Pretenţii. Sentința nr. 1067/2013. Judecătoria CARANSEBEŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1067/2013 pronunțată de Judecătoria CARANSEBEŞ la data de 29-03-2013 în dosarul nr. 2917/208/2012
R.
JUDECATORIA CARANSEBES
JUDEȚUL C.-S.
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR.1067/2013
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 29.03.2013
PREȘEDINTE :Z. T. A.
GREFIER: S. V.
Pe rol judecarea judecarea cauzei civile formulată de reclamanții N. P., N. M., în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect acțiune in constatare, constatare nulitate act, pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă reclamantul N. P. cu av. P. D., lipsa reclamanta, iar pentru pârâtă se prezintă av. Caradji S..
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care s-a luat interogatoriu reclamantului N. P., care este depus la dosarul cauzei.
Reprezentantul pârâtului arată că nu mai insistă în luarea interogatoriului și reclamantei N. M..
Av. Caradji S. arată că, până la termenul de azi, reprezentantul reclamanților nu a învederat că solicită să se judece cu pârâta V. R. SA București ci doar cu V. R. SA - Sucursala Caransebeș, aspect față de care înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia.
Se pune în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. V. R. SA - Sucursala Caransebeș și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Av. P. arată că solicită să se judece cu V. R. SA București, întrucât V. R. SA, Sucursala Caransebeș, nu are personalitate juridică. Solicita respingerea excepției, arătând că în cauză a formulat cerere în probațiune S.C. V. R. S.A. iar nu sucursala Caransebeș a acesteia. Solicită admiterea acțiunii și constatarea caracterului abuziv al comisionului de risc, fără cheltuieli de judecată. Arată că, sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, practica instanțelor nu este unitară.
Av. Caradji S. arată că, până la termenul de azi, reprezentantul reclamanților nu a învederat că solicită să se judece cu pârâta S.C. V. R. SA București ci doar cu S.C. V. R. SA - Sucursala Caransebeș, sens în care solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive. Solicită și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Pe fond, solicita respingerea acțiunii reclamanților.
INSTANTA,
Deliberând, constată:
Prin acțiunea înregistrată la aceasta instanță sub nr._ /18.07.2012, reclamanții N. P., N. M. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. SA ca, prin sentința ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor indicate la pct.I.1-I.4 din cererea de chemare în judecată. să oblige pârâta la rambursarea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule și la cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că, datorită calificării raportului juridic dintre părți ca fiind unul ce intră sub incidența legislației privind drepturile consumatorilor, comerciantului îi revin o . obligații, printre care și aceea de a se abține de la inserarea, în contractele cu consumatorii, a unor clauze abuzive. Consumatorul se găsește într-o triplă inferioritate față de bancă, atât tehnică, cât și juridică și economică. Apoi, în cuprinsul cererii, reclamanții detaliază condițiile în care o clauză este considerată abuzivă, astfel cum rezultă acestea din prevederile art. 4 ale Legii nr. 193/2000. De asemenea, reclamanții prezintă jurisprudența CEJ privind clauzele abuzive în contractele de consum. Pe fond, reclamanții argumentează caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 3 lit. d) din contracte, precum și cel al clauzei care prevede calculul dobânzii anuale raportat la o perioadă de 360 de zile.
Apoi, reclamanții arată că, în realitate, comisionul de risc stipulat în contracte reprezintă o dobândă mascată, fiind percepută pentru simpla acordare a creditului, aspect ce rezultă și din analiza situațiilor financiare ale pârâtei care înregistrează comisionul de risc drept venit din dobânzi. După apariția OUG 50/2010, pârâta a redenumit acest comision drept comision de administrare, pentru a crea aparența perceperii lui legale. Reclamanții concluzionează că clauzele referitoare la comisionul de risc, respectiv la comisionul de administrare, sunt abuzive.
În fine, reclamanții detaliază, în cuprinsul cererii, faptul că și alte comisioane percepute de către bancă au caracter abuziv, acestea fiind, de altfel, și înlăturate ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010, dar sunt abuzive și raportat la legislația anterioară de dreptul consumatorului. Mai arată reclamanții că și mențiunile referitoare la asigurări (art. 7 lit. b), art. 7.1 lit.d), cele referitoare la debitarea automată a conturilor reclamanților, cele referitoare la calculul costului total al creditului și la cel al D., cele care prevăd obligația împrumutatului ca, la solicitarea băncii, să mai aducă încă un debitor, cele privind dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în anumite situații, cele privind exonerarea de orice răspundere a băncii pentru consecințele pe care declararea scadenței anticipate a creditului, precum și cea subsecventă de executare silită le au asupra împrumutatului, și, în fine, cele privind dreptul băncii de a modifica unilateral costurile creditului în cazul oricăror modificări legislative, inclusiv de interpretare, sunt nule absolut întrucât încalcă drepturile consumatorilor.
În dovedire, a-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 193/2000, cele ale Legii nr. 296/2004 privind codul consumului, cele ale O.G. 21/1992, precum și cele ale art. 111 din Codul de procedură civilă.
Pârâta nu a depus întâmpinare însa a formulat în scris interogatoriul pentru reclamantul N. P..
La termenul de judecată din 14.12.2012, reclamanții au formulat o precizare de acțiune prin care arată că solicită instanței să se pronunțe numai asupra capătului de cerere privind caracterul abuziv privind clauza cuprinsă la pct.5 a) din Condițiile Speciale ale Convențiilor de Credit încheiate, și anume încasarea comisionului de risc, care ulterior a fost denumit comision de administrare; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2261,48 CHF potrivit convenției de credit nr._/16.05.2007 și suma de 2738,83 CHF potrivit convenției de credit nr._/17.07.2008, sume ce reprezintă încasarea comisionului de risc începând cu data încheierii convențiilor de credit și până la data introducerii acțiunii.
Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. V. R. S.A., Sucursala Caransebeș, excepție invocată de către S.C. V. R. S.A. București, instanța reține că, deși aceasta din urmă apare drept parte în convențiile de credit încheiate, aceste convenții sunt încheiate prin sucursala cu privire la care s-a invocat că nu are calitate în cauză. Or, atâta vreme cât această sucursală are organe de conducere proprii, prin intermediul cărora s-au încheiat convențiile de credit care au angajat societatea mamă, nu se poate susține că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, astfel că excepția este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.
Pe de altă parte, cererea în probațiune depusă la f. dosar a fost formulată de către S.C. V. R. S.A. București și nu de către sucursala Caransebeș a acesteia, ceea ce dovedește că societatea mamă are cunoștință de prezentul dosar și își arogă calitatea de parte în acesta, cu toate că nu a fost citată ca atare în cauză, formulând și încuviințându-i-se cereri probatorii și permițându-i-se să invoce excepții și să pună concluzii pe fond, prin avocat ales, a cărui împuternicire este pentru societatea mamă. Rezultă că, invocarea lipsei calității procesuale pasive a sucursalei cu scopul obținerii respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă se situează la limita abuzului de drept.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamanți, în calitate de „împrumutați”, și S.C. V. R. S.A., Sucursala Caransebeș, în calitate de „Bancă” au fost încheiate convențiile de credit nr._/16.05.2007 (depusă la f. 70 dosar) și nr._/17.07.2008 (depusă la f. 38 dosar).
Conform Condițiilor Speciale ale convențiilor, la art. 5 lit. a), a fost stipulată plata unui comision de risc de 0, 1 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată durata de derulare a convenției de credit (f. 73), în cazul primei convenții, respectiv de 0, 22 %, în cazul celei de a doua (f. 39).
Potrivit art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției (f. 76, respectiv 43), cuprinse în secțiunea „Costuri”, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata de derulare a creditului, modul de calcul și scadența acestuia stabilindu-se în Condițiile Speciale.
Ulterior, banca a emis actul adițional depus la f. 60 dosar, în care a stipulat un comision de administrare credit de 0, 22 % pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către Împrumutat Băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită, pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea Sumei Principale la dispoziția împrumutatului,, în termenii și condițiile prevăzute în convenție. Se mai prevede că acest comision vizează administrarea riscului de credit (implicat în situații precum comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate pe baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment, pe toată durata derulării convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilite prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat în situații precum variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment, pe toată durata convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare) și este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile, utilizând următoarea formulă: Soldul creditului x Comisionul de administrare credit x 12 x 30/ 360.
La data de 17.09.2010, reclamanții s-au adresat pârâtei cu cererea de la f. 91, solicitând calcularea și restituirea comisionului de risc încasat în baza contractului nr._/17.07.2008 și eliminarea comisionului de risc, arătând și că nu sunt de acord cu semnarea actului adițional trimis de către bancă.
De asemenea, reclamanții s-au adresat, la data de 6.10.2010, Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor (f. 100).
În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul;
2. Să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și, în sfârșit, 4. Clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
- Sub aspectul primei condiții, instanța reține că, potrivit art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului. Simplul fapt că, clauza ce prevede comisionul de risc este prevăzută nu în condițiile generale ale convenției ci în cele speciale nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul. Din acest punct de vedere, este esențial este ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale, pârâta nu a făcut însă dovada existenței concretizării unei asemenea posibilități. Dimpotrivă, este greu de crezut că această clauză a fost rezultatul voinței ambelor părți contractante, atâta vreme cât comisionul de risc apare în cuprinsul tuturor contractelor de credit depuse la dosarul cauzei, de unde se poate prezuma că, dimpotrivă, societatea bancară a impus acest comision oricărei persoane care și-a exprimat voința în sensul încheierii contractului.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției intimatei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
Mai mult, potrivit art. 3.5 din contract (articol ce este cuprins în Condițiile Generale), pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc prin Condițiile speciale. Ca atare, rezultă explicit existența obligației de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocație abstractă de a hotărî asupra scadenței obligației și asupra modului de calcul.
- În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în varianta sa inițială, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în „administrarea riscurilor creditului” (pentru cazul actelor adiționale), o . de alte obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang I și II restituirea creditului, obligație căreia i se asociază și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
În aceste condiții, se poate reține că, practic, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, instanța neputând reține că această garanție nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului, din două motive. Întâi, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are, fără putință de tăgadă, și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
În al doilea rând, acceptarea susținerii intimatei ar însemna să se facă o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creează, în speță, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților: practic, societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, în realitate, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
Existența dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților rezultă și din faptul că, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând prin sistemul arătat posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de risc în actele adiționale, unde sunt enumerați toți factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.
- Cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr.
93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din cel puțin două rațiuni.
Astfel, în primul rând, în realitate societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește, în realitate, atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă, recuperând apoi diferența prin stipularea comisionului de risc și mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua credință a intimatei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către intimată privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
- În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că, astfel cum a susținut și
pârâta, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Instanța subscrie pe deplin poziției intimatei că norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conținut cel puțin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil (art. 4 alin.2).
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă, deși art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, pârâta a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanța apreciază că, deși este incontestabil că, în realitate, comisionul de risc face parte din costul total al creditului, nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se subscrie doar suma de bani împrumutată, respectiv, din perspectiva băncii, dobânda.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii, aceasta din urma a ales însă să perceapă dobânzi mici, în schimb crescând valoarea comisioanelor datorate. Din însăși scopul perceperii acestuia, pe larg explicat în cuprinsul întâmpinării formulate de către intimată, scop care este cu atât mai evident în definiția dată acestui comision în cuprinsul actelor adiționale la contract rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzelor ce impun împrumutaților achitarea comisionului de risc, instanța va constata caracterul abuziv al acestora și va dispune modificarea convențiilor de credit depuse la dosarul cauzei, precum și a actelor adiționale la acestea, în sensul înlăturării clauzelor cuprinzând obligația de plată a comisionului de risc, respectiv de administrare credit.
În ceea ce privește cererea reclamanților având ca obiect restituirea comisionului de risc încasat abuziv, instanța reține că se impune analizarea, cu prioritate, a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Astfel, este real că încasarea, în mod abuziv, a comisionului de risc, a avut loc încă de la data încheierii convențiilor.
Însă, reclamanții, deși s-au adresat băncii începând cu luna septembrie 2010 cu solicitări în sensul înlăturării comisionului de administrare credit din cuprinsul contractului încheiat, respectiv în sensul restituirii sumelor încasate cu titlu de comision de risc, nu au efectuat niciun act de natură a întrerupe curgerea termenului general de 3 ani al prescripției dreptului material la acțiune, până la data introducerii cererii de chemare în judecată (18.07.2012). Astfel, cauzele care au aptitudinea de a întrerupe curgerea acestui termen sunt strict și limitativ prevăzute de lege (art. 16 alin.1 din Decretul nr. 167/1958), putând consta doar în recunoașterea dreptului de cel în folosul căruia curge prescripția (situație neincidentă în speță), respectiv formularea unei cereri de chemare în judecată în fața unei instanțe de judecată sau a unei alt organ cu atribuții jurisdicționale (formulare care a avut loc de abia la data de 18.07.2012).
Ca atare, fiind în prezența unei cereri având ca obiect restituirea prestațiilor datorate în baza unei clauze nule absolut, restituire care nu se confundă cu cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv sau a nulității absolute a clauzei, și deci care este supusă prescripției extinctive în termenul general prevăzut de Decretul nr. 167/1958, instanța va reține că pretențiile reclamanților pentru perioada dintre data încheierii contractelor (16.05.2007, respectiv 17.07.2008) și până la data la care se împlinesc trei ani înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată (18.07.2009), sunt supuse prescripției extinctive, astfel că urmează a fi admisă excepția prescripției în privința acestora.
Astfel, urmează ca instanța să dispună restituirea comisionului de risc (redenumit ulterior, prin actul adițional, comision de administrare credit), încasat de către pârâtă de la data de18.07.2009 și până la data la care banca urmează a exclude acest comision din contract, urmând a respinge cererea în rest, cu privire la pretențiile prescrise. Suma nefiind determinabilă la momentul soluționării cererii (întrucât nu s-a dovedit că pârâta ar fi exclus deja acest comision din contract, la această dată), urmează a fi determinată la momentul plății efective.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția lipsei calității procesuale active a Sucursalei Caransebeș a pârâtei S.C. V. S.A., excepție invocată de către pârâta S.C. V. R. S.A.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu privire la pretențiile reclamanților N. P. și N. M., domiciliati in Caransebes, .,..1,., împotriva pârâtei S.C. V. R. S.A., cu sediul in Bucuresti, Șoseaua P. nr. 42, sector 2, aferente perioadei 25.07._09 (exclusiv 18.07.2009), reprezentând comision de risc (denumit ulterior comision de administrare) încasat în temeiul contractului cu nr._/17.07.2008.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu privire la pretențiile reclamanților N. P. și N. M., împotriva pârâtei S.C. V. R. S.A., aferente perioadei 19.06._09 (exclusiv 18.07.2009), reprezentând comision de risc (denumit ulterior comision de administrare) încasat în temeiul contractului cu nr._/16.05.2007, excepție invocată de către pârâta S.C. V. R. S.A.
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de către reclamanții N. P. și N. M., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A.
Constată caracterul abuziv al următoarelor clauze:
- I. Clauza prevăzută la pct. 5 a) („Comision de risc”, redenumit ulterior comision de administrare) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/17.07.2008 și la pct. 3.5 din Condițiile Generale ale aceleiași convenții, încheiată între S.C. V. R. S.A., și, respectiv, reclamanții din prezenta cauză;
- II. Clauza prevăzută la pct. 5 a) („Comision de risc”, redenumit ulterior comision de administrare) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/16.05.2007, și la pct. 3.5 din Condițiile Generale ale aceleiași convenții, încheiată între S.C. V. R. S.A., și, respectiv, reclamanții din prezenta cauză.
Dispune restituirea, către reclamanți, a comisionului de risc (denumit ulterior comision de administrare) încasat în perioada 18.07.2009 (inclusiv) – 18.07.2012, respectiv în continuare, până la data modificării convențiilor de credit prin excluderea comisionului constatat drept abuziv.
Respinge în rest cererea.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2013.
P., GREFIER,
Z. T. S. V.
Red ZT
Tehnored SV
Ex.6/05.06.2013
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 1122/2013. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 1121/2013. Judecătoria... → |
|---|
