Acţiune în constatare. Sentința nr. 3408/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3408/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 01-04-2015 în dosarul nr. 3408/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B. - SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 01.04.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – C. L.
GREFIER – R. R.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3408
Pe rol judecarea cererii având ca obiect acțiune în constatare, formulată de reclamanții GAȘLER C. L. și GAȘLER A. E., în contradictoriu cu pârâta . BUCUREȘTI.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 19.03.2015, cuvântul părților fiind consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 01.04.2015, când:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în data de 24.05.2013 sub nr._ pe rolul Judecătoriei B., reclamanții GAȘLER C. L. și GAȘLER A. E. au solicitat în contradictoriu cu pârâta . ca instanța prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzei intitulată "comision de risc" prevăzută la art. 5, lit. a) din Condițiile Speciale ale convenției mai sus arătate; să oblige Banca să înlăture din Convenție clauza comisionului de risc ca abuzivă; constate că suma achitată de reclamanți - 5.995 CHF cu titlu de comision de risc de la data încheierii convenției - 03.07.2007 și până în prezent, a fost încasată în mod abuziv; să oblige Banca să refacă planul de rambursare a creditului cu eliminarea comisionului de risc; să se constate compensația sumei de 5.995 CHF achitată în avans cu restul debitului.
În motivare, se arată că în fapt, la data de 03.07.2007 au încheiat cu Banca S.C. V. R. S.A. Convenția de credit nr._ în baza căreia am primit de la V. un credit de 92.000 CHF rambursabil în 300 luni de la data încheierii Convenției.
Banca s-a prezentat cu un contract standard, preformulat, incluzând Condiții speciale și Condiții generale ale Convenției, operatorul bancar utilizând terminologii esențiale, fară a lua în calcul și puterea de înțelegere a consumatorului.
Astfel, în Condițiile speciale ale Convenției, Banca a trecut nu mai puțin de 7 comisioane între care figurează și comisionul de risc prevăzut la litera a) reprezentând 0.1 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei Convenții de credit.
Se mai arată că, clauza comisionului de risc a fost în mod abuziv impusă în detrimentul clientilor și contrar cerinței bunei credințe, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind necesară impunerea plății comisionului de risc atâta timp cât împrumutul a fost garantat cu ipotecă imobiliară.
Acest comision a fost aplicat fără să se arate în funcție de ce a fost stabilit și de ce s-a impus aplicarea lui din moment ce împrumutul a fost garantat cu o ipotecă imobiliară.
Se precizează că reclamanții au fost nevoiți să accepte Convenția astfel cum a fost formulată cu clauze preformulate, pentru că acceptarea acestor clauze a fost practic o condiție la acordarea împrumutului, condiție ce nu era însă necesară datorită garanției imobiliare constituite.
Pârâtele, legal citate au formulat întâmpinare prin care au invocat pe cale de excepție, excepția prespripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii, indicând în sprijinul acesteia prevederile art. 7 din Decretul 167/1958, prescripția începând să curgă în momentul când ia naștere dreptul la acțiune, respectiv data cunoașterii pagubei.
Pe fondul cauzei se arată că reclamanții au încheiat convențiile prin care li s-a pus la dispoziție un credit în sumă de 92 000 CHF pentru o perioadă de 300 luni, cu costuri transparente evidențiate în partea specială a convenției, tabela, care au inclus dobânda fixă de 4,25 % pe an și comision de risc de 0,1% lunar la sold, D. fiind de 5,7%.
Mai arată că în luna septembrie 2010, în vederea implementării OUG nr. 50/2010 s-a implementat tacit penrtu reclamanți actul adițional nr. 1 prin care s-a trecut la o dobândă variabilă și s-a renunțat la comisionul de risc, fiind perceput alături de dobândă un comision de administrare.
Menționează pârâta . obiectul contractului de credit îl reprezintă punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o perioadă de timp în schimbul unui preț, ori prețul este format din dobândă și din comisioane.
Au solicitat instanței respingerea cererii reclamanților pe toate capetele de cerere ca netemeinică.
La data de 21.03.2014, reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de trei ani de la data introducerii acțiunii, ca neîntemeiată, la fel și a susținerilor formulate de pârâtă prin întâmpinare.
La data de 02.10.2014 dosarul nr._/193/2013 a fost conexat la prezenta cauză, constatându-se că în dosarul nr._/193/2013 a fost vizat contractul de credit nr._/12.03.2008 iar în prezenta cauză este supus analizei contractul de credit nr._/03.07.2007 încheiat între aceleași părți.
Pentru justa soluționare a cauzei s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile aflate la dosar și proba cu interogatoriul părților (filele 95-95-98 ds).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarea situație de fapt si de drept:
În fapt, la data de 03.07.2007 și respectiv 12.03.2008 reclamanții au încheiat cu pârâta S.C. V. R. S.A.- Sucursala B., contractele de credit bancar nr._/03.07.2007 pentru suma de_ CHF (franci elvețieni), respectiv nr._/12.03.2008 pentru suma de_ CHF (franci elvețieni) creditul urmând a fi rambursat în 300 rate lunare de la data încheierii convenției, pentru ambele credite.
Instanța constată că, pe parcursul derulării contractului de credit pârâta S.C. V. R. S.A. – Sucursala B., și-a asigurat rambursarea creditului printr-o paletă largă de măsuri menite să garanteze plata creditului și a dobânzilor aferente constând în faptul că, riscul valutar este acoperit de plata în moneda creditului (CHF), dobânda nu a depășit niciodată nivelul maxim al indicatorilor de referință, plata întârziată este un risc acoperit de dobânda penalizatoare, neplata este un risc acoperit de ipotecă de rang I în favoarea băncii, distrugerea garanției este un risc acoperit de asigurarea obligatorie, deprecierea garanției imobiliare este un risc înlăturat de faptul că imobilul adus ca și garanție are o valoare mult mai mare decât sumele împrumutate.
Instanța reține că potrivit O.U.G. nr. 50/2010 permite băncilor să aibă doar patru tipuri de comisioane: de analiză dosar, de administrare credit, de rambursare anticipată, și un ultim comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor iar pârâta a inserat în contractul de credit bancar nr._/03.07.2007, respectiv nr._/12.03.2008, un comision suplimentar identificat ca și comision de risc, nepermis de actul normativ arătat.
Astfel, instanța constată că respectivele clauze conțin următoarele aspecte juridice: pct. 5 lit. a intitulată „comision de risc” din secțiunea „condiții speciale” ale contractului de credit bancar nr._/15.10.2007, această clauză prevede că: „0,1% aplicat soldului creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.”, respectiv „…0,22% aplicat soldului creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.
În drept, instanța reține că este învestită cu judecata unei acțiuni în constatare a clauzelor abuzive lovite de nulitatea absolută în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de comercianți și consumatori, pentru primul capăt de cerere iar în ce privește al doilea capăt de cerere se solicită „obligația de a da” întemeiată pe dispozițiile legale amintite mai sus raportate la necesitatea repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului, precum și pe dispozițiile art. 1092 și următoarele Cod civil.
Făcând aplicarea art. 137 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor invocate prin întâmpinările depuse la dosar.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța o va respinge, cu motivarea că, deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, așa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, așa cum susține pârâta.
De altfel, chiar susținerea pârâtei este contradictorie în conținut, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
Așa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanți, aceasta nu se referă la vicierea consimțământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
Este greșită susținerea pârâtei, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu celei absolute.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
De asemenea, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților” iar art. 4 alin. 2 din același act normativ prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale sunt considerate clauze abuzive, potrivit art. 4 alin. 4 coroborat cu art. 1 lit. g din anexa Legii nr. 193/2000.
În cauza de față, contractele de credit bancar nr._/03.07.2007, respectiv nr._/12.03.2008 intră sub incidența Legii nr. 193/2000 întrucât împrumutatul are calitatea de consumator iar pârâta, de comerciant. Aceste prevederi legale sunt conforme cu art. 1 pct. 2 lit. a și b din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului.
În momentul în care au fost încheiate aceste convenții, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, contractele încheiate sunt contracte de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Aspectele particulare au vizat doar cuantumul sumei împrumutate, al accesoriilor acestei sume, dobândă și comisioane, termenul împrumutului și garanțiile constituite. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către Bancă.
Față de acestea, instanța consideră clauzele prevăzute pct. 5 lit. a, din secțiunea „condiții speciale” ale contractelor de credit bancar nr._/03.07.2007, respectiv nr._/12.03.2008, încheiate între părți, ca fiind abuzive.
Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâtele nu au probat în nici un mod că ar fi negociat în vreun fel cu reclamantul clauzele celor două convenții de împrumut ceea ce face ca, în privința clauzelor contestate, să fie aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.
Referitor la noțiunea de „comision de risc” prevăzut în contractul de credit de credit nr._/03.07.2007, respectiv nr._/12.03.2008, pct. 5 lit. a instanța reține, de asemenea, faptul că aceasta nu a fost explicată în mod clar și neechivoc sub aspectul motivelor și al condițiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită și o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidențiate în chiar convenția de credit (fie în cadrul condițiilor generale, fie în cadrul condițiilor speciale), instanța nu poate aprecia asupra legalității acestei sume, în aceeași situație fiind și reclamantul, în calitate de împrumutat.
Deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanța reține că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsura în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa. Împrejurarea că societatea pârâtă ar justifica încasarea comisionului de urmărire riscuri eventual ca pe o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligațiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligații corelative din partea împrumutătorului pentru situația în care neexecutarea nu se produce, ceea ce nu s-a realizat prin convențiile de credit încheiate cu reclamantul.
Rezultă așadar, că prin perceperea „comisionului de risc” s-a creat un dezechilibru în privința contraprestațiilor părților deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.
Pârâta a invocat faptul că perceperea comisionului este necesară pentru acoperirea unor riscuri decurgând din recuperarea creditului pus la dispoziție.
Este adevărat că instituțiile bancare, sunt ele însele supuse riscurilor, prin chiar activitatea bancară pe care o desfășoară și, de aceea, BNR autorizează instituțiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi deținerea unei rezerve minime obligatorii - rezerva valutară și în moneda statului unde își desfășoară activitatea - tocmai pentru ca în cazul creditelor neperformante, sau a condițiilor de faliment, delapidare, etc. să existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru aceste riscuri.
Ideea de ansamblu este, așadar, că pentru a se înființa și apoi a funcționa, o instituție de credit trebuie să îndeplinească anumite cerințe. În cazul în care nu sunt îndeplinite respectivele cerințe, există un risc pentru consumatori, motiv pentru care instituțiile bancare sunt supuse supravegherii permanente a Băncii Naționale a României ( BNR ).
Rațiunea pentru care sunt instituite aceste „cerințe " (conform O.U.G. nr. 99/2006, modificată) și mecanisme de supraveghere constă în aceea că, de fapt, voința legiuitorului este ca cei protejați să fie clienții instituțiilor de credit, nu ca aceștia să suporte toate riscurile.
Așadar, ceea ce este abuziv, în speță, la perceperea comisionului de risc și crează un dezechilibru între părți este dubla asigurare a creditului, impusă împrumutatului - atât prin asigurarea băncii că în caz de neplata a ratelor împrumutatul este executat silit (art. 9.1 lit. f), cât și prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.
Nu în ultimul rând, sub aspectul verificării existenței caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a din convențiile de credit, instanța reține că, comisionul de risc nu face parte nici din preț și nici din obiectul principal al contractului, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda, și dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, (conform OG 21/1992), ceea ce nu este cazul în speță.
Prin urmare, pentru toate considerentele de mai sus, instanța va constata existența clauzelor abuzive cuprinse în pct. 5 lit. a, din secțiunea „condiții speciale” ale contractelor de credit bancar nr._/03.07.2007, respectiv nr._/12.03.2008 și, pe cale de consecință, reținând caracterul ilicit al stipulării acestor clauze în convențiile de credit și în cuprinsul anexelor la contractele de credit, va obliga pârâta să modifice contractele de credit anterior menționate în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive, inclusiv graficele de rambursare.
Potrivit art. 1092 cod civil se prevede că „orice plata presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără sa fie debit este supus repetitiunii.” Astfel, în baza art. 1092 și următoarele C.civ., va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor reprezentând comision de risc, perceput de pârâtă și achitate de reclamanți, în cuantum de 0,1% aplicat la soldul creditului plătit lunar, conform planului de rambursare anexă la contractul de credit bancar nr._/03.07.2007, de la data încheierii convenției, până la data ultimei plăți, respectiv 0,22% aplicat la soldul creditului plătit lunar, conform planului de rambursare anexă la contractul de credit bancar nr._/12.03.2008, de la data încheierii convenției, până la data ultimei plăți.
Arată instanța că reclamanții nu doresc restituirea în mod efectiv ci prin compensare, astfel încât instanța arată că, în temeiul art. 1616 Cod civil, va obliga pârâta să compenseze suma încasată cu titlu de comision de risc, conform planului de rambursare anexă la contractul de credit bancar nr._/03.07.2007 în cuantum de 6461,53 franci elvețieni și suma încasată cu titlu de comision de risc, conform planului de rambursare anexă la contractul de credit bancar nr._/03.07.2007 în cuantum de 5772,78 franci elvețieni cu suma ce constituie restul debitului aferent contractul de credit bancar nr._/03.07.2007 și nr._/12.03.2008 și neachitat de către reclamanți, cu privire la comisionul de risc denumit ulterior comision de administrare inserat în actul adițional al fiecărei convenții.
În privința cuantumului sumelor care urmează a fi compensate instanța are în vedere, înscrisul de la fila 138 ds., sub forma unei adrese din partea pârâtei, însușite de către părți, care indică o valoare sumelor achitate de către reclamanți cu titlu de comision de risc în ambele convenții de 6461,53 CHF, în care sunt incluse sumele cu titlu de comision de risc și comision de administrare pentru convenția nr._/03.07.2007 și suma de 5772,78 CHF în care sunt incluse sumele cu titlu de comision de risc și comision de administrare pentru convenția nr._/12.03.2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea având ca obiect acțiune în constatare – obligația de a face formulată de reclamații GAȘLER C. L. și GAȘLER A. E., ambii cu domiciliul ales în B., . nr. 1, jud. B. în contradictoriu cu pârâta . BUCUREȘTI, cu sediul în Șoseaua M. B. nr. 171, sector 2, București. Admite acțiunea conexată.
Constată nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la pct. 5 lit. a, din secțiunea „condiții speciale” ale contractului de credit bancar nr._/03.07.2007 și nr._/12.03.2008, cu privire la comisionul de risc denumit ulterior comision de administrare inserat în actul adițional al fiecărei convenții.
Obligă pârâta să modifice contractul de credit bancar nr._/03.07.2007 și nr._/12.03.2008 cu toate anexele sale, inclusiv graficul de rambursare, în sensul înlăturării clauzelor a căror nulitate absolută a fost constatată prin prezentul dispozitiv.
Constată că reclamanții au plătit în favoarea pârâtei, cu titlu de plată nedatorată, sumele de bani constând în comisionul de risc, prevăzut la art. 5 lit. a din subsecțiunea 5 intitulată „comisioane”, din secțiunea „condiții speciale” ale contractului de credit bancar nr._/03.07.2007 și nr._/12.03.2008.
Obligă pârâta să compenseze suma încasată cu titlu de comision de risc, conform planului de rambursare anexă la contractul de credit bancar nr._/03.07.2007 în cuantum de 6461,53 franci elvețieni și suma încasată cu titlu de comision de risc, conform planului de rambursare anexă la contractul de credit bancar nr._/03.07.2007 în cuantum de 5772,78 franci elvețieni cu suma ce constituie restul debitului aferent contractul de credit bancar nr._/03.07.2007 și nr._/12.03.2008 și neachitat de către reclamanți, cu privire la comisionul de risc denumit ulterior comision de administrare inserat în actul adițional al fiecărei convenții.
Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria B..
Pronunțată în ședință publică, azi, 01.04.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
L. C. R. R.
Red. CL/ Tehnored. RR. 4 ex/08.05.2015
| ← Partaj judiciar. Sentința nr. 5182/2015. Judecătoria BOTOŞANI | Uzucapiune. Sentința nr. 3413/2015. Judecătoria BOTOŞANI → |
|---|
