Plângere contravenţională. Sentința nr. 213/2013. Judecătoria CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 213/2013 pronunțată de Judecătoria CĂLĂRAŞI la data de 18-01-2013 în dosarul nr. 5202/202/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI
SENTINTA CIVILĂ NR.213
Ședința publică de la 18 ianuarie 2013
Instanța constituită din:
Președinte: N. L. P.
Grefier: Ș. J.
Pe rol judecarea cauzei civile privind plângerea contravențională formulată de petentul B. D., împotriva procesului verbal de contravenție . nr._/29.07.2012 întocmit de un agent constatator din cadrul I.G.P.R.-SPA Biroul de Politie al Autostrăzii 2.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefier, evidențiindu-se părțile, obiectul cauzei, procedura de citare, învederându-se instanței că apărătorul intimatului N. T. (av.B. M.), a depus la dosar concluzii scrise, după care
Instanța, ia act că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă și, nemaifiind alte probe de administrat, declară dezbaterile închise, conform art. 150 C.pr.civ. și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 29.08.2012 sub nr._, petentul B. D. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea procesului-verbal . nr._ dresat de I. – SPA – Biroul de Poliție al Autostrăzii A2 la data de 29.07.2012, întrucât situația de fapt reținută în procesul-verbal nu corespunde adevărului.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că a fost sancționat fără motiv, întrucât accidentul în urma căruia s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției s-a produs din culpa celuilalt conducător auto implicat.
În înscrisul denumit „Motivele contestației” depus la dosarul cauzei prin registratura instanței la data de 19.09.2012, petentul a detaliat motivele expuse în plângerea inițială.
Petentul a arătat că situația de fapt a fost reținută eronat în procesul-verbal, întrucât cele două vehicule implicate în accident nu circulau pe aceeași bandă, respectiv banda 2 a autostrăzii. În sprijinul acestor afirmații, petentul a invocat avariile produse la cele două autovehicule.
Cu privire la dinamica producerii accidentului, petentul a arătat că în timp ce conducea regulamentar autoturismul cu nr. de înmatriculare_ pe autostrada A2, banda 2, în zona km 99, autovehiculul cu nr. de înmatriculare AR-_ a trecut de pe banda 1 pe care circula, pe banda 2 la o distanță de aproximativ 4 m în fața autoturismului condus de petent, fără a se asigura, condiții care au făcut imposibilă evitarea impactului.
Petentul a mai susținut că a lovit celălalt autovehicul în partea laterală stângă, lângă roata din spate, cu partea dreapta față a autoturismului pe care îl conducea și că a încercat să evite coliziunea în momentul în care a observat că celălalt autovehicul a schimbat banda, aspect dovedit de urmele de frânare lăsate de autoturismul pe care îl conducea.
Petentul a mai arătat că după impact, celălalt autovehicul s-a rostogolit pe carosabil, lovind parapetul din dreapta drumului și s-a oprit pe banda 2 a autostrăzii, răsturnat pe partea stângă.
Petentul nu și-a întemeiat în drept plângerea formulată.
În susținerea plângerii, petentul a depus, din proprie inițiativă sau la solicitarea instanței, procesul-verbal de constatare a contravenției (f. 5), polița de asigurare RCA (f. 12), un set de înscrisuri conținând schița locului producerii accidentului, planșa foto, copie de pe cărțile de identitate ale petentului și martorilor solicitați, declarație notarială a martorei KOSAS M. și lista cu cheltuieli (f. 85-111), autorizația de reparație a autoturismului (f. 131) și documente justificative ale cheltuielilor efectuate (f. 133-142, f. 151 și f. 177) și a solicitat admiterea probei cu înscrisuri, a probei cu expertiza pe aspectul stabilirii dinamicii producerii accidentului, a probei cu interogatoriul intervenientului forțat N. T. și a probei testimoniale cu doi martori, solicitând audierea persoanelor care se aflau în autoturismul pe care îl conducea.
În concluziile formulate pe fondul cauzei, atât în fața instanței, cât și prin înscrisul denumit „Neclarități”, petentul a reluat susținerile privind aceea că situația de fapt a fost stabilită eronat de agentul constatator, întrucât celălalt autovehicul nu circula pe banda 2, ci a schimbat banda de mers fără a se asigura. De asemenea, petentul a formulat o . critici la adresa activității de cercetare a accidentului efectuată de agentul constatator și a arătat că acesta a refuzat să-i permită accesul la documentele prezentate de celălalt conducător auto, nu i-a cerut acestuia dovada existenței unei asigurări valabile pentru autoutilitara pe care o conducea, i-a solicitat celuilalt șofer să refacă declarația dată, a consemnat greșit poziția în care a găsit autoturismele în raportul atașat la dosar și nu a înscris datele privind asigurătorul în procesul-verbal de constatare a contravenției.
Intimatul, prin Inspectoratul de Poliție Județean Călărași, a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea plângerii, fără a indica motive de fapt sau de drept în combaterea susținerilor petentului.
La solicitările repetate ale instanței, dispuse prin rezoluție la primirea dosarului și prin încheierile de la termenele acordate special în acest scop, intimatul a depus la dosarul cauzei prin fax sau prin poștă mai multe seturi de înscrisuri (f. 22-32, f. 34-44, f. 47-54, f. 58-68, f. 121-128, f. 154-161 ), conținând precizările cu privire la identitatea celuilalt conducător auto implicat în accident și societățile de asigurare la care erau asigurate RCA autovehiculele implicate în accident, raportul agentului constatator, procesul-verbal de constatare a contravenției, planșa foto cu aspectele fixate la locul producerii accidentului, autorizațiile de reparații și declarațiile luate imediat după producerea accidentului.
Având în vedere că fapta imputată petentului a condus la producerea unui accident, în temeiul art. 33 din OG 2/2001 și art. 119 din OUG 195/2002, instanța a dispus din oficiu citarea și introducerea în cauză a celuilalt conducător auto implicat în accident, N. T., și a societăților de asigurare la care aveau încheiată asigurarea RCA autovehiculele implicate în accident.
Intervenientul forțat N. T., prezent și asistat de avocat, a solicitat respingerea plângerii formulate de petent și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Intervenientul forțat, prin avocat, a arătat în fața instanței și prin concluziile formulate pe fondul cauzei, că accidentul s-a produs astfel cum a fost descris în procesul-verbal și că se afla pe banda 2 a autostrăzii și a circulat pe această bandă pe o distanță de aproximativ 500-600 m înainte ca autovehiculul pe care îl conducea să fie acroșat de autoturismul condus de petent.
În susținerea poziției adoptate, a solicitat audierea martorului aflat în autovehiculul pe care îl conducea și respingerea probei cu expertiza cerută de petent.
Asigurătorul S.C. A. V. INSURANCE GROUP S.A., la care era asigurat RCA autoturismul condus de petent, și-a însușit motivele contestației petentului și probatoriul propus de acesta.
Asigurătorul S.C. E. R. ASIGURARE REASIGURARE S.A., la care era asigurat RCA autovehiculul condus de intervenientul forțat, deși legal citat, nu s-a prezentat la judecată și nu și-a exprimat poziția față de plângerea petentului.
În temeiul art. 167 C.pr.civ, considerând că pot duce la dezlegarea pricinii, instanța a admis și administrat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și proba testimonială cu un martor propusă de petent și intervenient, declarațiile martorilor Izvernar Selma-A., pentru petent, și N. A.-G., pentru intervenientul forțat, declarațiile acestora fiind consemnate în scris și atașate la dosarul cauzei.
Instanța a respins proba cu interogatoriul propusă de petent și intervenientul forțat, considerând că nu este utilă justei soluționări a cauzei.
De asemenea, având în vedere faptul că a fost limitat numărul martorilor la unu, și la un termen anterior instanța a respins audierea ca martor a acesteia, instanța a înlăturat declarația notarială a martorei Kosaș M., depusă de petent la dosarul cauzei.
Pentru a decide astfel, instanța a ținut cont de faptul că martora Kosaș M. a fost propusă pe aceeași teză probatorie ca și martora Izvernar Selma-A., iar instanța a considerat că mărturia acesteia din urmă este suficientă pentru dovedirea aspectelor pentru care a fost propusă. Pentru a decide astfel, instanța s-a întemeiat pe faptul că martora Izvernar Selma-A. s-a aflat pe scaunul din dreapta față al autoturismului condus de petent, ceea ce i-a permis să observe integral desfășurarea evenimentelor.
Pentru a decide dacă proba cu expertiza propusă de petent și asigurătorul S.C. A. V. INSURANCE GROUP S.A. este utilă soluționării cauzei, iar concluziile ei pot fi relevante, pe baza elementelor de fapt rezultate din probele administrate, și pentru a nu majora inutil cheltuielile de judecată suportate de părți, instanța a prorogat discutarea și administrarea acestei probe după administrarea celorlalte probe.
După administrarea probatoriului, instanța a respins proba cu expertiza.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere faptul că prezentul proces se judecă în limitele prevăzute de art. 31 din OG 2/2001, respectiv instanța trebuie să decidă dacă procesul-verbal este legal și temeinic întocmit, iar sancțiunea a fost corect individualizată. În acest context, instanța s-a socotit lămurită pe baza probatoriului administrat și a constatat că nu este utilă administrarea probei cu expertiza.
În plus, niciuna dintre părți și nici instanța, din oficiu, nu au identificat martori oculari independenți, înregistrări video sau alte mijloace de probă care să ofere indicații obiective asupra dinamicii accidentului, iar în cadrul cercetării locului faptei nu s-au efectuat măsurători și nu au fost fixate prin fotografiere aspecte cantitative referitoare la faptă, ci doar aspecte calitative. Astfel, instanța a constatat că, odată stabilită poziția relativă a celor două autovehicule la momentul coliziunii pe baza celorlalte mijloace de probă administrate, concluziile unei eventuale expertize nu ar fi prezentat relevanță pentru justa soluționare a cauzei, fiind imposibil de calculat obiectiv parametrii în care s-a produs accidentul (viteze, distanțe, dinamică anterioară producerii accidentului).
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin procesul-verbal . nr._ dresat de I. – SPA – Biroul de Poliție al Autostrăzii A2 la data de 29.07.2012, s-a constatat săvârșirea de către petentul B. D., a contravenției prev. de art. 51 din OUG 195/2002 și sancționată de art. 101 alin. 2 și art. 108 alin. 1 lit. b pct. 4 din O.U.G. 195/2002, constând în aceea că la data de 29.07.2012, ora 05.00, a condus autoturismul marca FORD cu nr. de înmatriculare_ pe autostrada A2 pe sensul către C. pe banda 2, iar în zona kilometrului 99, din cauza nepăstrării distanței, a lovit cu partea față partea stânga spate a autoutilitarei marca F. cu nr. de înmatriculare AR-_ care circula pe banda 2, în același sens de mers, iar aceasta s-a răsturnat pe carosabil, intrând în coliziune cu glisiera laterală dreapta. Agentul constatator a arătat că situația de fapt reținută rezultă din declarațiile date de conducătorii auto.
Din raportul agentului constatator (f. 47-48) instanța reține că acesta a stabilit situația de fapt pe baza declarațiilor contradictorii ale conducătorilor auto, a avariilor celor două autovehicule, a urmelor de anvelope lăsate pe carosabil și din dinamica accidentului.
Prin același proces-verbal i-a fost aplicată petentului sancțiunea principală constând în „Avertisment” și sancțiunea complementară constând în 3 puncte penalizare.
Petentul nu a semnat procesul-verbal de constatare, iar în rubrica ce corespunde obiecțiunilor contravenientului, agentul constatator a consemnat că acesta nu este de acord cu măsura luată și refuză ca despăgubirea să se facă pe asigurarea RCA a autoturismului pe care îl conducea. Procesul-verbal este semnat de un martor asistent.
Cu privire la dinamica producerii accidentului, instanța, analizând probatoriul administrat în cauză și întemeindu-și concluziile mai ales pe planșele foto depuse de intimat și petent, probe obiective necontestate de participanții la judecată, constată că la momentul producerii accidentului, ambele autovehicule se deplasau pe banda 2 a autostrăzii A2, pe sensul de mers București-C..
În acest sens, din planșa foto depusă de intimat (f. 49-54), în fotografiile nr. 2, 3 și 4 se observă că urma de târâre a cauciucului din stânga a autoutilitarei F. produsă după lovire se află foarte aproape de partea stângă a benzii a 2-a de mers.
În același sens, din planșa foto depusă de petent (f. 87-103), în fotografiile nr. 4, 5 și 6 se observă că urmele de frânare ale autoturismului condus de petent încep chiar lângă marginea din stânga a benzii a 2-a. Din afirmațiile petentului și ale martorei Izvernar Selma-A., petentul a acționat frâna în imediata proximitate a momentului producerii impactului dintre cele două autovehicule, astfel încât începutul urmei de frânare se identifică cu locul impactului.
Din aceleași planșe foto se observă că autoturismul condus de petent prezintă avarii exclusiv în partea dreapta față, iar impactul principal dintre cele două autovehicule s-a produs exact în centrul părții frontale a autoturismului condus de petent, zonă în care capota motorului este puternic deformată.
Având în vedere dispunerea acestor avarii, este cert faptul că deformarea capotei motorului în centrul părții frontale s-a produs la contactul cu stâlpul din stânga-spate al caroseriei autoutilitarei F. conduse de intervenientul forțat, iar celelalte avarii la partea dreapta față a autoturismului condus de petent s-au produs la impactul cu partea stângă a barei de protecție spate a autoutilitarei F., fapt ce reiese din foto nr. 10 (f. 96), 11 (f. 96), 16 (f.102) din planșa foto depusă de petent.
Tot din coroborarea mijloacelor de probă expuse, instanța constată că este imposibil ca accidentul să se fi produs în modul descris de petent în schița de la fila 86 și în declarația dată imediat după producerea accidentului (f. 161).
Astfel, analizând avariile celor două autovehicule, se constată că dacă autoturismul condus de petent ar fi lovit cu partea dreapta față, partea laterală stânga a autoutilitarei conduse de intervenientul forțat, dispunerea avariilor la autoturismul petentului ar fi fost cu totul alta. O astfel de lovitură ar fi avut ca efect asupra autoturismului condus de petent o avariere progresivă, cu deformare maximă în partea dreapta față și diminuarea efectelor către centrul părții din față, și nu o deformare maximă în partea centrală, astfel cum s-a produs în realitate.
Instanța ajunge la aceleași concluzii analizând și dinamica urmelor de frânare ale celor două autovehicule pe baza direcțiilor de deplasare indicate de petent.
Astfel, forța impactului asupra autovehiculului condus de intervenientul forțat în partea laterală stânga (f. 86 – fig. 4), în zona roții spate, după modelul descris de petent, în condițiile în care acest autovehicul se deplasa către separatorul de sens dinspre banda 1 de mers, ar fi condus la devierea direcției de deplasare a autoutilitarei F. către stânga, și implicit la impactul dintre aceasta și separatorul dintre sensurile de mers ale autostrăzii.
Pe de altă parte, un impact în partea stânga spate a autoutilitarei F. conduce la crearea unui dezechilibru între forțele exercitate pe părțile laterale ale autoutilitarei, între forța de tracțiune dezvoltată de autoutilitară pe partea dreaptă și o forță de tracțiune egală pe partea stângă, la care se adaugă forța impactului cu autoturismul condus de petent, ceea ce face ca partea stângă să se deplaseze mai repede decât partea dreaptă. În termeni de dinamică, aceasta se traduce prin deplasarea autoutilitarei către partea dreaptă a drumului, cu . de mers și, eventual, impactul acesteia cu glisiera laterală dreapta a sensului de mers.
Similar, transferul de impuls de la autoturismul petentului la autoutilitara condusă de intervenientului forțat, produs ca urmare a impactului între partea dreaptă față a autoturismului și partea stângă spate a autoutilitarei, se traduce printr-o pierdere de forță de tracțiune pe partea dreaptă a autoturismului petentului, și implicit un dezechilibru de forțe între roțile motoare, care conduce la deplasarea mai rapidă a părții stânga a acestuia și o devierea direcției de mers către dreapta, către banda 1.
Având în vedere considerentele expuse, pe baza dinamicii urmelor de frânare fixate prin fotografiere de petent și intimat, instanța constată că după coliziune, ambele autovehicule s-au deplasat către dreapta, ceea ce conduce la concluzia că impactul s-a produs prin mecanismul descris de agentul constatator și nu astfel cum a fost descris de petent.
Confuzia petentului cu privire la pozițiile relative ale celor două autoturisme la momentul impactului este explicabilă prin rapiditatea cu care s-au produs evenimentele, având în vedere faptul că accidentul s-a produs în condiții de circulație la vitezele de deplasare pe autostradă. De altfel, aceeași confuzie reiese și din declarația martorei Izvernar Selma-A., care a descris similar cu petentul producerea accidentului, dar a precizat că nu este sigură, întrucât evenimentele s-au petrecut foarte repede.
Coroborând aspectele reținute anterior, instanța reține că în momentul imediat anterior impactului, cele două autovehicule se deplasau pe banda a 2-a a sensului de mers, autovehiculul condus de petent pe partea stângă a benzii de mers, în imediata apropiere a separatoarelor dintre sensurile de mers ale autostrăzii, iar autoturismul condus de intervenientul forțat pe partea dreaptă a benzii de mers, în proximitatea benzii 1 a autostrăzii.
Analizând susținerea petentului în sensul că autoutilitara condusă de intervenientul-forțat ar fi schimbat brusc banda de mers și a intrat în fața autoturismului pe care îl conducea petentul, instanța constată că din mijloacele de probă obiective administrate în cauză, respectiv urmele materiale fixate prin fotografiere și depuse la dosarul cauzei sau avariile autovehiculelor, nu poate fi stabilit cu certitudine că aceste susțineri sunt sau nu conforme cu realitatea.
De asemenea, instanța constată că pe parcursul judecății nu au putut fi identificate alte mijloace de probă obiective, pe baza cărora să poată fi stabilită situația de fapt.
În acest sens, deși martora Izvernar Selma-A. a arătat în declarația dată că imediat după producerea accidentului a oprit un alt autovehicul, al cărui șofer este posibil să fi observat accidentul, dar nu a putut indica identitatea acestuia. Întrucât martora a arătat că această persoană a părăsit locul accidentului înainte de sosirea agentului constatator, este evident faptul că nici intimatul nu poate indica identitatea acestuia.
Cu privire la măsurătorile efectuate la fața locului invocate de martorul N. A.-G., fără a putea preciza dacă s-au măsurat urmele de frânare, instanța constată că acestea au fost efectuate de lucrătorii de la administrația autostrăzii și se refereau la zona de glisieră deteriorată (12 m glisieră și 3 stâlpi), astfel cum rezultă din procesul-verbal.
De asemenea, având în vedere faptul că nu s-au realizat măsurători cantitative ale urmelor accidentului care, în urma calculelor efectuate de expert, ar fi putut conduce la stabilirea vitezelor de deplasare ale celor două autovehicule anterior producerii accidentului, instanța a constatat deja că la soluționarea cauzei de față, și implicit la stabilirea circumstanțelor prealabile producerii accidentului, nu este concludentă realizarea unei expertize a dinamicii producerii accidentului. O astfel de expertiză ar fi putut releva doar aspecte referitoare la momentul exact al impactului și deplasarea ulterioară a autovehiculelor, deja stabilite de instanță pe baza analizei probelor existente.
Având în vedere aceste aspecte, pentru a stabili dacă este credibilă afirmația petentului, instanța urmează să analizeze declarațiile martorilor audiați în cauză și modul în care acestea se coroborează cu alte elemente stabilite ale situației de fapt. La aprecierea acestor declarații, instanța urmează să țină cont și de calitatea martorilor, respectiv martora Izvernar Selma-A., concubina petentului și proprietar al autoturismului condus de acesta, iar martorul N. A.-G., fiul intervenientului forțat.
În acest sens, instanța reține că martora Izvernar Selma-A. (f. 117-118) a arătat că autoutilitara condusă de intevenientul forțat a schimbat banda de mers în fața autoturismului condus de petent la 4 metri în fața acestuia.
În declarația dată în cauză (f. 119-120), martorul N. A.-G., fiul intervenientului forțat, care se afla în autovehiculul condus de acesta la momentul accidentului, a arătat că „Întrucât pe partea dreaptă a drumului era o parcare și din parcare ieșea o mașină, tatăl meu a schimbat banda de circulație și a trecut de pe banda 1 pe banda 2, după ce am intrat pe banda 2 l-am întrebat pe tatăl meu câți km mai sunt din autostradă, nu a apucat să-mi răspundă, am simțit o zguduitură în spate…”. Coroborând această declarație cu faptul că în planșa foto depusă de intimat, în fotografia 1 (f.50) se observă în partea laterală stânga a fotografiei o parte dintr-o săgeată a benzii de preselecție de la ieșirea dintr-o parcare, apare ca necredibilă precizarea ulterioară a martorului propus de intervenientul forțat, la întrebarea avocatului acestuia, în sensul că impactul ar fi avut loc la 500-600 metri după schimbarea benzii de mers.
În concluzie, instanța constată că impactul a avut loc la un interval scurt de timp după ce intervenientul forțat a schimbat banda de mers.
Ca un argument în plus pentru a ajunge la această concluzie, instanța constată că avariile părții dreapta față la autoturismul condus de petent, în zona de impact, nu sunt uniforme, ci graduale, indicând un șoc mai puternic în centru și în scădere către aripa dreapta față a autoturismului, ceea ce arată că ciocnirea față-spate dintre cele două autovehicule nu s-a produs perfect frontal. De aici se poate deduce că direcția pe care circula autoutilitara condusă de intervenientul forțat nu era paralelă cu axul drumului, ci puțin înclinată către stânga, astfel încât este posibil ca acesta să se fi aflat la finalul unei manevre de schimbare a benzii de mers.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 34 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, la judecarea plângerii contravenționale, învestirea instanței are ca obiect exclusiv analiza legalității și temeiniciei procesului-verbal de constatare și a sancțiunii aplicate de agentul constatator.
Din interpretarea acestui text de lege, se constată că rolul instanței care judecă plângerea contravențională este unul limitat, soluțiile pe care le poate pronunța fiind acelea de menținere a procesului-verbal în integralitatea lui, menținere parțială și reindividualizarea sancțiunii aplicate ori anulare a procesului-verbal.
În cadrul procesual fixat de prevederile art. 33 din OG 2/2001 și art. 119 din OUG 195/2002, instanța de față urmează să stabilească doar dacă petentul se face vinovat de fapta constatată de agentul constatator, ținând cont de specificul procedurii plângerii contravenționale, astfel cum a fost conturat de legislația internă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României.
Având în vedere faptul că instanța de față nu poate, conform reglementării legale a plângerii contravenționale, să stabilească o altă vinovăție, în cazul în care petentul nu se face vinovat de contravenția constatată, ea trebuie să-și limiteze analiza la fapta petentului, astfel cum este reflectată în procesul-verbal, fără a impune anumite concluzii exterioare investirii sale unei alte instanțe, care ar putea fi investită cu soluționarea unui eventual litigiu civil ulterior între participanții la judecata plângerii contravenționale.
Legat de acest aspect, cu privire la calitatea procesuală a intervenientului forțat, instanța pornește de la prevederile art. 33 alin. 1 din OG 2/2001, care stabilește că „Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăși 30 de zile, și va dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancțiunea, a martorilor indicați în procesul-verbal sau în plângere, precum și a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.” În explicarea acestui text de lege, art. 119 din OUG 195/2002 stabilește că „În cazul în care fapta unui conducător de autovehicul sau tramvai a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei va cita unitatea de poliție din care face parte agentul constatator, părțile implicate în eveniment și societatea de asigurare.”
Din interpretarea coroborată a celor două texte legale, se constată că celelalte părți implicate în accident vor fi citate la judecarea plângerii contravenționale ca persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei, poziție procesuală caracteristică acestei proceduri, care nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de codul de procedură civilă pentru participarea terților la judecată. Interpretând aceste prevederi în scopul unei bune administrări a justiției și pentru a proteja interesele tuturor participanților la proces, instanțele judecătorești, le-au acordat acestor persoane poziția de intervenient forțat, din care, fără a deveni părți în proces, au posibilitatea să ridice excepții, să propună și să combată probe, precum și să pună concluzii în sprijinul susținerilor lor.
În acest fel, chiar dacă prin hotărârea pronunțată nu pot fi stabilite vinovății, sancțiuni sau obligații directe în sarcina acestor persoane, totuși ele pot contribui la aflarea adevărului, apărându-și în același timp interesele proprii. Pe această cale este asigurată și opozabilitatea aspectelor de fapt stabilite prin hotărârea judecătorească pronunțată în plângerea contravențională.
Situația este similară în cazul asigurătorului de răspundere civilă chemat ca participant la judecată.
Revenind la cauza de față, instanța urmează să analizeze cu prioritate legalitatea procesului-verbal de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii, conform art. 34 alin. 1 din OG 2/2001.
Verificând procesul-verbal de contravenție . nr._ dresat de I. – SPA – Biroul de Poliție al Autostrăzii A2 la data de 29.07.2012, sub aspectul condițiilor de formă, instanța constată că acesta este legal întocmit, respectând prevederile art. 16-17 din OG 2/2001, art. 109 alin. 1 din OUG 195/2002 și art. 180 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice aprobat prin HG 1391/2006.
În acest sens, instanța constată neîntemeiată susținerea petentului privind nulitatea procesului-verbal rezultată din neînscrierea denumirii societății de asigurare.
Pentru a decide astfel, instanța are în vedere faptul că această mențiune nu este enumerată de art. 17 din OG 2/2001 între mențiunile a căror lipsă conduce la nulitatea necondiționată a actului de constatare, iar petentul nu a arătat în ce fel omisiunea organului constatator a produs o vătămare intereselor sale legale.
De asemenea, instanța constată că situația de fapt reținută de agentul constatator corespunde cu prevederile legale indicate pentru încadrarea juridică a acesteia, iar sancțiunile aplicate au fost stabilite în conformitate cu textele legale indicate în procesul-verbal de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii contravenționale.
Tot în legătură cu legalitatea procesului-verbal, instanța va analiza și susținerile petentului privind acțiunile agentului constatator la momentul constatării contravenției și întocmirii procesului-verbal, doar în măsura în care acestea au legătură cu procedura de cercetare a contravenției. În acest sens, petentul a arătat în fața instanței că agentul constatator a refuzat să-i prezinte polița de asigurare a celuilalt autovehicul și că acesta i-a solicitat celuilalt conducător auto să refacă declarația dată.
Cu privire la aceste aspecte, întrucât procedura constatării contravenției, astfel cum este reglementată de OG 2/2001, nu este o procedură contradictorie sau jurisdicțională, agentul constatator nu are obligația de a da lămuriri sau explicații, ori de a prezenta probe părților implicate în fapta constatată, ci doar pe aceea de a examina mijloacele materiale de probă, de a audia persoanele implicate și eventualii martori obiectivi prezenți, de a stabili o situație de fapt și de a prezenta contravenientului situația de fapt stabilită, pentru ca acesta să fie în măsură să formuleze obiecțiuni.
Analizând susținerile petentului pe baza obligațiilor stabilite de lege în sarcina agentului constatator, instanța constată că acesta nu avea obligația de a prezenta petentului polița de asigurare a celuilalt autovehicul implicat în accident și avea dreptul să solicite conducătorilor auto să lămurească anumite aspecte legate de situația de fapt, în declarațiile date.
De altfel, analizând declarația dată la fața locului de intervenientul forțat, instanța constată că în document sunt înscrise societatea de asigurare și datele identificare ale poliței de asigurare RCA a autovehiculului condus de acesta, astfel încât agentul constatator a cunoscut aceste informații, foarte probabil din polița de asigurare prezentată de intervenientul forțat.
Chiar și în situația în care intervenientul forțat nu deținea o poliță de asigurare RCA, acest fapt ar fi putut constitui temeiul aplicării unei sancțiuni contravenționale acestuia, dar nu avea nicio influență asupra legalității și temeiniciei procesului-verbal dresat petentului.
Celelalte aspecte invocate de petent în fața instanței și în concluziile pe fondul cauzei, legate de comportamentul agentului constatator, nu fac obiectul analizei în acest cadru procesual, ci, eventual, pot constitui temei pentru o procedură disciplinară împotriva agentului de poliție.
Cu referire la temeinicia procesului-verbal, cu titlu preliminar, instanța constată că fapta contravențională nu a fost observată direct, prin propriile simțuri, de agentul constatator, ci a fost stabilită pe baza declarațiilor părților indicate. În conformitate cu jurisprudența CEDO în cauza A. contra României, în situații precum cea din cauza de față, procesul-verbal de constatare a contravenției și aplicare a sancțiunii nu se bucură de o prezumție de temeinicie, revenind intimatului sarcina de a proba în fața instanței culpa petentului în producerea accidentului.
Astfel cum instanța a reținut din analiza probatoriului administrat, coliziunea dintre cele două autovehicule s-a produs pe banda a 2-a a sensului de mers București C. al autostrăzii A2, în timpul în care ambele se deplasau pe aceeași bandă de mers, în modul descris în procesul-verbal.
Având în vedere faptul că petentul conducea autoturismul care circula în spate, acesta avea obligația respectării distanței prev. de art. 51 din OUG 195/2002 („Conducătorul unui vehicul care circulă în spatele altuia are obligația de a păstra o distanță suficientă față de acesta, pentru evitarea coliziunii.”)
Întrucât s-a produs coliziunea dintre cele două autovehicule, este evident faptul că autoturismul condus de petent nu a circulat la o distanță suficientă pentru evitarea coliziunii, astfel încât, în mod întemeiat agentul constatator a constatat încălcarea de către petent a obligației stabilite de textul legal menționat anterior.
În aceste condiții, instanța constată că situația de fapt stabilită de agentul constatator pe baza declarațiilor celor două părți implicate în accident și a urmelor materiale existente la fața locului, a fost corectă și completă, în limitele competenței acordate de lege agenților de poliție rutieră.
Instanța urmează să analizeze susținerile petentului în sensul că nu a putut evita accidentul din cauza faptului că autoutilitara condusă de intervenientul forțat a schimbat brusc banda de mers în fața autoturismului pe care îl conducea petentul.
Analizând faptul invocat de petent, instanța constată că acesta invocă în apărarea sa fapta celuilalt conducător auto, pe care nu putea să o prevadă sau să o evite. Astfel cum este descrisă de petent, fapta celuilalt conducător auto se încadrează în definițiile cazului fortuit din art. 1351 alin. 3 C.civ. („Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”) și art. 47 C.pen („Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.”).
Cu referire la situația invocată de petent și calificată juridic de instanță, se reține că, în conformitate cu art. 11 alin. 1 și 5 din OG 2/2001, “Caracterul contravențional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt, precum și infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită. Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei se constată numai de instanța de judecată.”
Din interpretarea textului legal menționat, instanța reține, în primul rând, că existența unui caz fortuit nu putea fi avută în vedere de agentul constatator la întocmirea procesului-verbal, fiind atributul exclusiv al instanței de judecată.
Pentru a completa cadrul legal în care urmează să analizeze susținerile petentului, instanța va avea în vedere aspectele referitoare la sarcina probei și modul de stabilire a vinovăției contravenționale, rezultat din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele în care a analizat procedura contravențională prevăzută de legislația română.
Astfel, în cauza A. contra României și, mai recent, în cauza I. P. contra României, Curtea, analizând rolul sancțiunii contravenționale și procedura de aplicare a acesteia, a stabilit la nivel de principiu că fapta contravențională imputată prin procesul-verbal de contravenție are caracterul unei acuzații în materie penală, ceea ce face să devină aplicabile în procedura de judecată a plângerii contravenționale garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie penală, inclusiv prezumția de nevinovăție și principiul conform căruia orice dubiu îi profită contravenientului (in dubio pro reo).
Aplicând la situația de fapt din cauză, instanța a stabilit deja faptul că intervenientul forțat a schimbat banda cu puțin timp înainte de producerea accidentului.
Întrucât din probatoriul administrat s-a stabilit cu un grad rezonabil de probabilitate, că această manevră a intervenientului forțat, neimputabilă petentului, l-ar fi putut pune pe petent într-o imposibilitate obiectivă de a prevedea sau evita producerea accidentului, având caracterul unui caz fortuit, în virtutea principiului in dubio pro reo, instanța constată că în cauză este incident unul din cazurile de înlăturare a caracterului contravențional al faptei, ceea ce împiedică stabilirea unei răspunderi contravenționale în sarcina petentului.
La această concluzie contribuie și faptul că agentul constatator, fiind obligat să stabilească situația de fapt pe baza constatărilor de la fața locului și să dreseze procesul-verbal prin care să stabilească persoana responsabilă, dar neavând posibilitatea legală să constate existența unui caz fortuit, a stabilit sancțiunea minimă posibilă prin procesul-verbal, aplicând sancțiunea principală constând în „Avertisment”.
Totuși, având în vedere faptul că aceste concluzii provin din aplicarea în materia contravențiilor a unui principiu al răspunderii penale, concluzia instanței se referă exclusiv la răspunderea contravențională, nu și la cea civilă care urmează să fie stabilită între părțile implicate în accident.
Pe cale de consecință, întrucât a stabilit că fapta petentului se putea produce ca urmare a unui caz fortuit, și că dubiul cu privire la existența acestui caz fortuit îi profită contravenientului, instanța urmează să dispună admiterea plângerii formulate de petentul B. D. și, pe cale de consecință, anularea procesului-verbal . nr._ dresat de I. – SPA – Biroul de Poliție al Autostrăzii A2 la data de 29.07.2012.
Pentru soluționarea cererilor privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată formulate de petent și intervenientul forțat, instanța va avea în vedere dispozițiile art. 274 C.pr.civ., care prevede că „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Acest text consacră, în cadrul mai larg al răspunderii civile delictuale, răspunderea celui din a cărui culpă procesuală a fost declanșată judecata, pentru acoperirea prejudiciului produs celorlalți participanți la judecată. De regulă, în cadrul stabilit de legea procesuală civilă, această răspundere aparține părții care pierde procesul.
Totuși, având în vedere faptul că în cauza de față instanța este învestită cu judecarea unei plângeri contravenționale, conform prevederilor art. 47 din OG 2/2001, act normativ ce reglementează această procedură, regulile procedurale instituite de Codul de procedură civilă devin aplicabile doar dacă sunt compatibile cu prevederile speciale ale procedurii de judecată a plângerii contravenționale.
Din analiza considerentelor anterior expuse, instanța constată că niciunul dintre participanții la judecarea cauzei de față „nu a căzut în pretenții”, în sensul art. 274 Cod procedură civilă.
Astfel, intimatului nu i se poate reține nicio culpă procesuală, întrucât agentul constatator a stabilit corect situația de fapt și a dresat un proces-verbal legal și temeinic, în limitele competenței sale. Agentul constatator nu avea competența materială să constate cazul fortuit, conform prevederilor art. 11 alin. 5 din OG 2/2001, acesta fiind un atribut exclusiv al instanței de judecată.
Petentului nu i se poate reține o culpă procesuală, în acest cadru procesual și în această procedură specială a plângerii contravenționale, întrucât instanța a admis cererea și a găsit întemeiate o parte din susținerile sale, astfel încât nu poate fi făcut responsabil pentru cheltuielile efectuate de celelalte părți.
Intervenientului forțat sau societăților de asigurare nu le pot fi imputate cheltuielile de judecată efectuate de părți, având în vedere poziția procesuală specifică a acestora în procedura plângerii contravenționale. După cum instanța a arătat anterior, aceștia au poziții procesuale specifice, fiind chemați în proces strict pentru opozabilitatea hotărârii, iar instanța nu le poate fixa obligații prin hotărârea pronunțată.
Pretențiile reciproce ale acestora și ale petentului pot fi rezolvate pe cale separată, în cadrul unei acțiuni în care să se stabilească răspunderea civilă atât pentru prejudiciul produs prin accidentul rutier, cât și pentru celelalte consecințe ale acestuia.
Pentru motivele expuse, instanța urmează să respingă ca neîntemeiate cererile privind cheltuielile de judecată formulate de petent și de intervenientul forțat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte plângerea contravențională împotriva procesului-verbal . nr._ dresat la data de 29.07.2012 de I.-SPA-BA2, formulată de petentul B. D., cu domiciliul în O., .. 28, jud. C.-S., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul General al Poliției Române, cu sediul în mun. București, .. 83-85, Sector 5, intervenientul forțat N. T. domiciliat în mun. M., ., ., etaj 3, . și asigurătorii de răspundere civilă S.C. A. V. INSURANCE GROUP S.A. cu sediul în mun. Reșița, Piața 1 Decembrie 1918, nr. 4, jud. C.-S., și S.C. E. R. ASIGURARE REASIGURARE S.A. cu sediul în Voluntari, București Nord Global City Bussines Parc, nr. 10, .. 4, jud. Ilfov
Anulează procesul-verbal menționat.
Respinge cererea petentului privind cheltuielile de judecată.
Respinge cererea intervenientului forțat privind cheltuielile de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 18.01.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
N. L. P. Ș. J.
Red. N.P.
Tehnored.Ș.J.
Ex. 5/08.02.2013
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 1927/2013.... | Cereri. Sentința nr. 574/2013. Judecătoria CĂLĂRAŞI → |
|---|
