Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 9815/2014. Judecătoria BISTRIŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9815/2014 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 11-12-2014 în dosarul nr. 8281/190/2014
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA BISTRIȚA
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 9815/2014
Ședința Camerei de Consiliu din 11 decembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: L. M.
GREFIER: A. C. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii introductive, formulată de reclamanta S.C. R. & R. S.A., în contradictoriu cu pârâtul F. G. P., având ca obiect „cerere de valoare redusă”.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Judecata pe fond a cauzei a avut loc la data de 04.12.2014 când, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților de a depune concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 11.12.2014.
Încheierea din 04.12.2014 face parte din prezenta hotărâre.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub numărul de mai sus, la data de 19.08.2014, reclamanta S.C. R. & R. S.A. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului F. G. P. la plata sumei de 148 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie și internet furnizate în lunile august - octombrie 2013, conform contractului de prestări servicii nr._/15.01.2013, suma de 80,58 lei reprezentând penalitățile de întârziere în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, conform art. 3 pct. 3.6 din contracte, cu cheltuieli de judecată în valoare de 50 lei.
În motivarea cererii se arată că între părți au intervenit contractele de furnizare servicii dedicate Internet nr._/15.01.2013, prin care s-a convenit ca societatea creditoare să furnizeze debitoarei servicii de internet, în schimbul plății tarifelor stabilite, obligație neonorată și pe care creditoarea a încercat s-o recupereze pe cale amiabilă, însă nu a reușit.
Conform art. 3 pct. 3.5 și 3.6 din contractul de furnizare servicii dedicate Internet/ telefonie beneficiarul va achita contravaloarea facturii până la finalul lunii în care s-a emis factura. Pentru plata cu întârziere, debitorul datorează penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere.
În drept, s-au invocat prevederile art. 969 și urm. Cod civil, art.1025 – 1032 Cod proc. civilă, art. 1270 NCC, art. 1 pct.1.2, art. 2, art.3 pct. 3.3, 3.4, 3.5 3.6 din contract.
În probațiune, au fost anexate înscrisuri (filele -29 dosar).
Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu suma de 50 lei (f. 5), astfel cum prevede art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare, deși i-a fost comunicată în mod legal acțiunea și nici nu a înțeles să se apere în niciun alt mod.
Instanța a încuviințat și administrat în prezenta cauză proba cu înscrisuri pentru reclamantă.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 15.01.2013 între părțile din prezenta cauză s-a încheiat contractul de furnizare servicii nr._, contract semnat de ambele părți (f. 13-16).
Potrivit art. 1 din contract, obiectul acestuia este constituit din furnizarea de către reclamantă către pârâtă a serviciilor de comunicații electronice specificate la pct. 1.2, precum și vânzarea sau predarea echipamentelor de comunicații, după caz, potrivit solicitării beneficiarului, în condițiile și termenii din contract, în schimbul plății de către beneficiar a tarifelor lunare practicate de reclamantă. R.&R. va furniza, potrivit opțiunii și solicitării beneficiarului următoarele servicii de comunicații electronice: serviciul digi TV cablu, serviciul digi net, serviciul digi net mobil, seriviciul digi tel, serviciul digi mobil, serviciul digi TV satelit.
La art. 2 din contractul încheiat între părțile din prezenta cauză cu denumirea marginală durata contractului se prevede: contractul se încheie pe o durată inițială minimă de 2 ani care începe să curgă de la data punerii în funcțiune a serviciilor contractate. După expirarea duratei inițiale dacă niciuna dintre părți nu a denunțat unilateral contractul, durata acestuia se prelungește pe perioadă nedeterminată.
Conform pct. 3.3 din contract, R.&R. va factura lunar beneficiarului contravaloarea fiecărui serviciu, contravaloarea traficului digi net mobil, precum și contravaloarea apelurilor inițiate de beneficiar și a serviciilor adiționale prestate în luna/perioada anterioară; iar la pct. 3.4 se reține că facturile și anexele facturilor vor fi trimise beneficiarului prin poștă la adresa indicată, beneficiarul recunoscând că valoarea facturată a serviciilor care fac obiectul contractului au caracter cert, lichid și exigibil.
Beneficiarul se obligă să achite contravaloarea serviciilor contractate până la sfârșitul lunii respective, astfel cum prevede pct. 3.5.
Având în vedere cele menționate, reclamanta a emis următoarele facturi fiscale: ., nr._ în cuantum de 25 de lei (f. 10), factura . nr._ în cuantum de 54 de lei (f. 11), și factura . nr._ în cuantum de 69 de lei. Toate cele trei facturi au fost solicitate la plată în prezenta cauză.
Instanța constată că prezenta cerere este formulată pe calea procedurii speciale cu privire la cererile de valoare redusă și reține că în conformitate cu art. 1025 C.proc.civ prezentul titlu se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10 000 lei la data sesizării instanței.
Din analiza textului legal menționat, rezultă stabilirea domeniului de aplicare pentru procedura cu privire la cererile de valoare redusă, legiuitorul prevăzând, pe lângă condițiile generale pentru exercitarea oricărei acțiuni în justiție, îndeplinirea cumulativă a unor cerințe speciale. Astfel, este necesar ca acțiunea promovată să fie evaluabilă în bani și, în principiu, să aibă ca obiect o sumă de bani, iar suma pe care reclamantul o solicită pe calea acestei acțiuni speciale, să nu depășească, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, suma de 10.000 lei.
Instanța reține faptul că cererea astfel cum a fost formulată îndeplinește condițiile de a fi soluționată în baza procedurii simplificate privind cererile de valoare redusă.
În ceea ce privește legea aplicabilă, instanța are în vedere regula care se desprinde atât din dispozițiile art. 6 alin. 2 și 3 din actualul Cod civil, cât și din art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Astfel, contractul din prezenta cauză este încheiat la data de 15.01.2013, deci după . actualului Cod civil, ceea ce denotă faptul că litigiul dedus judecății va fi guvernat de dispozițiile actualului Codului civil.
În drept, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 1270 C.civ „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, astfel încât prin această dispoziție legală se instituie forța obligatorie a contractului între părțile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda.
Totodată, potrivit art. 1170 C.civ. „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale.
Conform art. 1516 C.civ. creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar potrivit art. 1351 C.civ. dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit. De asemenea, potrivit art. 1548 C.civ. culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
Totodată, potrivit art. 1530 C.civ. creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației, iar potrivit art. 1350 C.civ. atunci când fără justificare o parte a unui contract nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
Sintetizând dispozițiile legale enunțate, instanța reține că în cazul în care o parte a unui contract nu își îndeplinește obligațiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.
Totodată, instanța reține că în cazul obligațiilor bănești, astfel cum se solicită în cauza de față, acestea pot fi executate întotdeauna în natură, nefiind necesară analiza condițiilor răspunderii civile contractuale în vederea determinării prejudiciului, întrucât o creanță în bani este determinată a priori în ceea ce privește cuantumul său. În acest sens, instanța apreciază că la analiza unei acțiuni ce are ca obiect plata unei sume de bani ce reprezintă obiectul unei obligații contractuale, instanța trebuie să analizeze dacă se deține de către creditor o creanță certă, lichidă și exigibilă față de debitor.
În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata sumei de 148 lei ca reprezentând contravaloare servicii furnizate, creanța reclamantei este certă, ea rezultând din contractul încheiat între părți și din facturile emise în baza acestui contract și depuse la dosarul cauzei (f. 10-12), este lichidă, fiind stabilită în bani, și exigibilă având în vedere cele prevăzute în factura de la fila 10, anume că ultima zi de plată este la data de 30.11.2013, iar în cea de la fila 11 se reține că ultima zi de plată este la 30.09.2013 (f. 11) iar în factura de la fila 12 se prevede că ultima zi de plată 31.10.2013.
Întrucât în prezenta cauză este incidentă răspunderea contractuală, instanța reține că este îndeplinită și condiția punerii în întârziere care constă în manifestarea unilaterală de voință prin care creditorul pretinde executarea de către debitor a obligației asumate. Pârâtul a fost pusă în întârziere prin cererea de chemare în judecată.
Se va da eficiență juridică și dispozițiilor art. 1030 alin. 2 Cod proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care nu se primește niciun răspuns de la partea interesată în termenul stabilit în acest scop, instanța se va pronunța cu privire la cererea formulată în raport cu actele aflate la dosar.
Pe cale de consecință, instanța constată îndeplinite în speță condițiile răspunderii civile contractuale, dat fiind faptul că între părți a intervenit un acord de voință, iar pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de plată a facturilor emise, astfel va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 148 lei.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată referitor la obligarea pârâtului la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aplicate fiecărei facturi, instanța reține următoarele:
Contractul încheiat de cele două părți cuprind o clauză contractuală, anume cea de la pct. 3.6., ce are următorul conținut: în cazul neefectuării plății la termen, R. & R. poate percepe o penalitate de 0.2% pe zi de întârziere, calculată asupra sumei facturate, până la data achitării integrale a sumei restante.
Instanța subliniază faptul că prezentul litigiu se încadrează în sfera protecției consumatorului, având în vedere că pârâta este o persoană fizică ce are această calitate. Astfel, în speță ne aflăm în prezența unor contracte încheiate între un comerciant și un consumator (astfel cum noțiunea este definită de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, respectiv orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale), contracte de adeziune, întrucât clauzele au fost impuse de reclamantă, pârâta neavând decât să le accepte ca atare, fără a le putea negocia.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (contractele încheiate între părți, fiind de prestări servicii, intră sub incidența acestei legi, așa cum rezultă din art. 1 alin. 1), se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.
De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.
În cauză, după cum s-a arătat, au fost stipulate penalități de 0,2% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 73 % pe an – o cotă disproporționat de mare față de dobânzile practicate pe piața bancară, clauză care contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel cum a fost modificată.
Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită și cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite reclamantei din prezenta cauză pentru recuperarea creanței.
Totodată, din analiza contractului încheiat între părți rezultă că nu au fost stabilite penalități echivalente și pentru reclamantă în cazul neexecutării contractului, respectiv pentru cazul în care nu și-ar îndeplini obligațiile de a furniza serviciile la care s-a obligat prin contract.
Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Având în vedere că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
Curtea a statuat aceea că: „În ceea ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că nu produc efecte față de consumatori clauzele abuzive, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 și 26).
În cauză, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie și internet nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie și internet pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
De aceea, semnarea contractului de către pârât nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Pentru toate aceste motive, instanța consideră nejustificate pretențiile reclamantei de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere în cuantum de 80,58 lei, obținute prin aplicarea unui procent 0,2% pe fiecare zi, raportat la suma datorată, astfel că va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 1031 alin. 1 rap. la art. 451 alin. 1 și art. 452 C.proc.civ., pârâtul urmează a fi obligată și la plata cheltuielilor de judecată legal datorate în cuantum de 50 lei, suportate de către reclamantă cu prilejul soluționării cererii, reprezentând taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. R. & R. S.A., cu sediul ales în mun. Cluj-N., .-100, clădirea O., ., CUI_, J40/_/1994, cont RO06INGB_8913, în contradictoriu cu pârâtul F. G. P., CNP_, cu domiciliul în Bistrița, .. 38, jud. Bistrița Năsăud.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 148 lei reprezentând debit principal.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere în cuantum de 80,58 lei reprezentând 0,2% pe fiecare zi de întârziere, ca neîntemeiat.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Bistrița.
Executorie.
Dată în camera de consiliu și pronunțată în ședința publică din data de 11.12.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
L. M. A. C. I.
Red/Dact
LM/NM
15.12.2014
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 1980/2014.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 128/2014. Judecătoria... → |
|---|
