Acţiune în constatare. Sentința nr. 1921/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1921/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 20-02-2015 în dosarul nr. 1921/2015
Dosar civil nr._
R.
JUDECĂTORIA B.
JUDEȚUL B.
Ședința publică din data de 20.02.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE – L. L.
GREFIER – B. A.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1921
Pe rol judecarea cererii având ca obiect acțiune în constatare, formulată de reclamanții H. C. și H. N. E., în contradictoriu cu pârâții V. R. SA – București și V. R. SA – sucursala B..
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 09.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de astăzi, când,
INSTANȚA,
Deliberând asupra acțiunii civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 21.02.2014, sub nr._, reclamanții H. C. și H. N. E., au solicitat în contradictoriu cu pârâții V. R. SA – București și V. R. SA – sucursala B. ,ca prin hotărârea ce urmează a fi pronunțată să se:
- Constate nulitatea absolută a clauzei contractuale abuzive inclusă în Convenția de Credit nr._/14.03.2008, respectiv art. 3.5 din Condiții Generale și art. 5 lit. (a) din Condiții Speciale, precum și constarea nulității absolute a clauzei contractuale inclusă în actul adițional nr. 1 din data de 14.10.2010 la Convenția de credit nr._/14.03.2008, respectiv a art. 2, prin care comisionul de risc a fost înlocuit cu un comision de administrare.
- Restituie suma de 6.127,34 CHF (4.714,58 CHF comision de risc achitat în perioada 02.04.2008 – 20.10.2010 și 1.412,76 CHF comision de administrare achitat în intervalul 22.11.2010 – 20.04.2012) sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație. De asemenea, reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente debitului calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivare, se arată că la data de 14.03.2008 au încheiat cu . – Sucursala B. Convenția de credit nr._, o convenție nenegociată, prin care s-a constituit un credit cu garanție reală imobiliară, în valoare de 71.200 CHF, cu o perioadă de rambursare a creditului de 300 luni și cu o rată a dobânzii curente de 3,99% pe an.
La art. 5 lit. (a) din Convenție se precizează faptul că se va percepe un comision de
risc de 0,22% aplicat la soldul creditului plătibil lunar, pe toată perioada de desfășurare a.
creditului. Pentru a putea beneficia de acest credit, arată reclamanții că au fost puși să semneze un contract de adeziune, un contract pretipizat, pentru toate creditele cu acest specific ale băncii, contract care nu a putut fi niciodată negociat, clauzele acestuia fiind stabilite unilateral de către bancă.
Consideră reclamanții că și la data la care s-a încheiat această convenție, dar și ulterior, au fost într-un raport inegal cu banca, neavând posibilitatea reală de a negocia, de a adăuga sau de a înlătura vreuna din clauzele contractului, cu atât mai mult cu cât, potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000, banca are obligația să facă dovada faptului că între părți ar exista o negociere în mod direct, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de față.
Reclamanții au mai arătat că din lectura art. 3.5 din Condițiile generale, rezultă obligația de plată a acestui comision în sarcina lor doar pentru punerea la dispoziție a creditului, fără alte precizări, fapt care reprezintă un grav dezechilibru contractual, în raport cu banca, în ceea ce privește drepturile și obligațiile contractuale asumate. Banca ca și instituție financiară aflată pe poziție dominantă în piață în raport cu reclamanții, a profitat și a abuzat de această poziție, impunând clauze abuzive tuturor clienților, în această categorie a abuzurilor fiind și impunerea în textul contractelor a comisionului de risc, rebotezat din anul 2010 în comision de administrare.
Se mai arată că acest comision de risc și/sau de administrare, în realitate nu este justificat deoarece banca si-a luat deja toate măsurile de siguranță în vederea recuperării creditului, apartamentul pe care l-au cumpărat cu banii din credit fiind ipotecat în favoarea băncii, apartamentul este asigurat, iar asigurarea este cesionată în favoarea băncii, situație în care banca și-a luat toate garanțiile că-și va recupera creditul din veniturile noastre lunare. Precizează că amândoi soții aveau contracte individuale de muncă pe durată nedeterminată. Apreciază reclamanții că acest comision nu este nimic altceva decât o dobândă ascunsă care să aducă profit în mod mascat băncii, neoferind nici un alt serviciu în schimbul acestuia.
Se menționează că după apariția O.U.G. nr. 50/2010, la solicitarea lor, banca le-a comunicat prin adresele nr. 1973/02.09.2010 și 1975/02.09.2010 faptul că, comisionul de risc este transformat în comision de administrare.
Reclamanții mai arată că au refuzat inițial semnarea actului adițional prin care comisionul de risc se transformă în comision de administrare, însă la presiunea băncii, l-au semnat. Mai arată reclamanții că au fost amenințați că, creditul va fi declarat scadent anticipat și vor trebui să plătească toată suma odată, iar în cazul în care nu vor semna actul adițional cu această modificare, banca va considera acceptarea tacită a modificărilor.
Reclamanții mai menționează că în fapt, în mod arbitrar și abuziv, comisionul de risc a fost schimbat comision de administrare. Acest lucru rezultă din chiar adresa trimisă de bancă dar și de modul în care este definit comisionul de administrare în mod explicit în actul adițional, comisionul " vizează administrarea riscului de credit a riscului de garantare, de uzură...etc". Mai precizează că și actul adițional, la fel ca și în cazul contractului de credit, a fost tot un formular standard, pretipizat, fără a exista posibilitatea reală de a negocia, de a influența clauzele acestuia, fapt prezumat și de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, text coroborat cu art. 1 și 2 lit. (b) din anexa la Lege. Eliminarea unei astfel e clauze este impusă și de prevederile OUG nr. 50/2010 la art. 36.
Având în vedere și faptul că nulitatea pe care o prezumă caracterul abuziv al clauzei este de nulitate absolută, dat fiind interesul general al consumatorilor ca și categorie socială, fiind protejați de o normă specială, atât în legislația europeană, cât și în legislația națională, respectiv Legea nr. 193/2000 republicată și modificată, reclamanții consideră pe deplin justificată cererea de restituire a unor sume de bani ca fiind o plată nedatorată până acum către bancă.
Se mai arată că potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea în constatarea nulității absolute este una imprescriptibilă, condiție în care ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze abuzive și, în subsidiar, restituirea prestațiilor efectuate în baza acestora, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară. S-a încercat rezolvarea acestui litigiu pe cale amiabilă, reclamanții adresându-ne unui mediator, însă pârâta nu a dat curs inițiativei lor.
În drept au fost invocate disp. art. 4, 5, 6, 14 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, ari. 35 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, OG nr. 13/2011 privitoare la dobânda legală și legea 296/2004 privind: codul Consumatorului.
În dovedire, reclamanții au depus în copie, înscrisuri, respectiv, proces verbal nr. 32/17.02.2014, convenția de credit nr._/14.03.2008, actul adițional nr. 1 din 14.10.2010, plan de rambursare credit, notificare din 20.02.2010, adresele nr. 0353/23.08.2010, nr. 1973/02.09.2010 și nr. 1975/02.09.2010, emise de . din 14.10.2010 pentru aprobarea soluțiilor conform OUG 50/2010, cerere din 16.09.2010, contract de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. 466 din 14.03.2008 la BNP H. C., act adițional nr. 3 din 30.04.2010 și procese-verbale nr. 32 și 33 din data de 17.02.2014.
Pârâta, fiindu-i comunicată cererea de chemare în judecată și înscrisurile, nu au formulat întâmpinare, însă a înaintat la data de 27.10.2014, note de apărare prin care a invocat excepția prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.
În susținerea acestei excepții, s-a invocat art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începând sa curgă in momentul când ia naștere dreptul la acțiune, respectiv la data cunoașterii pagubei/făptuitorului. Că în speța de față data încheierii convenției de credit este 14.03.2008, iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2014, după aproape 6 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă. Pârâta a mai arătat faptul că dreptul reclamanților de a solicita restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, este prescris în totalitate, iar dreptul la acțiune privind restituirea comisionului de administrare este prescris parțial.
A mai arătat pârâta că pentru restituirea fiecărei sume curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit.
Cum instanța nu si-a însușit, in alte dosare similare, punctul de vedere potrivit căruia ar opera o prescripție generala, in temeiul calificării acțiunii ca fiind in nulitate relativa, a arătat pârâta că, opinia Curții Constituționale, exprimata . nr. 1535/2009 a Curții Constituționale, obiectul excepției de neconstituționalitate constituindu-1 prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată), este aceea ca răspunderea întemeiata pe Lenea nr. 193/2000 este o răspundere civila delictuală, cu o sancțiune specifică, a înlăturării clauzei constatate a fi abuziva.
Pe fond, in ceea ce privește convenția de credit nr._/18.10.2007, se arată că legiuitorul a prevăzut posibilitatea consumatorului de a supune eventualei cenzuri a instanței clauzele contractelor încheiate, in condițiile strict prevăzute in actul normativ indicat de către reclamant în cererea de chemare în judecată. Insă, pentru a fi incidente dispozițiile invocate din Legea 193/2000 trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile care sunt strict prevăzute de legea sus-menționată, în cazul de față niciuna dintre acele condiții nefiind întrunită.
Pârâta a precizat că, cauza actului juridic, in speță a contractului, este o componentă a voinței juridice care reflecta scopul pentru care s-a încheiat actul juridic, si anume - punerea la dispoziție a unor sume de bani in schimbul unei contraprestații - dobânda si comision. Existența cauzei obligației și caracterul ei real și licit sunt prezumate prin lege până la proba contrară, iar prin argumentele aduse prin acțiune reclamanții nu răstoarnă aceasta prezumție.
Se mai arată că, nu se poate afirma ca Banca a urmărit, la momentul încheierii convenției de credit, sa fraudeze legea protecției consumatorilor, fiind suficient in acest sens sa compararea dobânzii anuale efective din contractul reclamanților cu celelalte dobânzi efective de pe piață - daca întregul cost al creditului ar fi fost mai mare decât ofertele celorlalte Bănci, atunci, eventual, s-ar fi putut încerca sa se răstoarne prezumția de cauza licita.
Practica Înaltei Curți a considerat că există caz tipic de cauză ilicită și imorală, atunci când o parte contractantă urmărește să obțină contraprestația dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că nu poate executa obiectul contractului, astfel cum acesta a fost stipulat de către părți, însă, după momentul încheierii contractului, parata si-a onorat obligațiile contractuale, atât pe cea principala, de punere la dispoziție a creditului, cat si cele subsidiare, stipulate in convenite. Reclamanții se prevalează de dispozițiile Legii nr. 193/2000 si arată ca atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii.
Pârâta arată că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive.
Precizează pârâta că, clauza reglementata la art. 5 din Convenția de Credit a fost negociată. Adeziunea vizează exclusiv condițiile generale ale contractului. Chiar dacă s-ar considera că Legea 193/2000 permite verificarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, pârâta solicită să se aibă în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile anulării acesteia.
Pârâta menționează că Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite "fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Prin urmare, Legea nr. 193/2010 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia, iar această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei.
Pârâta precizează că nici cea de-a treia condiție, respectiv clauza să fie contrară bunei-cuviințe, nu este îndeplinită în cauză, instanța urmând a analiza conduita sa prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nrș 363/2007.
In legătură cu natura comisionului de risc precizează pârâta că este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Se mai arată că din partea Reclamanților nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, însă din partea pârâtei, subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație.
Pârâta arată că, prevederea perceperii comisionului de risc este clara si fora echivoc si a fost însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției/convențiilor, devenind astfel lege intre pârtile contractante potrivit art. 969 C. civ. și comisionul de risc a fost avut in vedere de aceasta, la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.
În concluzie, arată pârâta că, perceperea acestui comision de risc a fost reglementata si consimțita contractual de către ambele părți, fără existenta vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 cod civil conform căruia ""convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante". De asemenea, mai arată pârâta că a acordat creditul in baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât sa poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând in baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954. persoanelor juridice) cat si solvabilitatea acesteia, iar comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului in calculul dobânzii anuale efective („D.").
În privința comisionului de administrare, se învederează că din moment ce comisionul de administrare era și este permis în continuare de către art. 36 din OUG 50/2010 "pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalitatea, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor" rezultă că poate să considere vădit neîntemeiată pretenția reclamanților, dat fiind și faptul că este profund injust să se considere că profesionistul are și obligația de "tutelă" în raport cu reclamanți, fapt inadmisibil în ordinea juridică a convențiilor de la apariția lor, exprimat și prin adagiul latin "Non vigilantibus non curat praetor".
In privința celui de al doilea petit, arăta pârâta că perceput începând cu anul 2008, respectiv 2010 și până la excluderea acestora din convenția de credit cu pricina, reiterează că acest lucru este imposibil de realizat în cadrul legal în vigoare, deoarece în primul rând dreptul la acțiune în declararea presupusei nulități relative s-a prescris, iar din moment ce este prescris dreptul la acțiune privind un drept principal este prescris și dreptul accesoriu al acestuia.
Iar în al doilea rând, pe lângă prescrierea dreptului la acțiune, pârâta arată că acest demers mai întâlnește un impediment legat de inadmisibilitatea restituirii prestațiilor succesive. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani se întinde pe toată durata contractuală.
In legătură cu solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la actualizare sumelor solicitate în raport cu indicele de inflație, pârâta arată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1088 alin. 1 din Vechiul Cod Civil, care urmează să fie aplicabile în baza art. 6 alin. 2 din Noul Cod Civil.
În drept au fost invocare disp. art.205 și următoarele Cod proc. Civ., coroborat cu art. 4 și următoarele din Legea nr. 193/2010, art. 95 din OUG 50/2010, respectiv art. II din Legea nr. 188/2010.
Ca urmare a adresei instanței, pârâta a depus la data de 02.12.2014 precizări, cu privire la sumele achitate de reclamanți, derivând din convenția de credit_/14.03.2008, din care rezultă faptul că aceștia au achitat cu titlu de comision de risc 4419,25 CHF aferent perioadei 21.04._10 și comision de administrare, în cuantum de 1630,62 CHF aferent perioadei 20.09.2010 – 18.04.2012, sume pe care reclamanții la termenul de judecată din 06.01.2015 au arătat că și le însușesc.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 14.03.2008, reclamanții H. C. și H. N. E. au încheiat cu . – Sucursala B. Convenția de credit nr._, o convenție de credit, prin care s-a constituit un credit cu garanție reală imobiliară, în valoare de 71.200 CHF, cu o perioadă de rambursare a creditului de 300 luni și cu o rată a dobânzii curente de 3,99% pe an.
La art. 5 lit. (a) din Convenție se precizează faptul că se va percepe un comision de
risc de 0,22% aplicat la soldul creditului plătibil lunar, pe toată perioada de desfășurare a
creditului. Pentru a putea beneficia de acest credit, reclamanții au semnat un contract de adeziune, un contract pretipizat, contract ale cărui clauze au fost stabilite unilateral de către bancă.
După apariția OUG 50/2010, părțile au încheiat Actul adițional nr. 1/14.10.2010 la Convenția de credit nr._/14.03.2008, iar la art. 3 prin care se modifică conținutul punctulului 5 din Condițiile Speciale, respectiv punctul 5.1 lit. b) în forma modificată, se precizează faptul că se va percepe un comision de
administrare credit de 0,12% aplicat la soldul creditului plătibil lunar, pe toată durata creditului.
În drept, instanța reține că Convențiile de credit reprezintă un contract de credit bancar, ale căror clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta S.C. V. R. S.A. are calitatea de comerciant, iar împrumutații reclamanți au calitatea de consumatori.
Potrivit art. 248 alin. (1) din noul C.proc.civ., intanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz cercetarea în fond a procesului.
Cu privire la excepția prescripției parțiale a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii, instanța o va respinge, întrucât nu poate considera prescris dreptul de a solicita restituirea sumelor de bani încasate de bancă cu titlu de comision de risc, chiar dacă au trecut mai mult de 3 ani de la data încasării, deoarece reclamanții nu puteau solicita restituirea acestor prestații înainte de constatarea de către instanță a nulității clauzelor contractuale care prevăd acest comision. În acest sens, deși Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Cu alte cuvinte, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective. În ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică. În consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris.
În consecință, restituirea prestațiilor reprezintă o cerere accesorie cererii principale, având ca obiect constatarea ca abuzivă a clauzelor și anularea acestora, modul de soluționare al capătului accesoriu fiind strâns legat de soluția adoptată în ceea ce privește cererea principală.
Pe fondul cauzei, instanța reține că, în speță, clauza de la punctul 5 lit. a), privind comisionul de risc din secțiunea ,,condiții speciale” din convenția de credit încheiată între reclamanți și pârâtă, precum și restituirea sumelor încasate de bancă drept comision de risc, nu s-a făcut dovada negocierii directe între bancă și consumatori.
În acest sens, Legea nr. 193/2000, aplicabilă speței, având în vedere că părțile aflate în litigiu au calitatea de comerciant și, respectiv, consumatori, prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, iar alin. 3 al aceluiași articol dispune: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”
Prin urmare art. 1 al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele cu consumatorii. Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de transparență și una negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Obligația de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Textele mai sus citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale:
- caracterul transparent;
- caracterul negociat;
- existența dezechilibrului semnificativ.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În speță, observând convenția de credit intervenită între reclamanți și pârâtă, este evident că această convenție cuprinde clauze prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutații să aibă posibilitatea de a negocia vreuna din cauzele inserate, forma convenției fiindu-le impusă de către bancă.
Totodată, instanța reține faptul că, în vederea acoperirii riscurilor băncii, a fost închiat un contract de garanție reală imobiliară fără deposedare, reclamanții cesionând în favoarea pârâtei o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției. În dimensiunea istorică, riscul este un concept tânăr și în același timp unul din puținii termeni de afaceri cu origini directe în mediul comercial și financiar.
Riscul economic este definit ca fiind acel eveniment sau proces nesigur și probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere într- o activitate, operațiune sau acțiune economică. Spre deosebire de incertitudine, riscul economic se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi (reguli) de probabilitate pentru rezultatele scontate, ca și prin cunoașterea acestei legi de către cei interesați.
Ca atare, este obligatoriu ca ambele părți să cunoască clar, fără echivoc, întegrul cuprins al convenției, în sensul determinării, mai înainte de semnarea contractului, a întinderii obligației pe care și-o asumă prin încheierea acestuia.
În funcție de gama de operațiuni bancare ce pot genera riscuri, acestea din urmă includ: riscul de creditare, riscul de lichiditate, riscul de schimb valutar și riscul ratei dobânzii; riscuri de prestare, asociate operațiunilor din sfera seviciilor financiar-bancare și care includ: riscul operațional, riscul de tehnologic, riscul produsului nou și riscul strategic; riscuri ambientale, care sunt generate de faptul că banca operează într-un mediu concurențial strict reglementat de autoritatea bancară (BNR) și într-un mediu economic care are propria sa dinamică.
Riscul de creditare mai este numit și risc de insolvabilitate a debitorului, risc de nerambursare sau risc al deteriorării calității activelor bancare ( atunci când celelalte active au o pondere redusă în bilanțul băncii) și exprimă probabilitatea neîncasării efective, la scadență, a fluxului de numerar anticipat determinat de creditare (principalul plus dobânzile).
Riscul ratei dobânzii este riscul curent sau prospectiv care afectează câștigurile și capitalul, cauzat de modificarea ratei dobânzii.
Prevenirea riscului global de creditare are la bază două principii: divizarea riscurilor și limitarea riscurilor.
Altfel spus, nu este acceptabil ca o singură parte să suporte riscurile, acestea trebuind, în mod obligatoriu, să fie suportate de ambele părți, în caz contrar fiind creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractuale, fapt pe care instanța îl constata și în cauza dedusă judecății.
Clauza analizată este abuzivă și pentru faptul că nu prevede destinația finală a sumelor încasate pe parcursul derulării convenției de credit. Din modul de redactare a clauzelor contractuale în discuție rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, situația fiind aceeași cu cea reglementată la art. 3.1 din convenție ce privește perceperea dobânzii curente, ceea ce induce ideea că pentru același serviciu al băncii – pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului - se percep două costuri, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată clar și inteligibil.
Mai mult, scindarea prețului în aceste componente duce la concluzia că s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora pentru aceeași prestație, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut de consumator la momentul perfectării convenției de credit.
Așadar, în contextul inexistenței unei reglementări clare și neechivoce a clauzei în discuție, a unui mod de exprimare clar și neechivoc, se apreciază caracterului său abuziv.
Argumentele pârâtei prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere alte riscuri bancare pe care este obligată să le suporte și că de fapt, clauza nu se referă la rațiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate – în cadrul procesului - fără să fi fost evidențiate în convenția de credit.
Pentru aceste considerente nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia comisionul de risc nu poate fi confundat cu garanția reală imobiliară.
Se constată că, atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia, fie perceperea acestui comision, fie cuantumul lui.
Mai mult, pârâta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 3 teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege, fiind evident dezechilibrul contraprestațiilor părților.
Reprezentând o garanție instituită în vederea acoperirii unor riscuri, în convenție se impunea a fi prevăzută restituirea acestei garanții la încheierea contractului, în situația în care riscul asigurat nu s-a produs până la finalul contractului.
Totodată, instanța constată că în convenția de credit sunt prevăzute o . dobânzi penalizatoare, comisioane, penalități, garanții și asigurări, toate prevăzute în sarcina împrumutătorilor, care creează o disproporție vădită între drepturile și obligațiile asumate de părți.
Ca atare, această clauză contractuală, care nu a fost negociată direct cu consumatorul, fiind de natură a crea, în detrimentul acestuia un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, apare ca fiind o clauză abuzivă.
În privința comisionului de administrare credit, așa după cum a fost introdus prin Actul adițional nr. 1/14.10.2010, instanța reține că, în realitate, acest comision este o formă mascată a comisionului de risc. În acest sens, se poate observa din explicarea rațiunii acestui comision, oferită de clauza contractuală inclusă în Actul adițional nr. 1/14.10.2010 la Convenția de credit nr._/14.03.2008, respectiv art. 3. Astfel, comisionul de 0,12% pe lună aplicabil la Sodul Creditului vizează administrarea “riscului de credit(implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului..riscul de urmărire și de degradare a bunurilor aduse în garanție....riscul neîncasării valorii asigurate și a riscului de piață.” De altfel, instanța observă cum rațiunile care justifică existența comisionului de risc, exprimate prin notele de apărare depuse la dosar (f.101), se regăsesc în Actul adițional nr. 1/14.10.2010 la Convenția de credit nr._/14.03.2008, respectiv art. 3 prin care se modifică conținutul punctulului 5 din Condițiile Speciale, respectiv punctul 5.1 lit. b) în forma modificată, privind Comisionul de administrare credit.
Deși este explicitat în actul adițional, în contrast cu prevederile inițiale ale convenției caracterizate prin formulări eliptice, instanța constată că banca a introdus un comision prohibit de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.
Referitor la motivele cărora instanțanu poate interveni în mod nepermis în raporturile juridice dintre părți, instanța reține că legea nr.193/2000 abilitează instanțele de judecată, să cenzureze contractul, iar jurisprudența CJUE recunoaște, de asemenea, dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întărește concluzia posibilității exercitării controlului judiciar al clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000).
De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/08 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art. 4 alin.2 și art.8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări...care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.
În ceea ce privește restituirea sumelor încasate de banca pârâtă cu titlul de comision de risc, instanța reține că nulitatea reprezintă o sancțiune de drept civil care constă în desființarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale. Nulitatea se îndreaptă împotriva acelor efecte care contravin dispoziției legale încălcate, lăsând neatinse efectele care nu contrazic legea.
Prestațiile efectuate în baza actului sancționat cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea operează retroactiv de la data încheierii actului.
Instanța apreciază ca abuzive și va dispune anularea clauzelor prevăzute de art. 3.5 din Condițiile Generale și art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, precum și clauza contractuală inclusă în Actul adițional nr. 1/14.10.2010 la Convenția de credit nr._/14.03.2008, respectiv art. 3 prin care se modifică conținutul punctulului 5 din Condițiile Speciale, respectiv punctul 5.1 lit. b) în forma modificată, astfel că se impune restituirea sumelor încasate de pârâtă cu acest titlu.
Cu referire la cuantumul acestora, instanța reține că acesta a fost calculat de către pârâtă și asumate de către reclamanți în ședința publică din 06.01.2015, la 4.419,25 CHF, reprezentând comision de risc aferent perioadei 21.04._10 și la 1.630,62 CHF, reprezentând comision de administrare aferent perioadei 20.09._12(f.108).
În privința capătului de cerere accesoriu, anume plata penalităților aferente debitului, instanța reține că potrivit art. 1088 din vechiul C.civ., “la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală…Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut de a justifica despre vreo pagubă”. Pentru aceste considerente, instanța va obliga la plata dobânzii legale începând cu data de 21.02.2014 și pânâ la data plății efective.
Capătul de cerere vizând actualizarea sumei cu indicele de inflație este inadmisibil, atâta vreme cât plata se realizează într-o monedă straină, respectiv franci elvețieni, și nu în lei pentru a fi supus fluctuației inflației.
În ceea ce privește capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, instanța reține că potrivit art. 453 C.proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Prin urmare, în privința litigiilor deduse spre soluționare instanțelor judecătorești, partea care a pierdut procesul va suporta atât cheltuielile proprii, cât și cheltuielile efectuate de partea care a câștigat procesul, cheltuieli de judecată care includ, printre altele, și onorariile avocațiale.
În speță, reprezintă cheltuieli de judecată onorariul de avocat în cuantum de 2500 de lei.
Dovada cheltuielilor de judecată fiind făcută în termenul prev. de art. 452 C.proc.civ., instața va obliga la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge, ca nefondată, excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiunea privind restituirea prestațiilor achitate cu mai mult de 3 ani de la introducerea acțiunii.
Admite acțiunea formulată de reclamanții H. C. și H. N.-E., domiciliați în B., ., ., jud. B., în contradictoriu cu pârâtaS.C. V. R. S.A. București, cu sediul în București, Șoseaua P. nr. 42, . 2, București și VOLKBANK R. SA – sucursala B., cu sediul în B., .. 2, jud. B..
Constată că sunt abuzive clauzele contractuale incluse în Convenția de credit nr._/14.03.2008, respectiv art. 3.5 din Condițiile Generale și art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, precum și clauza contractuală inclusă în Actul adițional nr. 1/14.10.2010 la Convenția de credit nr._/14.03.2008, respectiv art. 3 prin care se modifică conținutul punctulului 5 din Condițiile Speciale, respectiv punctul 5.1 lit. b) în forma modificată.
Dispune anularea clauzelor menționate.
Obligă pârâta la plata sumei de 4.419,25 CHF, în echivalent în lei la data plății, reprezentând comision de risc aferent perioadei 21.04._10 și la plata sumei de 1.630,62 CHF, în echivalent în lei la data plății, reprezentând comision de administrare aferent perioadei 20.09._12.
Obligă pârâta la plata dobânzii legale începând cu data de 21.02.2014 și pânâ la data plății efective.
Respinge cererea privind actualizarea sumei cu indicele de inflație.
Obligă pârâta la plata sumei de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.02.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
Red. L.L../ Tehnored. A.B./ ex. 6/09.03.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 1935/2015. Judecătoria BOTOŞANI | Contestaţie la executare. Sentința nr. 1963/2015. Judecătoria... → |
|---|
