Acţiune în constatare. Sentința nr. 1770/2013. Judecătoria CARANSEBEŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1770/2013 pronunțată de Judecătoria CARANSEBEŞ la data de 03-06-2013 în dosarul nr. 4807/208/2012
R.
JUDECATORIA CARANSEBES
JUDEȚUL C.-S.
DOSAR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1770/2013
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 3 iunie 2013
PREȘEDINTE: M. A.
GREFIER: A. C.
S-a luat în examinare acțiunea civilă formulată de reclamantul I. M. în contradictoriu cu pârâta ..A.- sucursala Caransebeș, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Văzând că dezbaterile pe fondul pricinii au avut loc în ședința publică din 27.05.2013 – fiind consemnate în încheiere separată ce face parte integrantă din prezenta sentință – când s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru astăzi,
INSTANȚA
Deliberând, constată:
P. acțiunea înregistrată la aceasta instanța sub nr._ /17.12.2012, reclamantul I. M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A ca, prin sentința ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor referitoare la dobândă, al clauzelor referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare pentru Convențiile de Credit; al clauzelor referitoare la alegerea societății de asigurări, debitarea automată a conturilor, D., aducerea unui alt debitor pe parcursul debitării creditului, declararea scadenței anticipate a creditului, exonerarea de răspundere a băncii în cazul declarării creditului scadent anticipat și a executării silite; modificarea costurilor creditului potrivit secțiunii 10 din Condițiile Generale ale Convențiilor de Credit. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, se arată că, datorită calificării raportului juridic dintre părți ca fiind unul ce intră sub incidența legislației privind drepturile consumatorilor, comerciantului îi revin o . obligații, printre care și aceea de a se abține de la inserarea, în contractele cu consumatorii, a unor clauze abuzive. Consumatorul se găsește într-o triplă inferioritate față de bancă, atât tehnică, cât și juridică și economică. Apoi, în cuprinsul cererii, reclamanta detaliază condițiile în care o clauză este considerată abuzivă, astfel cum rezultă acestea din prevederile art. 4 ale Legii nr. 193/2000. De asemenea, reclamanta prezintă jurisprudența CEJ privind clauzele abuzive în contractele de consum. Pe fond, reclamantul argumentează caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 3 lit. d) din contracte, precum și cel al clauzei care prevede calculul dobânzii anuale raportat la o perioadă de 360 de zile.
Apoi, reclamantul arată că, în realitate, comisionul de risc stipulat în contracte reprezintă o dobândă mascată, fiind percepută pentru simpla acordare a creditului, aspect ce rezultă și din analiza situațiilor financiare ale pârâtei care înregistrează comisionul de risc drept venit din dobânzi. După apariția OUG 50/2010, pârâta a redenumit acest comision drept comision de administrare, pentru a crea aparența perceperii lui legale. Reclamanta concluzionează că clauzele referitoare la comisionul de risc, respectiv la comisionul de administrare, sunt abuzive.
În fine, reclamantul detaliază, în cuprinsul cererii, faptul că și alte comisioane percepute de către bancă au caracter abuziv, acestea fiind, de altfel, și înlăturate ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010, dar sunt abuzive și raportat la legislația anterioară de dreptul consumatorului. Mai arată reclamantul că și mențiunile referitoare la asigurări (art. 7 lit. b), art. 7.1 lit.d), cele referitoare la debitarea automată a conturilor reclamanților, cele referitoare la calculul costului total al creditului și la cel al D., cele care prevăd obligația împrumutatului ca, la solicitarea băncii, să mai aducă încă un debitor, cele privind dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în anumite situații, cele privind exonerarea de orice răspundere a băncii pentru consecințele pe care declararea scadenței anticipate a creditului, precum și cea subsecventă de executare silită le au asupra împrumutatului, și, în fine, cele privind dreptul băncii de a modifica unilateral costurile creditului în cazul oricăror modificări legislative, inclusiv de interpretare, sunt nule absolut, întrucât încalcă drepturile consumatorilor.
În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 193/2000, cele ale Legii nr. 296/2004 privind codul consumului, cele ale O.G. 21/1992, precum și cele ale art. 111 din Codul de procedură civilă.
Pârâta a depus întâmpinare (f. 26 dosar), solicitând respingerea acțiunii și invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În motivare, pârâta a arătat că clauza ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât u este o clauză nenegociată cu consumatorul, nu este îndeplinită condiția relei credințe, buna credință fiind definită de dispozițiile Legii nr. 363/2007 privind practicile comerciale incorecte, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contractul semnificativ dezechilibrat fiind acela care și-a pierdut utilitatea socială și personală. Riscul este generat prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.
O condiție esențială pentru ca o clauză să nu fie considerată abuzivă este aceea de a nu se referi la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului, legiuitorul excluzând în mod expres de la controlul de excesivitate clauzele privind prețul contractului, prin art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, or comisionul de risc este un element al costului (prețului) contractului. Clauza face parte din condițiile speciale ale convenției de credit și este deci negociată cu împrumutatul.
Pârâta a învederat instanței că, având în vedere transpunerea ambiguă a art.4 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CEE, este aplicabil principiul „efectului direct” al Directivei.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 115 C.proc.civ., pe cele ale efectului direct al Directive 93/13/CEE, pe cele ale Legii nr. 193/2000, ale Decretului nr. 167/1958, ale Decretului nr. 31/1954.
La termenul de judecată din 01.04.2013, reclamantul a formulat o precizare de acțiune (f. 41) prin care arată că înțelege să se judece în contradictoriu și cu . și a declarat oral că solicită instanței să se pronunțe numai asupra capătului de cerere privind caracterul abuziv al clauzei cuprinsă la pct.5 a) din Condițiile Speciale ale Convențiilor de Credit încheiate.
La dosar s-a administrat proba cu inscrisuri, din analiza acestora instanța reținând următoarele:
Între reclamant, în calitate de „împrumutat”, și S.C. V. R. S.A., Sucursala Caransebeș, în calitate de „Bancă” a fost încheiată convenția de credit nr._/30.05.2007 (depusă la f. 16 dosar).
Conform Condițiilor Speciale ale convențiilor, la art. 5 lit. a), a fost stipulată plata unui comision de risc de 0,1 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată durata de derulare a convenției de credit.
Potrivit art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției, cuprinse în secțiunea „Costuri”, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata de derulare a creditului, modul de calcul și scadența acestuia stabilindu-se în Condițiile Speciale.
În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2. să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și, în sfârșit, 4. clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
1.Sub aspectul primei condiții, instanța reține că, potrivit art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului. Simplul fapt că, clauza ce prevede comisionul de risc este prevăzută nu în condițiile generale ale convenției ci în cele speciale nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul. Din acest punct de vedere, este esențial ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale, pârâta nu a făcut însă dovada existenței concretizării unei asemenea posibilități. Dimpotrivă, este greu de crezut că această clauză a fost rezultatul voinței ambelor părți contractante, atâta vreme cât comisionul de risc apare în cuprinsul tuturor contractelor de credit depuse la dosarul cauzei, de unde se poate prezuma că, dimpotrivă, societatea bancară a impus acest comision oricărei persoane care și-a exprimat voința în sensul încheierii contractului.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției intimatei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
Mai mult, potrivit art. 3.5 din contract (articol ce este cuprins în Condițiile Generale), pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc prin Condițiile speciale. Ca atare, rezultă explicit existența obligației de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocație abstractă de a hotărî asupra scadenței obligației și asupra modului de calcul.
2.În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în varianta sa inițială, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în „administrarea riscurilor creditului” (pentru cazul actelor adiționale), o . de alte obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang I și II restituirea creditului, obligație căreia i se asociază și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
În aceste condiții, se poate reține că, practic, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, instanța neputând reține că această garanție nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului, din două motive. Întâi, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are, fără putință de tăgadă, și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
În al doilea rând, acceptarea susținerii intimatei ar însemna să se facă o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creează, în speță, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților: practic, societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, în realitate, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
Existența dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților rezultă și din faptul că, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând prin sistemul arătat posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de risc în actele adiționale, unde sunt enumerați toți factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.
3.Cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din cel puțin două rațiuni.
Astfel, în primul rând, în realitate societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește, în realitate, atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă, recuperând apoi diferența prin stipularea comisionului de risc și mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua credință a intimatei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către intimată privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
4.În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că, astfel cum a susținut și pârâta, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Instanța subscrie pe deplin poziției intimatei că norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conținut cel puțin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil (art. 4 alin.2).
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă, deși art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, pârâta a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanța apreciază că, deși este incontestabil că, în realitate, comisionul de risc face parte din costul total al creditului, nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se subscrie doar suma de bani împrumutată, respectiv, din perspectiva băncii, dobânda.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii, aceasta din urma a ales însă să perceapă dobânzi mici, în schimb crescând valoarea comisioanelor datorate. Din însăși scopul perceperii acestuia, pe larg explicat în cuprinsul întâmpinării formulate de către intimată, scop care este cu atât mai evident în definiția dată acestui comision în cuprinsul actelor adiționale la contract rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.
Mai mult decât atât, comisionul de risc, respectiv de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate, constituind, în realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este de altfel și exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat. Acest lucru rezultă din definiția D. enunțată în Condițiile Generale ale Convenției (vezi f. 19 dosar,), care exclude expres, din calculul dobânzii anuale efective, cheltuielile plătibile de împrumutat pentru nerespectarea uneia dintre angajamentele sale stipulate în contractul de credit, or comisionul de risc reprezintă tocmai o asemenea cheltuială.
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzelor ce impun împrumutaților achitarea comisionului de risc, instanța va constata caracterul abuziv al acestora și va dispune modificarea convențiilor de credit depuse la dosarul cauzei, precum și a actelor adiționale la acestea, în sensul înlăturării clauzelor cuprinzând obligația de plată a comisionului de risc, respectiv de administrare credit.
În ce privește exceptia prescriptiei dreptului material la acțiune in privința restituirii sumelor de bani reprezentand comision de risc (transformat ulterior in comision de administrare), aceasta urmează a fi respinsă, instanta considerând că in speță sunt aplicabile normele juridice ce guvernează regimul juridic al nulității absolute si nu al celei relative, astfel cum a incercat parata să acrediteze ideea. Dispozitiile contractuale ale unui contract incheiat de către orice cetățean cu orice unitate bancară nu pot fi apreciate ca vizând numai raportul juridic strict dintre aceste persoane, ele fiind in realitate de interes general, interesând in egală măsură pe toti membrii comunității. Opinia instanței este intărită, credem noi, și de dispozițiile legii nr.76/2012 (legea pt aplicarea dispozitiilor Noului cod de procedură civilă) și conform căreia (art.38) art.12 din legea 193/2000 se va modifica in sensul că dacă printr-o hotărâre judecătorească se constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale, unitățile bancare vor avea obligația să înlăture aceste clauze pentru contractele aflate în derulare fără a fi necesară pronuntarea altor hotărari judecatoresti, ori cererea persoanei care a contractat creditul. Un alt argument este acela că din economia intregului drept material romanesc rezultă că nici un fel de abuz nu isi poate produce efectele, ci trebuie inlaturat chiar din momentul in care acesta s-a produs. Dacă am acredita altă idee s-ar ajunge practic numai la o inlaturare partială a unor efecte generate de clauze contractuale indiscutabil abuzive.
De aceea, se va obliga pârâta la plata către reclamant, în franci elvețieni sau în echivalentul în lei la data plății efective, a sumei de bani reprezentând comisionul de risc (transformat ulterior în comision de administrare) încasat abuziv în baza contractului de credit nr._/30.05.2007, de la data încheierii convenției, 30.05.2007 și până la data modificării convenției prin înlăturarea comisionului de risc redenumit ulterior comision de administrare
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
hotărăște
Admite cererea formulată de reclamantul I. M.,în contradictoriu cu pârâta ..A.,cu sediul în București, ..171,., sector 2, având ca obiecte constatarea caracterului abuziv al unor clauze și pretenții.
Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze: - clauza cuprinsă la pct. 5 a) (comision de risc) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/30.05.2007, încheiată între pârâta . și reclamantul I. M. precum și la art. 3.5 din Condițiile Generale ale aceleiași convenții.
Dispune modificarea Convenției de credit, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta ..
Obligă pârâta la plata către reclamant, în franci elvețieni sau în echivalentul în lei la data plății efective, a sumei de bani reprezentând comisionul de risc (transformat ulterior în comision de administrare) încasat abuziv în baza contractului de credit nr._/30.05.2007, de la data încheierii convenției, 30.05.2007, și până la data modificării convenției prin înlăturarea comisionului de risc redenumit ulterior comision de administrare.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică, azi, 3 iunie 2013.
PREȘEDINTE GREFIER
M. A. A. C.
Red.C.. MA/29.08.2013
Tehnored. AC/29.08.2013
Ex.4
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 1424/2013. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 1697/2013. Judecătoria CARANSEBEŞ → |
|---|
