Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Sentința nr. 5391/2015. Judecătoria BUFTEA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5391/2015 pronunțată de Judecătoria BUFTEA la data de 11-09-2015 în dosarul nr. 1379/94/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA BUFTEA
Sentința nr. 5391
Ședința publică de la 11.09.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. I.
Grefier: M. A.
Pe rol soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de creditoarea ..A. în contradictoriu cu debitorul M. Z. - având ca obiect ordonanță de plată - OUG 119/2007 / art.1013 C. ș.u..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 04.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera,în temeiul art 396 C.pr.civ, a amânat pronunțarea la data astăzi 11.09.2015 când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față constată:
Prin cererea de înregistrată pe rolul instanței la data de 11.02.2015 sub nr._, creditoarea ..A. în contradictoriu cu debitorul M. Z. a solicitat, obligarea acestuia la plata sumei de 4371,26 lei, sumă compusă din suma de 840,36 lei, contravaloarea serviciilor prestate, suma de 111,12 lei, contravaloarea penalităților de întârziere calculate în baza contractului și suma de 3419,76 lei, contravaloare daune pentru rezilierea contractului înainte de expirarea perioadei minime contractuale, cu cheltuieli de judecată.
În motivare creditoarea a susținut că între părți a fost încheiate contractele de_/24.05.2013,_/30.09.2013,_/25.10.2013, în baza cărora a emis următoarele facturi fiscale: JAG_/07.11.2013, JAG_/07.11.2013, JAG_/07.11.2013, JAG_/07.12.2013, JAG_/07.12.2013,JAG_/07.11.2013, JAH_/07.01.2014, JAH_/07.01.2014, JAH_/07.01.2014, JAH_/07.04.2014, JAH_/07.04.2014, JAH_/07.04.2014.
Reclamanta a arătat că potrivit dispozițiilor din termenii și condițiile Generale care fac parte integrantă din contract, clientul poate contesta, valoarea facturii prin formularea unei reclamații scrise, în termen de 30 de zile calendaristice, de la data emiterii facturii, indicând în mod obligatoriu, suma contestată și/sau serviciile facturate astfel contestate.
În condițiile în care pârâtul nu s-a prevalat de acest drept, reclamanta a apreciat că facturile fiscale emise, enunțate anterior, au fost acceptate la plată în condițiile prevăzute de contract.
Debitul principal rezultat din cumularea valorii facturilor anterior specificate este de 840,36 lei.
Reclamanta a arătat că în Termenii și Condițiile Generale sunt prevăzute penalități de întârziere, pentru fiecare zi calendaristică, pentru sumele neplătite la termen, până la achitarea întregii sume, totalul penalităților de întârziere putând depăși cuantumul sumei datorate, penalitățile acumulate fiind de 111.12.lei
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la daune, reclamanta arătat că acestea sunt percepute pentru rezilierea contractului înainte de expirarea perioadei minime contractuale, pentru fiecare abonament în parte, în condițiile în care încetarea contractelor s-a produs fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenția instanței judecătorești și fără îndeplinirea vreunei alte formalități, ca urmare a nerespectării obligației de plată a sumelor datorate de client.
Daunele datorate pentru rezilierea contractului înainte de termen având o valoare totală de 3419,76 lei.
Reclamanta a mai arătat că sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată, reprezintă o creanță, certă, lichidă și exigibilărîn sensul prevăzut de art 662 C.pr.civ,fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art 1013 C.pr.civ, precum și condițiile art1014 C.pr.civ, somația fiind comunicată debitorului.
În drept, au fost invocate prevederile art 1013 C.pr civ și temeiul art.223 alin.3, C.pr.civ.a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În temeiul art 453 C.pr.civ, reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
Acțiunea a fost legal timbrată, dovada achitării taxe judiciare de timbru în cuantum de 200 lei fiind depusă la dosarul cauzei la fila 53.
Debitorul, deși legal citat, nu a depus întâmpinare sau alte înscrisuri și nu a fost reprezentată în fața instanței.
La termenul din data de 15.05.2015 instanța apus în vedere creditoarei să precizeze cererea, în sensul de a indica debitul principal asupra căruia au fost calculate penalitățile și perioada de timp.
La data de 28.05.2015, reclamanta a depus la dosarul cauzei un tabel, privind modul de calcul al penalităților de întârziere.
La termenul din data de 12.06.2015, procedura de citare fiind nelegal îndeplinit, instanța a amânat cauza la data de 04.09.2015.
La termenul din data de 04.09.2015, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri pentru reclamantă, apreciind în baza art 255 raportat la art 258 C.pr.civ, că proba este admisibilă potrivit legii și duce la soluționarea cauzei.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, reclamanta și pârâtul au încheiat contractele_/24.05.2013, nr._/30.09.2013 și contractul nr._/25.10.2013, având ca obiect prestarea de către reclamantă de servicii de telefonie (f.25-30)
Instanța reține că în temeiul contractelor intervenite între părți, reclamanta a emis o . facturi fiscale, astfel JAG_/07.11.2013, JAG_/07.11.2013, JAG_/07.11.2013, JAG_/07.12.2013, JAG_/07.12.2013,JAG_/07.11.2013, JAH_/07.01.2014, JAH_/07.01.2014, JAH_/07.01.2014, JAH_/07.04.2014, JAH_/07.04.2014, JAH_/07.04.2014 (f.9-24), ce cumulează un debit total de 840,36 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie contractate, 111,12 lei reprezentând penalități de întârziere facturate și 3419,76 lei reprezentând daune pentru rezilierea contractului ce au fost facturate.
Instanța reține că art 1.9. pct.4 din Termenii si Condițiile generale ale contractului (f.34) părțile au convenit că în caz de neplată a facturii până la expirarea termenului stabilit pentru neplata facturii conform art 5 din Clauze Contractuale de bază, clientul este de drept în întârziere fără a fi necesară îndeplinirea unei alte formalități și va datora penalități de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi calendaristică, calculate asupra valorii totale a facturii, până la achitarea integrală a debitului. Instanța reține că părțile au stabilit că penalitățile de întârziere pot depăși, cuantumul debitului principal.
Din analiza dispozițiilor art 1.10 din Termenii si Condițiile generale ale contractului, părțile au convenit că în termen de 30 de zile calendaristice de la emiterea facturii, clientul are posibilitatea de a formula o reclamație scrisă, în măsura în care înțelege să conteste sumele facturate, dispoziție contractuală de care pârâtul nu s-a prevalat, neexistând la dosarul cauzei nici o dovadă în acest sens.
Totodată, părțile au convenit la cap.1.16 alin.1 din Termenii și condițiile generale ale contractului (f.32-37) că la inițiativa O. România, contractul poate înceta prin reziliere, fără punere în întârziere și fără îndeplinirea unei alte formalități la data menționată în notificarea scrisă de reziliere trimisă de O. România în cazul în care clientul nu achită contravaloarea facturilor în termen de 25 de zile de la emitere (art 1.9 alin.6 din Termenii si condițiile generale ale contractului), în situația în care furnizorul trimite o solicitare de plată a sumelor datorate.În cadrul aceluiași articol, părțile au convenit ca, în această situație, clientul va datora O. România despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat, iar în cazul în care rezilierea se produce înaintea expirării perioadei contractuale minime, clientul va fi obligat la pe lângă eventuale alte despăgubiri, la plata unor despăgubiri egale, cu valoarea abonamentului, înmulțită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale (f.37)
La data de 13.06.2014, creditoarea a somat debitorul în vederea achitării sumelor datorate (f.43)
Potrivit art. 1.013 C.pr.civ. procedura ordonanței de plată se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinat potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege.
Referitor la primul capăt de cerere, ținând cont de faptul că art 1516 C.civ. conferă creditorului dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației sale precum și prevederile contractuale de la articolele 1.9 pct 4, creditorul este îndreptățit să încaseze contravaloarea facturilor emise către debitor în temeiul raporturilor intervenite între părți.
Noțiunea de creanță certă este definită art.662 alin.2 C.pr.civ, ca fiind aceea a cărei existență neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu .Extinzând prin asemănare definiția noțiunii de creanță certă din materia executării silite, anterior menționată,instanța constată că din actele juridice care reglementează raporturile dintre părți, rezultă că debitorul și-a asumat obligația de a plăti contravaloarea facturilor emise de creditoare în temeiul contractului ceea ce conferă creanței privind debitul principal un caracter cert. Mai mult decât atât instanța are în vedere că debitorul nu s-a prevalat de dispozițiile art 1.10 din Termenii si Condițiile generale ale contractului, acesta necontestând facturile emise de către creditoare.
Analizând caracterul lichid al creanței prevăzute în facturile fiscale emise și contractele încheiate de părți, prin raportare la prevederile art.662 alin.3 C.pr.civ. rezultă că sunt îndeplinite cerințele legii întrucât obiectul creanței principale poate fi determinat în baza contractului însușit de pârât prin semnătură.
Ținând cont că părțile au stabilit scadența obligației de plată a debitului în cuprinsul condițiilor generale ale contractului, precum și în cuprinsul fiecărei facturi fiscale emise, sunt îndeplinite cerințele art 662 alin.3 C.pr.civ. referitoare la exigibilitatea obligației.
Se reține că debitoarea deși a fost somată să achite creanța creditoarei, având cunoștință de demararea prezentului litigiu, nu a depus întâmpinare și nu a făcut dovada achitării facturilor emise de creditoare.
Pentru aceste considerente, instanța va admite capătul principal de cerere și va obliga debitoarea la plata către creditoare a sumei de 840,36 lei, reprezentând debit principal.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor, la acordarea de penalități, instanța are în vedere că potrivit art. 1.535 alin. 1 C.civ., pentru neplata la scadență a sumei de bani datorate de debitor, creditoarea are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți, sau, în lipsă în cel prevăzut de lege fără să dovedească vreun prejudiciu.
Astfel, în ceea ce privește penalitățile de întârziere, instanța reține în primul rând că, în cererea formulată, creditoarea a pretins și calculat penalități în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, conform contractului încheiat între părți.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază îndeplinită în cauză.
În cauză, după cum s-a arătat, au fost stipulate penalități de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 111,12 % pe an – o cotă disproporționat de mare față de dobânzile practicate pe piața bancară, clauză care contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel cum a fost modificată.
Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită și cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite creditoarei din prezenta cauză pentru recuperarea creanței.
Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 și 26).
În cauză, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
De aceea, semnarea contractului de către debitor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Pentru toate aceste motive, instanța consideră nejustificate pretențiile creditoarei de obligare a debitorului la plata penalităților de întârziere în cuantum de 111,12 lei, obținute prin aplicarea a 0,5 % pe fiecare zi de întârziere, astfel că urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere,referitor la obligarea pârâtului la plata de daune interese pentru rezilierea înainte de termen al contractului, instanța are în vedere că pe calea ordonanței de plată se pot solicita numai creanțe certe, lichide și exigibile constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinat potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege.
Ori, în prezenta cauză, clauza penală privind daunele interese pentru rezilierea contractului înainte de termen, solicitată de creditoare nu vizează executarea contractului, ci este un efect al desființării lui.
Instanța reține că această pretenție a creditoarei de obligare a debitorului la daune-interese în cuantum de 3419,76 lei își are izvorul în art. 1.16 din Termenii si condițiile generale ale contractului, potrivit căruia debitoarea este obligată să plătească o despăgubire în cazul încetării contractului înainte de expirarea duratei minime contractuale.
Prin urmare, instanța apreciază că pe calea ordonanței de plată nu se poate analiza fondul raporturilor juridice dintre părți în sensul constatării încetării contractului înainte de expirarea duratei minime, motiv pentru care nu este admisibilă pe calea ordonanței de plată obligarea debitoarei la plata daunelor convenționale datorate de această împrejurare.
Pentru aceste considerente, instanța va respinge capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 3419,76 lei, reprezentând contravaloare daune interese, ca inadmisibil pe calea ordonanței de plată.
În temeiul art. 1.021 C.pr.civ., instanța va stabili termen de plată în 10 de zile de la data comunicării prezentei hotărâri.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de creditoare, se reține că potrivit art. 453 alin. 3 C.pr.civ., instanța va stabili măsura în care debitorul va fi obligat la plata acestor cheltuieli în condițiile în care a căzut în pretenții în parte. Astfel, instanța va obliga debitoarea la plata către creditoare a sumei de 38,44 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din taxa judiciară de timbru, fila 53, direct proporțională cu debitul pentru care debitoarea a căzut în pretenții, calculată astfel: dacă pentru obligarea debitoarei la plata sumei totale de 4371,24 lei (840,36 lei + 111,12 lei + 3419,76 lei) debitorul ar fi urmat să achite suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, atunci pentru obligarea debitoarei la plata sumei de 840,36 lei, debitorul trebuie să achite suma de 38,44 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de creditoarea .. cu sediul București, cu sediul ales la mandatar Top Factoring SRL din București, ..21, . în contradictoriu cu debitorul M. Z. domiciliat în B., Ale. Tineretului, nr. 4, ., ., J. ILFOV.
Obligă debitorul la plata către creditoare a sumei de 840,36 lei, reprezentând debit principal, facturi neachitate.
Respinge capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 111,12 lei reprezentând contravaloare penalități de întârziere, ca neîntemeiat
Respinge capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 3419,76 lei, reprezentând contravaloare daune interese, ca inadmisibil pe calea ordonanței de plată.
Stabilește termen de plată în 10 de zile de la data comunicării prezentei hotărâri.
Obligă debitorul la plata către creditoare a sumei de 38,44 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.
Cu drept de cerere în anulare în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11.09.2015.
P. Grefier
G. I. M. A.
Red. G.I./
Tehn.M.A./
4ex/16.09.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 5390/2015.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 5424/2015. Judecătoria... → |
|---|
