Acţiune în constatare. Sentința nr. 4026/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4026/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 23-04-2015 în dosarul nr. 17659/193/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B.
SECȚIA CIVILĂ
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 23 APRILIE 2015
COMPLETUL COMPUS DIN:
PREȘEDINTE – B. A. E.
GREFIER – S. A.
SENTINȚA C I V I L Ă NR. 4026
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect „ acțiune în constatare”, formulată de reclamanții A. M. și A. L. în contradictoriu cu pârâta S.C. „ V. ROMÂNIA” S.A.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat P. L., cu împuternicire avocațială pentru pârâtă, lipsă fiind reclamanții.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că la dosar s-a depus de către pârâtă, prin e-mailul instanței, o cerere prin care se solicită, în principal, suspendarea judecății cauzei și, în subsidiar, amânarea cauzei și acordarea unui termen, motivat de faptul că dorește soluționarea pe cale amiabilă a litigiului. Se motivează că, în contextul procesului de vânzare către Banca Transilvania S A a pachetului de acțiuni ale V. România SA, Banca urmează să pună în aplicare în perioada imediat următoare un proiect de anvergură ce vizează agrearea de către Bancă, împreună cu clienții interesați, a conversiei monedei creditelor contractate în franci elvețieni, în condiții avantajoase pentru clienți. Se mai arată că Banca a stopat calcularea comisionului de risc/administrare, împrejurare care face dovada intenției clare a Băncii de a oferi clienților soluții extrajudiciare de rezolvare a pretențiilor lor.
Din oficiu, instanța invocă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B. în soluționarea prezentei cauze.
Având cuvântul asupra excepției invocate, avocat P. L. pentru pârâtă, solicită respingerea acesteia, apreciind că Judecătoria B. este competentă să judece prezenta cerere.
Instanța va reține cauza spre pronunțarea asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei B..
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2014 sub nr._ pe rolul Judecătoriei B., reclamanții A. M. și A. L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. „ V. ROMÂNIA” S.A.:
- constatarea nulității absolute a clauzei înscrise la punctul 5 lit. a din „Condițiile speciale" ale Convenției de credit nr._/20.08.2007 privind aplicarea comisionului de risc, ca fiind abuzivă;
- obligarea pârâtei la restituirea contravalorii comisionului de risc achitat în cuantum total de 9.282,09 CHF (reprezentând echivalent în lei suma de 34.213,783 lei având în vedere cursul BNR din data de 05.12.2014 de 3,6860 lei/CHF), reprezentând 0,17% din soldul creditului acordat în baza Convenției de credit nr._/20.08.2007, încasat în fiecare lună, în perioada 30.08._11;
- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, prevăzută de disp. O.G. 13/2011, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului;
- obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanții arată că la data de 20.08.2007 au încheiat cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. Convenția de credit nr._ în valoare de 130.100 CHF, cu durată de rambursare de 300 de luni (25 ani). În Convenție, s-a stipulat în partea „Condiții speciale", la punctul 5 -„Comisioane", litera a - „Comision de risc" clauza potrivit căreia, împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,17% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit. Arată reclamanții că, raportat la dispozițiile legale, clauza referitoare la perceperea de către pârâtă a „comisionului de risc" ca fiind abuzivă. Astfel, consideră că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, și ale Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată. Menționează reclamanții că, clauza contractuală cuprinsă în partea „Condiții speciale" punctul 5 -„Comisioane", litera a - „Comision de risc" din Convenția de credit nr._/20.08.2007 este o clauză cuprinsă într-un contract standard preformulat de către pârâtă, ei neavând posibilitatea să influențeze natura ei, astfel încât aceasta nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu pârâta (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 si pct. 13 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 296/ 2004), raportat la calitatea de profesionist a pârâtei (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 80 din Legea nr. 296/2004).Chiar dacă anumite aspecte ale Convenției de credit nr._/20.08.2007 au fost stabilite de comun acord între ei și pârâtă, acestea se referă exclusiv la cuantumul sumei acordate cu titlu de împrumut, raportat la veniturile lunare și la posibilitatea de achitare a ratelor. În aceste condiții, apreciază reclamanții, își găsește aplicabilitatea disp. art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 și art. 81 din Legea nr. 296/2004, care prevăd că dacă doar anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul, acest aspect nu exclude aplicarea prevederilor legislației privind regimul juridic al clauzelor abuzive și a celei referitoare la protecția consumatorului pentru restul contractului. Astfel, din analiza convenției, reiese faptul că aceasta a fost prestabilită unilateral de pârâtă, Convenția cadru urmând a fi adaptată de către funcționarii bancari doar în ceea ce privește datele de identificare ale debitorilor, cuantumul debitului, denumirea unității bancare, datele referitoare la garanții personali sau ipotecari, garanțiile acordate de către împrumutați.
Apreciază reclamanții că, clauza cuprinsă în Convenția de credit nr._/20.08.2007 este obscură și echivocă punând consumatorii, oricât de diligenți ar fi aceștia, în situația de a nu își putea da seama, care sunt comisioanele sau costurile de suportat la un anumit moment, în schimbul creditului acordat. Astfel, la momentul încheierii contractului de credit, nu au existat precizări suplimentare cu privire motivele, condițiile și termenele referitoare la perceperea acestui comision de către pârâtă. În același timp, pentru creditul acordat, ei datorăm pârâtei „dobânda curentă", în cuantumul căreia nu este inclusă și contravaloarea „comisionului de risc". De asemenea, la momentul contractării, au achitat pârâtei și „comisionul de analiză a dosarului de credit", comision care nu este definit in cuprinsul Condițiilor generale. Prin acesta clauză, pârâta a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care obligă profesioniștii să cuprindă în convenții clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Cu privire la clauza referitoare la obligația de plată a comisionului de risc, apreciază că este una abuzivă, aceasta îndeplinind cele trei condiții cumulative prevăzute de lege pentru a fi considerată astfel, respectiv: existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, dezechilibrul să fie contrar cerințelor bunei – credințe. Că pârâta, prin instituirea și încasarea „comisionului de risc" intră în sfera abuzului de poziție față de ei, reclamanții, deoarece cuantumul comisionului de risc, având în vedere condițiile de percepere și destinația lor, nu este echivalentul vreunui serviciu prestat de către Bancă față de ei. În fapt, arată reclamanții, acest comision maschează o dobândă curentă a pârâtei, producând în beneficiul acesteia un venit nejustificat, suplimentar profitului aferent împrumutului și care ar trebui realizat doar prin perceperea dobânzii curente. Ca urmare, consideră că această clauză este lovită de nulitate absolută -caracterul absolut al sancțiunii civile aplicabile, decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorului - care poate fi invocată din oficiu și de către instanța de judecată.
Având în vedere plata comisionului de risc de către reclamanți, precum și faptul că plata sumelor este o plată nedatorată, solicită reclamanții ca pârâta să fie obligată la restituirea sumei în cuantum de 9.282,09 CHF, achitată de aceștia cu titlu de „comision de risc” în derularea Convenției de credit nr._/20.08.2007, (având ca echivalent in lei suma de 34.213,783 lei având în vedere cursul BNR din data de 05.12.2014 de 3,6860 lei/CHF) contravaloare calculată începând cu data de 30.08.2007 și până la 03.05.2011 inclusiv, suma totală obținută prin adunarea cuantumului comisionului de risc stabilită și plătită lunar, potrivit Extrasului de cont anexat prezentei cereri. De asemenea, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, prevăzută de disp. O.G. nr. 13/2011, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului.
În dovedire, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.
Pârâta S.C. „ V. ROMÂNIA” S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, prescripția dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În sprijinul excepției ridicate, pârâta a invocat art. 7 din Decretul nr. 167/1958, arătând că, în speță, data încheierii convenției de credit este 07.05.2007 iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2014, după aproape 7 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă. Pentru restituirea fiecărei sume, arată pârâta, curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit.
Pe fondul cauzei, pârâta arată că, în ceea ce privește convenția de credit încheiată între părți, legiuitorul a prevăzut posibilitatea consumatorului de a supune eventualei cenzuri a instanței, clauzele contractelor încheiate, în condițiile strict prevăzute de actul normativ indicat de către reclamanți în cererea de chemare în judecată. Că, pentru a fi incidente dispozițiile invocate din Legea 193/2000 trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile care sunt strict prevăzute de legea sus menționată, or, în cazul de față, niciuna dintre aceste condiții nu este întrunită. Astfel, cât privește cauza actului juridic încheiat, practica ICCJ a considerat că ne aflăm în prezența unui caz tipic de cauză ilicită și imorală atunci când o parte contractată urmărește să obțină contraprestația dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că nu poate executa obiectul contractului, astfel cum acesta a fost stipulat de către părți, or, după momentul încheierii contractului ea, pârâta, și-a onorat obligațiile contractuale, atât pe cea principală, de punere la dispoziție a creditului, cât și cele subsidiare. Precizează pârâta că reclamanții se prevalează de dispozițiile Legii 193/2000 și arată că atât prevederea națională cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fie negociată direct cu acesta, să fie contrară bunei credințe și, prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Învederează pârâta că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca stipulațiile invocate de reclamant să fie considerate abuzive. Astfel, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată. Singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii, răsturnând în acest sens sarcina probei, sunt cele cuprinse în secțiunea contractului ce are natura unui contract standard preformulat, respectiv Condițiile Generale ale Contractului. Având în vedere că toți clienții au semnat convenția de credit și au stabilit, împreună cu reprezentatul Băncii, Condițiile speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți. Menționează pârâta că textul art. 1 alin. 1 din Legea 193/2007 obligă la utilizarea unui limbaj clar „ pentru înțelegerea căruia nu este nevoie de cunoștințe de specialitate”.
Mai solicită pârâta respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv a comisionului de risc, arătând, în principal, că prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul și că rațiunea economică a acestui comision nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților. Arată că Banca a împrumutat o sumă pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp și, dacă din partea reclamanților nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, din partea Băncii însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație. Conchide că, perceperea acestui comision de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 cod civil și că, acesta nu este un echivalent al garanției reale imobiliare – ipotecă și nici al asigurării imobilului.
Pârâta apreciază drept neîntemeiată și solicitarea reclamantului de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de risc, comision de administrare credit și diferența de dobândă, deoarece, pe lângă prescripția dreptului la acțiune, acest demers mai întâlnește un impediment legal de inadmisibilitatea restituirii prestațiilor succesive. Arată că, contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală. Pe lângă folosința efectivă a sumelor puse la dispoziție de către bancă, reclamanții au beneficiat și de serviciile accesorii ale acestora, echitabil fiind ca și aceștia să restituie contravaloarea serviciilor primite. Din aceste motive, solicită respingerea capătului de cerere referitor la restituirea contravalorii acestor servicii, apreciind că obligarea Băncii la restituirea unilaterală a contravalorii acestora ar fi o inechitate gravă, care tinde să adopte caracterul unei îmbogățiri fără justă cauză.
De asemenea, pârâta solicită respingerea cererii de obligare a Băncii la plata dobânzilor aferente sumelor de bani care i-au fost plătite cu titlu de comision de risc pe motiv că, fiind accesoriul petitului principal de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale, pe care îl apreciază neîntemeiat, trebuie să urmeze aceeași soartă ca și acesta, potrivit principiului „ accesorium sequitur principalae” .
În drept, pârâta a invocat dispozițiile Legii 193/2000, respectiv art. II din Legea 188/2010 de aprobare a OUG 50/2010, dispozițiile vechiului Cod Civil, art. 6 coroborat cu art. 1522 și următoarele Noul Cod Civil.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat de reclamanți, aceștia au solicitat respingerea excepției invocate de pârâtă, arătând în principal că, pentru acțiunea în valorificarea dreptului lor de creanță, începe să curgă de la data constatării de către instanță a caracterului abuziv al clauzei și a anulării acesteia, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.
Apreciază reclamanții că susținerile pârâtei conform cărora în cauză nu ar fi îndeplinite cele trei condiții cumulative pentru ca o clauză contractuală să fie abuzivă, sunt neîntemeiate, susținând că, clauza contractuală privind comisionul de risc nu a fost negociată și că dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este contrar cerințelor bunei – credințe. Totodată, arată că susținerile pârâtei conform cărora comisionul de risc ar fi parte a prețului convenției de credit, sunt de asemenea, neîntemeiate, precizând că, în cadrul convenției de credit în discuție, clauza privind impunerea și perceperea comisionului de risc nu este exprimată într-un mod clar și inteligibil.
La termenul de judecată din data de 23 aprilie 2015, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B. în soluționarea prezentei cauze.
Asupra excepției de necompetență a Judecătoriei B. în soluționarea prezentei cauze, instanța reține următoarele:
Articolul 248 alin. (1) din codul de procedură civilă instituie regula conform căreia instanța va soluționa mai întâi excepțiile de procedură cât și cele de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Referitor la excepția de necompetență invocată de instanță, din oficiu, instanța relevă că aceasta este o excepție de procedură, de ordine publică, dilatorie, ce poate fi invocată, conform prevederilor art. 130 alin.(2) C.pr. civilă, de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Mai reține instanța că, acțiunea reclamanților are două capete de cerere dintre care petitul privitor la constatarea caracterului abuziv al dispozițiilor pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției are caracter principal iar capătul de cerere referitor la obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute nelegal prezintă caracter accesoriu, potrivit dispozițiilor art. 30 C.pr.civ.
Având în vedere că, raportat la capătul principal de cerere se determină competența instanțelor de judecată, instanța reține că în materia privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Potrivit alin. 1 al art. 12 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”. De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiași articol „Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile (…) îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1)”.
Același art. 12, prin intermediul alin. 4, stabilește că „Dispozițiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii”.
Practic, prin intermediul dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a stabilit că în pricinile privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pot avea calitate procesual activă organele de control, asociațiile pentru protecția consumatorului și consumatorii iar competența de soluționare a acestor cauze aparține tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.
Sintagma „în condițiile legii”,din finalul aliniatului 4 al art. 12, într-o interpretare riguroasă logico sistematică, subliniază că dispozițiile Legii nr. 193/2000 (inclusiv cu privire la competență) se aplică și în situația în care consumatorul este cel ce sesizează instanța.
Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 14, din aceeași lege, ce face referire directă la soluționarea pe cale principală a cererii privind despăgubirile în cazul constatării anterioare a caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, legiuitorul arată în mod clar și fără echivoc „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Practic, în situația în care deja a fost constatată nulitatea unei clauze contractuale, în condițiile Legii nr. 193/2000, iar persoana prejudiciată (consumatorul) dorește să fie despăgubit are la dispoziție acțiunea directă, competența stabilindu-se raportat la valoarea obiectului cererii, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Sub acest aspect, mai trebuie reținut că, în condițiile Legii nr. 193/2000, raportul juridic dedus judecății este unul pur comercial, prin esență fiind vizat un contract întocmit de un profesionist, neexistând niciun motiv pentru care aceeași instanță să nu judece aceeași acțiune atunci când legea prevede, cu titlu accesoriu, posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat sau când calitatea procesual activă aparține unor persoane diferite. Astfel, apare ca absurd ca aceeași cerere să fie judecată de instanțe diferite (din punct de vedere ierarhic) în funcție de persoana reclamantului.
Norma de competență dintr-o lege specială trebuie să fie unică și să asigure repartizarea cauzelor între mai multe instanțe, indiferent de calitatea titularului acțiunii și de capătul accesoriu.
Ori, nu se poate accepta ca acțiunile formulate de consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor aceleiași legi să sesizeze o instanță diferită (fie atât din perspectiva specializării cât și din punct de vedere ierarhic).
Se mai observă și că, atunci când se referă la cereri de modificare a contractelor bancare, prin eliminarea clauzelor abuzive, legea specială face trimitere la „tribunal” și folosește o terminologie specifică dreptului comercial, făcând referire la criteriul competenței teritoriale după sediul „profesionistului”. Prin urmare, competența de analiză a raportului juridic concret dedus judecății care se referă la examinarea unui contract de credit bancar încheiat cu un „profesionist” al domeniului bancar, aparține unei instanțe specializate în materia litigiilor cu profesioniști.
Mai mult decât atât, din interpretarea dispozițiilor sale reiese că scopul Legii nr. 193/2000 este asigurarea intrării în legalitate în cadrul unor raporturi juridice de drept privat, prin măsuri coercitive, apte de a fi puse în executare conform dreptului comun. Astfel, în principal, instanța, în caz de admitere a acțiunii, va obliga profesionistul să modifice contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Ca ultim argument, în susținerea tezei că modificarea art. 12 din Legea 193/2000 (prin intermediul art. 38 Legea 76/2012) înlătură criteriul valoric avut în vedere în reglementarea anterioară și stabilește competența de soluționare în favoarea tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, poate fi adus și contextul istorico social în care s-a produs modificarea. Astfel, prin intermediul legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă s-a urmărit creșterea eficienței justiției ori, riscul de generare a practicii neunitare este extrem de mare în condițiile în care același tip de acțiuni sunt judecate de secții diferite ale aceleiași instanțe sau de instanțe diferite din punct de vedere ierarhic ceea ce contrazice chiar scopul legii.
Pe de altă parte, din perspectiva criteriilor procedurale de stabilire a competenței, instanța reține următoarele aspecte:
Dispozițiile art. 113 NCPC, stabilesc situațiile în care competența teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând la punctul 8 al reglementării evocate, că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”
Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă, „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”) Acest ultim caz de competență teritorială exclusivă prevede o situație diametral opusă celei statuate în art. 113 al.1 pct.8 NCPC, în sensul că stabilește expressis verbis faptul că, competența evocată de text poate fi atrasă numai în cazul în care calitatea procesuală activă aparține profesionistului. Prin urmare textul comentat vizează numai situația în care acțiunile sunt îndreptate împotriva unui consumator, formula folosită de legiuitor sugerând incontestabil că ne aflăm în prezența unei norme imperative. per a contrario, atunci când consumatorul are calitate procesuală activă, nu sunt incidente dispozițiile art. 121 din Codul de procedură civilă, competența fiind stabilită de legea specială, (art. 12 din Legea 193/2000) Deși exprimarea folosită de legiuitor în textul articolului 121 NCPC nu lasă loc de interpretare, chiar dacă s-ar admite că părțile au „permisiunea” dată de art. 113 al.1 pct.8 de a alege competența altei instanțe, această alternativă ar fi posibilă „numai după nașterea dreptului la despăgubire” Soluția decurge din trimiterea făcută expres la aplicarea art. 122 al.2 NCPC. Or, în speță, dreptul la despăgubire s-ar naște doar în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, și numai după ce hotărârea ar rămâne definitivă.
Interpretarea textelor enunțate în sensul stabilirii unei competențe în favoarea consumatorului, respectiv interpretarea în sensul că în materia protecției consumatorului, este „diluat” caracterul exclusiv al competenței, nu numai că este o interpretare excesivă, dar tinde a adăuga la lege, ceea ce nu-i este permis interpretului. De altfel, art. 107 NCPC face aplicarea unui adagiu postulat în dreptul roman, dreptul canonic și în cel cutumiar: actor sequitur forum rei (reclamantul sesizează instanța pârâtului). Logica acestui text are ca fundament pe de o parte, corolarul principiului că protecția este datorată pârâtului, iar pe de altă parte, faptul că, în ambianța echilibrului juridic dintre subiectele de drept, trebuie conservată prezumția că până la proba contrară, nimeni nu datorează nimic nimănui. Deși, art. 107 al.1 NCPC nu precizează jurisdicțiile cărora li se aplică principiul enunțat, și nici acțiunile care intră sub incidența acestuia, apreciem că în ceea ce interesează speța, numai art. 121 și art. 126 C. oferă ipoteze de competență teritorială exclusivă. În fine, este de remarcat și faptul că în situațiile în care legea prevede o competență teritorială exclusivă (art. 117 – art.121 NCPC) aceasta este reglementată prin norme imperative de la care părțile nu se pot abate. Tot astfel, dând expresie echilibrului juridic, atunci când o normă specială stabilește expres, competența unei instanțe, bunăoară Legea nr. 193/2000, nu ar trebui permisă nicio derogare. Regulile de principiu referitoare la regimul juridic aplicabil nulităților procedurale relative ar putea fi un obstacol în aplicarea determinării instanței competente dacă pârâtul nu invocă excepția de necompetență teritorială prin întâmpinare sau la primul termen de judecată, însă, în cauza de față, instanța apreciază că sintagma „tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului” folosită în art. 12 din Legea 193/2000 stabilește în mod irefragabil competența instanței, lăsând fără efecte lipsa de reacție a pârâtei.
Așadar, referitor la competența teritorială a instanței, prevederile art. 107, și art. 126 al.2 din Codul de procedură civilă, completează în mod firesc prevederile art. 12 din Legea nr. 193/2000 chiar și în lipsa unei stipulări exprese (art. 14 din Legea 193/2000).
Referitor la competența materială a instanței pentru soluționarea litigiilor care se circumscriu Legii 193/2000 respectiv în cererile formulate de consumatorii care reclamă caracterul abuziv al clauzelor contractuale, este de notat că potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, „tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe” Prin această formulare, care nu permite decât restricții exprese, punctuale, se afirmă cât se poate de clar ideea că tribunalele sunt instanțe de drept comun. Noul text, consolidează așadar plenitudinea de jurisdicție a tribunalelor, ca instanțe de fond și în materie civilă (stricto sensu), normele de competență care derogă de la principiile plenitudinii de jurisdicție fiind de strictă interpretare. Finalmente, prin art. 95 pct..4 legiuitorul a recunoscut tribunalului și o competență diversă, respectiv în privința oricăror „alte cereri date prin lege în competența lor”. Acest text, completează în mod evident dispozițiile art. 12 din Legea nr. 193/2000, care atribuie tribunalului o competență expresă și restrictivă, stabilind în termeni expliciți că aceasta (tribunalul) este instanța competentă să soluționeze cererea consumatorului de constatare a caracterului abuziv a clauzelor contractuale. De altfel, nicio normă legală care protejează drepturile consumatorului (Legea 193/2000, O.G. 21/1992, Legea 296/2004) nu indică judecătoria ca instanță competentă a soluționa astfel de litigii.
În plus, având în vedere caracterul patrimonial al acțiunii, este de reținut că în determinarea competenței, art. 98 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, instituie o regulă de principiu, imperativă, conform căreia, în cazul cererilor evaluabile în bani, având așadar caracter patrimonial, competența materială se determină în funcție de valoarea obiectului capătului principal de cerere. Din analiza textului legal evocat și reținând dispozițiile art. 194 lit. c NCPC, rezultă că valoarea obiectului cererii se stabilește în raport cu momentul sesizării instanței. Potrivit Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - publicată în Monitorul Oficial 830/2008 - pronunțată în Secțiile Unite – cererile în materie civilă având ca obiect constatarea nulității (inclusiv, a unor clauze abuzive) unor acte juridice privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este sau nu formulat petitul accesoriu al restabilirii situației anterioare (în speță, prin restituirea sumelor încasate de pârâte, în baza clauzelor abuzive). Raportând aceste considerații teoretice la cauza concretă dedusă judecății, instanța constată că nu este competentă material în soluționarea acesteia, valoarea contractului (130.100 CHF) determinând competența Tribunalului – ca instanță de fond (art. 94 alin. 1 lit. j NCPC).
Având în vedere considerentele expuse în precedent, precum și dispozițiile legale evocate, în temeiul art. 130 alin. 2 și art. 132 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă, instanța urmează a admite excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a declina competența în favoarea Tribunalului București
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția de necompetență materială a Judecătoriei B..
Declină competența de soluționare a cauzei având ca obiect „ acțiune în constatare”, formulată de reclamanții A. M. și A. L., ambii cu domiciliul în mun. B., ., ., ., cu domiciliul procesual ales la SPCA A. și Asociații, cu asediul în Iași, . .. 3, ., jud. Iași, în contradictoriu cu pârâta S.C. „ V. ROMÂNIA” S.A., cu sediul în București, sector 2, Șoseaua P., nr. 42, ., în favoarea Tribunalului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 aprilie 2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Redactat AE. /Tehnoredactat SA //Ex. 4 / 22.05.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3680/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4067/2015. Judecătoria... → |
|---|
