îndeplinită condiția existenței unei disproporții între contraprestațiile părților.

Privitor la susținerea reclamanților potrivit căreia clauza nr. 5 din cele două contracte permite băncii să majoreze dobânda după primul an de creditare în mod unilateral și discreționar instanța reține că dobânda variabilă din cele două contracte este compusă din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la cere se adaugă la cere se adaugă un anumit număr de puncte procentuale. Dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, este o dobândă care nu se stabilește în mod discreționar de către bancă, ci în funcție de fluctuațiile unor indici de pe piața bancară, independenți de voința băncii, situație în care stabilirea dobânzilor în funcție de dobânda de referință variabilă nu poate fi apreciază ca abuzivă. De altfel, potrivit art. 2.11.a din condițiile generale ale ambelor contracte de credit împrumutatul, în situația în care nu este de acord cu noul nivel al dobânzii stabilit în funcție de dobânda de referință, are dreptul de a denunța unilateral contractul, cu obligația rambursării diferenței de credit, în termen de 10 zile de la luarea la cunoștință a noului nivel al dobânzii, ori reclamanta nu a denunțat cele două contracte de credit, acceptând implicit noul nivel al dobânzii.

Raportat la aceste considerente instanța apreciază ca fiind neîntemeiat primul capăt de cerere formulat de reclamanți, urmând ca acesta să fie respins.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei nr. 9 lit. c din cele două contracte de credit și al clauzei nr. 9 lit. f din contractul de credit nr. 472, potrivit cărora împrumutatul datorează un comision de administrare în valoare de 10 euro, respectiv 23,20 euro lunar, și un comision de urmărire riscuri de 56 euro pentru contractul nr. 472. Comisionul de administrare și comisionul de urmărire riscuri fac parte din cheltuielile efectuate de bancă pentru încheierea și derularea celor două contracte de credit, cheltuieli care, potrivit învoielii părților, urmează a fi suportate de împrumutat. Cele două clauze contractuale au fost exprimate în termeni clari, expliciți, valoarea comisioanelor a fost prevăzută în fiecare contract și reprezintă sume fixe, astfel că susținerea reclamanților potrivit căreia obligația lor de a achita aceste sume și cuantumul sumelor nu puteau fi prevăzute în momentul semnării contractului sunt neîntemeiate.

Având în vedere aceste considerente, instanța va respinge și cererea de constatare a caracterului abuziv al acestor clauze..

Privitor la solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 2 pct. 8 din Condițiile generale ale celor două contracte de credit, instanța reține că, potrivit acestei clauze calculul dobânzilor se va efectua la numărul exact de zile de folosire a creditului raportat la un an calendaristic de 360 de zile. Instanța constată că această clauză a fost, de asemenea, exprimată în termeni clari, acceptată de reclamantă în condițiile în care pe piața bancară exista o ofertă bogată de credite, iar prin acest mod de calcul nu s-a provocat un dezechilibru major între contraprestațiile părților, motiv pentru care nu poate fi considerată ca fiind abuzivă.

În ceea ce privește cererea reclamanților de anulare a clauzelor nr. 7 și 8 din cele două contracte potrivit cărora în cazul întârzierii achitării creditului se percep de către bancă dobânzi majorate, instanța reține că potrivit art. 1 din Legea nr. 313/1879, în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit, clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi sau de prestațiuni în natură, este și va rămâne anulată, oricare va fi data actului a cărui executare se cere, însă numai dacă termenul exigibilității creanței va cădea în urma promulgării acestei legi. Judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută de art. 1589 din Codul civil, sau, în caz de alte obligațiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din Codul civil. Cu toate acestea, potrivit art. 1 din OG 9/2000 părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, fără a exclude obligațiile bănești izvorâte din contractele de împrumut, situație în care prevederea unei dobânzi majorate în cazul întârzierii la plata creditului contractat este în concordanță cu dispozițiile legale. De asemenea, instanța reține ca fiind neîntemeiată solicitarea reclamanților de constatare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru aplicarea dobânzilor majorate, intimata B. C. Română nefiind în culpă pentru aceste întârzieri, raportat la faptul că niciuna dintre clauzele atacate ca fiind abuzive nu au fost apreciate de instanță ca având acest caracter.

Ținând seama de soluția ce urmează a fi pronunțată privitor la constatarea nulității clauzelor contractuale, instanța va respinge și cererile reclamanților de restituire a sumelor încasate în temeiul acestor clauze, cererea de obligare a pârâtei BCR SA la plata daunelor morale și cererea de continuare a contractelor cu o dobândă de 10,9% pentru contractul nr. 472 și de 7,4% pentru contractul nr. 504.

Privitor la precizarea de acțiune depusă de reclamanți la data de 27.01.2012 (fila 230) instanța reține că, prin încheierea de ședință pronunțată la data de 12.07.2012 a fost admisă excepția inadmisibilității capetelor de cerere cuprinse în această precizare, motiv pentru care aceste capete de cerere vor fi de asemenea respinse, fiind inadmisibile.

Raportat la soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, și la disp. art. 274 din Codul de procedură civilă, instanța va obliga reclamanții la plata către pârâta BCR SA a sumei de 5390,28 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții M. G. L., cu domiciliul în Suceava, ., ., ., jud. Suceava, R. I. și R. M., ambii având domiciliul în Suceava, ., ., ., în contradictoriu cu pârâții BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu sediul în București, .. 5, Sector 3, și ., cu sediul în București, . clădirea Union Business Center, nr. 26-28, ..

Obligă reclamanții la plata către pârâta BCR SA a sumei de 5390,28 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 06.11.2013.

PREȘEDINTE,GREFIER,

Jîrghiuță A. M. L.

RED/DACT

JA/R.

10.01.2014

← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 2013/2013.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria BISTRIŢA Obligaţie de a face. Încheierea nr. 4343/2013. Judecătoria BISTRIŢA Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 2456/2013. Judecătoria BISTRIŢA Acordare personalitate juridică. Încheierea nr. 7739/2013. Judecătoria BISTRIŢA