Exercitarea autorităţii părinteşti. Sentința nr. 3202/2013. Judecătoria BISTRIŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3202/2013 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 15-04-2013 în dosarul nr. 7568/190/2012
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA BISTRIȚA
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ nr. 3202/2013
Ședința publică din data de 15 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. O. D., Judecător
GREFIER: B. C. I.
Pe rol judecarea cauzei de minori și familie privind pe reclamana O. V. N. și pe pârâtul M. F., având ca obiect exercitarea autorității părintești.
Cauza s-a judecat în fond la data de 08. 04. 2013, concluziile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată la care instanța a amânat pronunțarea, încheierea făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată că prin cererea înregistrată la data de 25. 06. 2012 pe rolul acestei instanțe sub numărul de mai sus, petenta O. V. N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. F., să se dispună modificarea măsurilor dispuse prin sentința civilă nr. 872/2001, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, în ceea ce privește minorul rezultat din căsătorie în sensul stabilirii ca numai reclamanta să exercite autoritatea părintească asupra minorului M. D., născut la data de 4 februarie 2011; să se stabilească un program de vizitare al minorului la domiciliul reclamantei, după cum urmează: în zilele de sâmbăta și duminica, de la orele 15,00 la orele 09,00, a ultimei săptămâni din fiecare lună a anului; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că reclamanta a fost căsătorita cu pârâtul, iar căsătoria lor a fost desfăcută prin divorț la data de 10 octombrie 2011. Deși divorțul s-a pronunțat la data de 10 octombrie 2011, acțiunea a fost înregistrată în data de 2 august 2011. Prin sentința de divorț, s-a stabilit ca autoritatea părintească să se exercite de ambii părinți, iar pentru pârât s-a stabilit un program de vizitare a minorului constând dintr-un sfârșit de săptămână pe lună, o săptămână în vacanța de iarnă și o săptămână în vacanța de vară, cu deplasarea minorului la domiciliul tatălui.
Când instanța a stabilit aceste măsuri, s-a avut în vedere interesul superior al copilului deși, după cum se observă din conținutul sentinței și cu acea ocazie părțile au solicitat ca autoritatea părintească să se exercite numai de mama minorului. Prin prezenta acțiune, reclamanta a solicitat modificarea acestor masuri motivată fiind de comportamentul pârâtului care nu a demonstrat nicio clipă că este interesat de confortul psihic al copilului său.
Astfel, de la data pronunțării acțiunii de divorț, pârâtul nu a venit să-și vadă copilul deși avea doar câteva luni, reclamanta fiind cea care l-a dus de câteva ori la domiciliul pârâtului dar nu neapărat la cererea acestuia. Din luna octombrie 2011, pârâtul a fost reținut pentru infracțiunea de trafic de droguri de risc, deținere de droguri de risc pentru consum propriu etc și a fost pus în libertate la începutul lunii februarie. Dincolo de infracțiunile pentru care a fost cercetat și în prezent judecat și condamnat pârâtul, care sunt infracțiuni de un deosebit pericol social, reclamanta arată că, de la punerea sa în libertate, acesta a înțeles să vină să-și vadă copilul la cca. 3 săptămâni o dată și încă o dată cu ocazia sărbătorilor de Paști.
Mai subliniază faptul că, la data când s-a sărbătorit „Maialul" în orașul Năsăud, reclamanta l-a invitat pe pârât și pe părinții acestuia să-și vadă copilul și respectiv nepotul dar aceștia au refuzat. Ulterior, a aflat că s-a pus în executare sentința de divorț în partea privitoare la programul de vizitare. Față de împrejurarea că nici aceasta și nici părinții ei nu l-au împiedicat pe pârât să-și vadă copilul, reclamanta consideră absolut nejustificat acest demers.
În situația creată de noile aspecte ale vieții pârâtului și având în vedere interesul superior al minorului, aceasta a solicitat ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către ea iar vizitarea copilului să se facă numai la domiciliul său. Deși până la o condamnare definitivă, pârâtul beneficiază de prezumția de nevinovăție, apreciază că, dată fiind gravitatea faptelor pentru care a fost judecat și condamnat, interesul superior al copilului presupune ca relațiile sale cu tatăl său să se desfășoare sub stricta supraveghere a reclamantei și, bineînțeles, la domiciliul său. Un alt argument care poate fi invocat în sprijinul cererii sale este faptul că minorul este prea mic pentru a fi desprins de mama sa chiar și pentru puțin timp și de asemenea împrejurarea că vizitele tatălui său, fiind foarte rare, acesta aproape ca nu-l cunoaște fizic.
Reclamanta consideră că dreptul pârâtului de a avea legături personale cu minorul nu este nici într-un fel prejudiciat dacă el se va exercita în condițiile solicitate de aceasta, iar în ce privește autoritatea părintească, exercitarea acesteia numai de către reclamantă ar fi o măsură firească având în vedere că pârâtul va trebui în primul rând să se preocupe să ia măsuri corecte în ce privește propria sa existență și apoi să poată avea responsabilități ce incumbă din exercitarea autorității părintești pentru fiul său. Și cum aceste masuri nu au caracter definitiv, pârâtul va putea solicita modificarea lor în momentul în care interesul superior al copilului va fi altul raportat la conduita morală și infracțională a tatălui său.
În drept s-au invocat prevederile art. 398 și 403 Cod civil.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (filele 5-10 dosar).
Acțiunea civilă este legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 12 lei și timbrul judiciar în cuantum de 0,6 lei.
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se dispună respingerea acțiunii civile ca neîntemeiată și nelegală; cu cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că, în fapt, căsătoria dintre părți a fost desfăcută, prin divorț prin acord, la data de 10. 10. 2011. La acea dată, de comun acord, cei doi au stabilit programul de vizită al minorului, iar instanța, pe bună dreptate, a stabilit că autoritatea părintească cu privire la minor să se exercite de către ambii părinți.
Susținerile reclamantei că se justifică ca autoritatea părintească să se exercite numai de către aceasta sunt neîntemeiate și nefondate. Astfel, problemele de natură penală ale pârâtului au existat anterior datei pronunțării divorțului, astfel că dacă la acea dată nu s-a justificat ca tatăl să fie decăzut din drepturi, nu înțelege de ce la această dată s-ar justifica. Mai mult, susținerile reclamantei că nu s-a interesat de minor sunt nejustificate și jignitoare, din moment ce aceasta refuză să respecte programul de vizită stabilit prin hotărâre judecătorească, pârâtul fiind pus în situația de a apela la un executor judecătoresc pentru a putea avea relații cu fiul său.
În drept s-au invocat prevederile art.115 Cod procedură civilă.
În probațiune s-a solicitat admiterea interogatoriului reclamantei și a probei testimoniale.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma probelor administrate și a temeiurilor juridice aplicabile, instanța reține următoarele :
Prin sentința civilă nr. 8732/2011, pronunțată de către Judecătoria Bistrița în dosar nr._, a fost desfăcută căsătoria dintre cele două părți litigante, autoritatea părintească cu privire la minorul M. D., născut la data de 04. 02. 2011, fiind stabilită în favoarea ambilor părinți.
Prin . noului Cod civil, la data de 01. 10. 2011, atât instituția juridică a încredințării minorului, cât și instituția reîncredințării au căzut în desuetudine, fiind înlocuite de o instituție principală, respectiv autoritatea părintească și una subsidiară acesteia, respectiv stabilirea locuinței minorului. Totuși, deși aceste instituții au suferit modificări consistente, multe elemente au rămas comune, chiar identice sub aspectul condițiilor ce se impun a fi întrunite.
Astfel, art. 397 cod civil prevede că „după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel”, autoritatea părintească fiind definită, prin art. 483 din același cod, ca fiind „ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”.
Deci, regula instituită de către legiuitor, este cea a exercitării în comun a autorității părintești. Totodată, din interpretarea dispozițiilor art. 403 Cod civil rezidă fără echivoc faptul că, la fel ca și în cazul fostei instituții juridice a încredințării minorului, soluția asupra modului de exercitare a autorității părintești nu intră sub puterea lucrului judecat, textul precitat stipulând că „în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți …”, unde sintagma „drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori” este însăși definiția autorității părintești din art. 483 Cod civil.
De la regula exercitării comune a autorității părintești, legiuitorul a prevăzut prin art. 398 al. 1 și o excepție, stabilind textual că „dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți”. Ceea ce se remarcă în privința acestor dispoziții legale este faptul că în niciunul dintre textele Codului civil nu au fost definite exhaustiv ori exemplificativ motivele întemeiate. În atare situație, este neechivocă concluzia că acestea sunt lăsate la suverana apreciere a instanței de judecată care, prin prisma rolului pe care îl are, este obligată să interpreteze textele legale în raport de probe și să pronunțe o hotărâre prin care să evite nașterea unor procese ulterioare între părți, ori a unor abuzuri de drepturi, înlăturând motivat toată probațiunea care nu poate fi luată în considerarea soluției agreate și consacrate juridic într-un litigiu.
Rațiunea unei atare soluții se regăsește în normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, o atitudine contrară constituind o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta este interpretat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.
Pentru a răspunde acestor exigențe, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Practica instanței supreme este orientată în sensul că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.
Instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.
Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv, decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinenței acestora" (cauza V. de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, § 59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, § 30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Cu prioritate, instanța de fond trebuie să aibă în vedere starea conflictuală între cele două părți litigante, vehemența și modul insistent în care reclamanta insistă în exercitarea exclusivă a autorității părintești, precum și existența posibilităților faptice ca ambii părinți să se implice în mod efectiv în creșterea și educarea minorului. O stare conflictuală între părinți nu este un argument suficient în virtutea căruia autoritatea părintească comună nu poate fi instituită, deoarece aceasta aduce atingere principiului interesului superior al minorului, fiind evident aspectul că, atâta timp cât părțile nu se încadrează în prevederile art. 400 al. 1 Cod civil în sensul de a se înțelege cu privire la această autoritate părintească, nașterea unor abuzuri de drept din cauza unor sentimente personale este evidentă, aspect care conduce la influențarea negativă a dezvoltării psihice a minorului.
Practic, instituția juridică a autorității părintești comune a avut ca scop urmărit de către legiuitorul român de a „educa” părinții să acționeze exclusiv în interesul copiilor minori, trecând peste resentimentele personale născute în urma încetării raporturilor de căsătorie.
Mai este doar de analizat în ce fel și dacă instituirea autorității părintești exclusiv în favoarea reclamantei eludează în vreun fel drepturile materiale ale pârâtului. Concluzia se desprinde din art. 401 al. 1 Cod civil în conformitate cu care părintele care nu locuiește cu minorul are dreptul de a avea legături personale cu acesta. În acest sens instanța reține relevanța art. 483 (1) Cod civil care dispune: „Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. (2)Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. (3) Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori.”Din aceste dispoziții legale rezultă că autoritatea părintească nu este doar un drept al părintelui ci și un drept al copilul, drept având ca obligații corelative îndatoririle părintești, astfel încât instanța apreciază că exercitarea autorității părintească doar de unul dintre părinți, nu este în concordanță cu interesul superior al minorului, acesta fiind lipsit de ocrotirea părintească a unui părinte, fără a exista motive temeinice.
De asemenea, din concluziile anchetei psihosociale întocmită în cauză s-a desprins propunerea ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun. În același sens, sub aspectul acestui capăt de cerere, declarațiile testimoniale ale celor două martore audiate în cauză la cererea reclamantei nu sunt relevante, aceasta întrucât prin acestea s-a tins a se dovedi că pârâtul nu își exercită programul de vizitare al minorului astfel cum acesta a fost stabilit în favoarea sa. Ori, legăturile personale ale tatălui cu minorul sunt un drept nu o obligație, lăsate de către legiuitor la exclusiva alegere a beneficiarului dreptului.
Nici argumentele privind starea de fapt personală a pârâtului sub aspectul laturii penale nu poate constitui motiv de admitere a acestui capăt de cerere sub mai multe aspecte. Aceasta deoarece, pe de o parte, atâta timp cât instanța penală nu a dispus decăderea din drepturile părintești a pârâtului în conformitate cu dispozițiile art. 64 al. 1 lit. d din Codul penal pentru săvârșirea unei infracțiuni, nu o poate face instanța civilă care este ținută de dispozițiile date sub latură penală, ori admiterea capătului de cerere privitor la exercitarea autorității părintești unice cu reținerea acestei motivări ar echivala cu o decădere a pârâtului din aceste drepturi. Pe de altă parte, o soluție de admitere a acestui capăt de cerere în condițiile speței pendinte ar conduce la dubla sancționare a pârâtului pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni, aspect nepermis într-un stat de drept.
Se poate conchide, așadar, că în cauză nu a rezultat existența unor motive temeinice pentru ca autoritatea părintească să fie exercitată în mod exclusiv de către unul dintre părinți, astfel încât, instanța va respinge cererea reclamantei formulată în acest sens ca fiind nefondată.
Cu privire la petitul referitor la stabilirea programului de vizitare minor, art. 16 al. 1 din Legea nr. 272/2004 stipulează că „copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului”. De asemenea, aceleași drepturi sunt consacrate și prin prevederile art. 398 al. 2 și art. 401 din Codul civil, părintele cu care copilul nu locuiește în mod statornic având dreptul de a avea legături personale cu minorul.
Nu trebuie omis din vedere că legăturile dintre tatăl biologic și minor se impun a fi încurajate și perpetuate. Altfel, drepturile părintelui cu care copilul nu locuiește în mod statornic și care nu a fost decăzut din drepturile părintești ar fi grav încălcate, putând produce majore repercusiuni pentru părțile implicate și care nu depun toate eforturile pentru asigurarea exercitării acestora.
Restrângerea unui atare drept, garantat atât de prevederile legislației interne, cât și de art. 8 din CEDO, poate avea loc exclusiv atunci când există motive de protecție a minorului, motive care, în speță, nu pot fi invocate. Tatăl natural, în speță reclamantul, nu poate fi „sancționat” nici de către instanță și nici chiar de părțile implicate prin îngrădirea dreptului său de a beneficia de timp cu propriul său copil și de a încerca să consolideze relația cu minorul.
Trebui reținute în cauză, de asemenea, și concluziile reiterate în fiecare cauză de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când a soluționat cauze având ca temei art. 8 din Convenție, instanța statuând că ingerința statului în dreptul la viața de familie a minorului este justificată atunci când urmărește un scop legitim, respectiv protecția sănătății și dezvoltării copilului. Ori, o atare situație nu a fost probată de către reclamantă, în cauză neexistând niciun argument pentru care instanța să acorde pârâtului dreptul de vizită al minorului exclusiv la domiciliul și în prezența reclamantei, aceasta cu atât mai mult cu cât ancheta psihosicială întocmită a relevat aspectul că pârâtul are la locuința părinților săi condiții foarte bune de găzduire a minorului.
Așa fiind, în considerarea aspectelor anterior expus, dar și a temeiurilor juridice aplicabile anterior anunțate, instanța va respinge și capătul de cerere privitor la modificarea programului de vizitare al minorului M. D., născut la data de 04. 02. 2011, stabilit prin Sentința civilă nr. 8732/2011, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul civil nr._ .
Văzând prevederile art. 274 Cod procedură civilă, instanța va respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, pârâtul nefiind căzut în pretenții. Raportat la cererea acestuia din urmă de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța, în temeiul acelorași prevederi legale, dar și în respectul principiului disponibilității care guvernează procesul civil, o va respinge, acestea nefiind solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca fiind nefondată acțiunea civilă formulată de reclamanta O. V. N., cu domiciliul în Năsăud, ., jud. Bistrița-Năsăud, în contradictoriu cu pârâtul M. F., cu domiciliul în Bistrița, ., jud. Bistrița-Năsăud.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 15. 04. 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. O. D. B. C. I.
Red./Dact.
COD/R.
17. 04. 2013/4 ex.
| ← Încredinţare minor. Sentința nr. 1853/2013. Judecătoria BISTRIŢA | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Sentința nr.... → |
|---|
