Pretenţii. Sentința nr. 2959/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA

Comentarii

0

Sentința nr. 2959/2013 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 13-02-2013 în dosarul nr. 12993/211/2011

RO M Â N I A

Operator de date cu caracter personal nr. 3185

prezentul document conține date cu caracter personal aflate sub incidența Legii nr. 677/2001

JUDECĂTORIA CLUJ-N.

DOSAR nr._

SENTINȚA COMERCIALĂ NR. 2959/2013

Ședința publică din data de 13 Februarie 2013

Instanța constituita din:

P.: G.-R. F.-H.

GREFIER: T. P.

Pe rol fiind soluționarea cauzei comerciale, având ca obiect acțiune în constatare, privind pe reclamantul G. C. F., în contradictoriu cu pârâta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA.

La apelul nominal făcut în cauză se constantă lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Sa făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Mersul dezbaterilor și cuvântul pe fond sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 09.01.2013, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a acorda posibilitatea părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea asupra cauzei pentru data de astăzi, 13.02.2013, hotărând următoarele:

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei comerciale de fata, constata urmatoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, in data de 09.05.2011, pe rolul prezentei instante, reclamantul G. C. F. a chemat în judecată pe pârâta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să constate nulitatea absolută a sintagmei „ dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial care se afișează la sediile BCR” prevăzută la pct. 5 din contractul de credit de nevoi personale ;

- să se dispună anularea parțială a pct. 5 din Contractul de credit de nevoi personale nr. 2781/6.09.2007, privind această sintagmă „ dobândirea curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial care se afișează la sediile BCR”, în sensul înlăturării acesteia cu consecința obligării pârâtei la calcularea pe viitor a dobânzii curente ca fiind doar EURIBOR + 2,50%;

- să se constate nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută la pct. 9 lit. f din Contractul de credit de nevoi personale nr. 2781/6.09.2007 încheiat între reclamant și pârâtă și să se dispună anularea acestei clauze contractuale, ca abuzivă;

- să fie obligată pârât a la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu titlu de comision de risc în perioada iunie 2008 – iunie 2011;

- cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii formulate s-a aratat ca reclamantul este beneficiarul Contactului de credit de nevoi personale nr. 2781/6.09.2007 și a solicitat în repetate rânduri pârâtei, în mod explicit, actualizarea acestui contract de credit în conformitate cu OUG nr. 50/2010 până la data de 19.09.2010.

Prin notificarea și invitația la conciliere, din perspectiva legislației protecției consumatorului a arătat pârâtei care sunt motivele pentru care consideră că prevederile contractuale de a pct. 5 și pct. 9 lit. f din Contractul de credit de mai sus sunt nelegale, fiind clauze abuzive.

Deși pârâta a fost notificată în condițiile art. 720 ind. 1 C.pr.civ. nu s-a prezentat la conciliere, a trimis doar un înscris ulterior datei stabilite pentru conciliere prin care a fost informat că solicitările reclamantului nu pot fi primite, motiv pentru care a fost nevoit a promova prezenta acțiune.

Apreciază că practicile comerciale ale pârâtei sunt abuzive și neconforme cu drepturile legitime ale consumatorului, deoarece în momentul încheierii Contractului de credit reclamantul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu pârâta, fără a i se oferi posibilitatea de a negocia, fiind nevoit să semneze contractul, astfel cum a fost întocmit de către acesta cu încălcarea legislației în vigoare la acea dată, motivele fiind prezentate în cele ce urmează.

Solicitarea reclamantului referitoare la modul de calcul al ratei dobânzii are ca temei juridic și disp. art. 9 ind. 3 lit. g pct. 1 ale OG 21/1992, potrivit cărora variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract.

Potrivit disp. art. 1 alin. 3 din Legea 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, se interzice comercianților stipularea de cauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Conform art. 4 alin. 1 din legea mai sus menționată, o clauză contractuală, care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată cauză abuzivă, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. La alin. 2 se arată că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi cazul contractelor standard preformulate.

Potrivit art. 4 alin. ultim din lege, băncii îi revine obligația de a dovedi că a negociat în mod direct orice clauză din convenție cu reclamantul, cu precizarea că, în situația în care anumite clauze ar fi negociate, nu se exclude constatarea caracterului abuziv pentru alte clauze contractuale. Însă, acest lucru nu s-a întâmplat nici la încheierea convenției și nici la întocmirea unilaterală a unui eventual act adițional.

În același timp, au fost încălcate și disp. art. 45 și ale art. 79 din Legea nr. 296/2004, care sunt similare cu dispozițiile legale evocate mai sus.

Comisionul de risc nu este definit în nici un fel în cuprinsul contractului de credit, nu se precizează cui incumbă acest risc și de ce, ce se previne prin încasarea sa, care sunt condițiile în care se consideră că evenimentul al cărui risc se previne s-a produs și, mai ales, care a fost modul de evaluare al acestui „prejudiciu viitor” pentru care se încasează lunar niște sume de bani. Acest comision a fost stabilit în mod unilateral și abuziv de către pârâtă, fiind astfel ilegal, plata acestuia de către reclamant fiind o plată nedatorată, care în mod imperios trebuie să fie restituită.

Din perspectiva Directivei 2008/48/EC de la prevederile căreia România nu se poate sustrage, introducând alte dispoziții de drept intern, decât dispozițiile armonizate. Scopul Directivei este să asigure adoptarea de către Statele membre a unor reglementări uniforme, în materia contractelor de credit pentru consumatori.

Trebuie subliniat și faptul că, în realitate, opțiunea reclamantului de a negocia cu pârâta clauzele contractuale a fost inexistentă pentru că, de fapt, pentru a putea beneficia de serviciile băncii trebuiau acceptate în . aceasta, fără a exista posibilitatea de a negocia vreo clauză, ci doar de a semna un contract de adeziune la condițiile care i-au fost impuse în mod abuziv de pârâtă.

În mod concret, reclamantul, ca parte care se obligă în contract, nu a beneficiat de negocierea obligatorie prin lege a condițiilor și prevederilor contractuale, suportând încă de la începutul semnării contractului consecințele unor clauze contractuale impuse.

Totodată, clauzele contractuale la care a făcut referire mai sus au o cauză ilicită și, astfel, sunt și pe acest considerent abuzive, din următoarele motive:

Disp. art. 969 C.civ. care conferă putere de lege contractului se referă la cele „legal făcute”, ceea ce înseamnă că legea recunoaște forța deplină doar contractelor încheiate cu respectarea legii.

Chiar din textul art. 969 C.civ., rezultă că legea recunoaște forța deplină doar contractelor legal făcute, așadar acelora care nu derogă de la ordinea publică și bunele moravuri.

Potrivit art. 968 C.civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Încheierea unui contrat cu încălcarea legii nr. 193/2000 face ca acele clauze, care contravin dispozițiilor acestei legi, să fie lovite de nulitate absolută, deoarece dispozițiile acesteia cuprind norme imperative a căror încălcare este sancționată cu nulitate absolută.

La pct. 9 lit. f din contractul de credit a fost prevăzut comisionul de risc care nu este definit în nici un fel în cuprinsul contractului de credit.

Altfel spus, pentru faptul că banca își execută obligația de a-i pune la dispoziție creditul, reclamantul este obligat să plătească lunar acest comision de risc până la data rambursării integrale.

Această plată a comisionului de risc se face dincolo de prestația care reprezintă obligația de plată a sumei împrumutate în anuități constante pe întreaga perioadă de derulare a creditului, cuprinzând suma principală și dobânda stabilită.

Comisionul de risc nu este definit în nici un fel în cuprinsul contractului de credit, nu se precizează cui incumbă acest risc și de ce, ce se previne prin încasarea sa, care sunt condițiile în care se consideră că evenimentul al cărui risc se previne s-a produs și, mai ales, care a fost modul de evaluare al acestui „prejudiciu viitor” pentru care se încasează lunar niște sume de bani.

Nu în ultimul rând, arată că a înaintat pârâtei numeroase notificări în varianta inițială a OUG nr. 50/2010 și numeroase plângeri Agenției Naționale pentru Protecția Consumatorului, plângeri care au fost considerate întemeiate, pârâta fiind sancționată contravențional, dar fără nici un efect asupra relațiilor contractuale dintre părți.

Pe baza celor de mai sus, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În drept: OG 21/1992, Legea 193/2000, Legea nr. 296/2004, art. 968 și 969 C.civ., Directiva 2008/48/EC, art. 1169 C.civ., art. 274 C.pr.civ.

In probatiune a solicitat proba cu expertiza contabila si proba cu inscrisurile depuse la dosarul cauzei (f. 7-18).

Actiunea este scutita de plata taxelor judiciare de timbru.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta . SA a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia ca oportună adaptarea dispozițiilor contractuale exclusiv din perspectiva transparenței mecanismului de calcul a ratei dobânzii variabile, în temeiul art. 119 C.pr.civ. a formulat CERERE RECONVENȚIONALĂ, prin care solicită ca instanța să adapteze contractul în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile propus de pârâtă, respectiv EURIBOR plus o marjă fixă, compusă din marja fixă existentă în contract, astfel cum a fost inițial reglementată și diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință, respectiv Euribor + x p.p (f. 22-41).

In sustinerea pozitiei procesuale, pe cale de intampinare, parata a invocat exceptia nelegalei timbrari a cererii, potrivit prev. art. 2 alin. 1 ind. 1 din Legea nr. 146/1997. Totodata, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Cluj-N., argumentand ca competența materială delimitează sfera de activitate a instanțelor judecătorești de grad diferit, pe linia lor ierarhică, dintr-un îndoit punct de vedere: pe de o parte, după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe – competența materială funcțională, iar pe de altă parte, după obiectul, valoarea ori natura pricinilor deduse judecății – competența materială procesuală. Sub aspectul în discuție, art. 1 C.pr.civ. prevede: „Judecătoriile judeca: 1. in prima instanta, toate procesele si cererile in afara de cele date de lege in competenta altor instanțe”, iar art. 2 pct. 1 C.pr.civ. dispune că „Tribunalul judeca:

1. in prima instanta: a) procesele si cererile in materie comerciala al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum si procesele si cererile in aceasta materie al căror obiect este neevaluabil in bani”.

Fondul problemei de drept, astfel cum aceasta a fost dedusă judecății în prezentul dosar este evaluabil în bani. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită instanței să constate nulitatea absolută în parte a prevederilor art. 5 și nulitatea absolută a art. 9 pct. f din contractul de credit încheiat cu pârâta.

Conform Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunțată de Secțiile Unite al ÎCCJ, în recursul în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a și b și art. 282 ind. 1 alin. 1 C.pr.civ., s-a decis că aceste texte de lege se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.

În speță, contractul de credit bancar indicat de reclamant în acțiune are ca obiect acordarea unui credit în valoare de 15.000 euro. Obiectul acțiunii îl constituie anularea în parte a clauzei privind dobânda precum și a aceleia privind perceperea comisionului de risc. Totodată, reclamantul solicită modificarea clauzei privind dobânda în sensul stabilirii acesteia ca fiind Euribor plus 2,5 pp, marja inițială fixă din contract. Prin această solicitare, reclamantul practic tinde la obținerea unui avantaj material evident prin reducerea cuantumului dobânzii, la mai mult de jumătate față de dobânda cu care a contractat.

Astfel, în art. 5 din contractul de credit indicat, dobânda pentru creditul acordat era la momentul încheierii contractului de 10,9%. Având în vedere că la momentul introducerii acțiunii, Euribor la 6 luni era de 1,227%, dobânda la care reclamantul tinde prin promovarea acțiunii ar fi de aproximativ 3,8%. În același timp, comisionul de risc perceput potrivit contractului încheiat este de 42 Euro/lună și se percepe pe toată perioada de creditare, adică 120 luni (în total 5040 euro).

Așadar, la un calcul simplu, însumând avantajul pe care reclamantul l-ar obține prin reducerea procentului dobânzii, precum și prin eliminarea comisionului de risc, valoarea totală excede valorii prag care atrage competența Judecătoriei de soluționare a cererii.

Prin urmare, pentru justa soluționare a excepției invocate, este necesar ca reclamantul să indice valoarea obiectului cererii, așa cum s-a solicitat mai sus.

Prin acțiunea formulată, reclamantul solicită instanței să constate nulitatea absolută a sintagmei „ dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial care se afișează la sediile BCR” prevăzută la pct. 5 din contractul de credit nr. 2781/6.09.2007.

Totodată, potrivit contractului încheiat între părți, la art. 5 se prevede „la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 10,9% pe an și este variabilă. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,5 pp.”

Din parcurgerea textului clauzei din contract referitoare la dobânda, se poate desprinde cu ușurință că aceasta nu cuprinde sintagma citată de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Dobânda cu care reclamantul a contractat este o dobândă variabilă, determinată de dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR. Niciunde în cuprinsul contractului nu apare modificarea ratei dobânzii în funcție de un indice de referință revizuibil semestrial.

Este posibil ca această clauză să existe într-un alt contract încheiat de reclamant însă, câtă vreme contractul dedus analizei în prezenta cauză nu-l indică, cererea apare ca lipsită de obiect sens în care se impune respingerea acesteia pentru acest motiv.

Excepția lipsei procedurii prealabile a concilierii prevăzute de art. 720 ind. 1 C.pr.civ.

Conforma art. 720 ind. 1 C.pr.civ.: „In procesele si cererile in materie comerciala evaluabile in bani, înainte de introducerea cererii de chemare in judecata, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directa cu cealaltă parte. In scopul arătat la alin. 1, reclamantul va convoca partea adversa, comunicându-i in scris pretențiile sale si temeiul lor legal, precum si toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Convocarea se va face prin scrisoare recomandata cu dovada de primire, prin telegrama, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care asigura transmiterea textului actului si confirmarea primirii acestuia. Convocarea se poate face si prin înmânarea înscrisurilor sub semnătura de primire.

Data convocării pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate potrivit alin. 2. Rezultatul concilierii se va consemna . arătarea pretențiilor reciproce referitoare la obiectul litigiului si a punctului de vedere al fiecărei părți. Înscrisul despre rezultatul concilierii ori, in cazul in care paratul nu a dat curs convocării prevăzute la alin. 2, dovada ca de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare in judecata”.

Atașat cererii de chemare în judecată, reclamantul a depus un proces verbal de conciliere datat 21.02.2011, care atestă faptul că pârâta nu s-a prezentat la concilierea stabilită pentru acea dată.

În lipsa convocării la conciliere precum și a dovezii de comunicare către pârâtă a acesteia, procesul verbal atașat cererii de chemare în judecată este absolut irelevant sub aspectul respectării procedurii prevăzute în mod expres și imperativ de art. 720 ind. 1.

Lipsa procedurii prealabile este, raportat la prevederile art. 109 alin. 2 C.pr.civ. un fine de neprimire a cererii, sens în care solicită respingerea acțiunii ca prematur introdusă.

Excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat și restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de comision de risc. Instanța va observa că admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contrate cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, ar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.

Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.

Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de Bancă. Astfel, cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzelor referitoare modificarea ratei dobânzii.

În situația în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a Clienților. Patrimoniul acestora s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea 193/2000, în art. 13 este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”. Deoarece partea nu a solicitat desființarea contractului, în ipoteza în care cauzele s-ar considera nelegale, sigurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.

În consecință, consideră că instanța investită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității Băncii de a solicita ulterior rezilierea contractului și implicit restituirea sumei acordate ca și credit.

Pe fond acțiunea este neîntemeiată în drept și este nefondată.

Preliminar, arată faptul că Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, transpune în legislația românească prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Conform art. 4 din Directivă, contractele supuse analizei se apreciază luând în considerație natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Prin urmare, acesta este cadrul în care, judecătorul investit este ținut a se pronunța asupra caracterului clauzelor contractuale în raport de necesitatea protecției consumatorului.

În cauză, nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 9 ind. 3 din OG 21/1992, întrucât acestea nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului.

Reclamantul motivează cererea privind modificarea modului de stabilire a dobânzii la Euribor plus 2,5 pp, prin nerespectarea și neaplicarea prevederilor art. 9 ind. 3 din OG 21/1992, care stabilesc că prestatorii de servicii financiare au obligația ca, în cazul contractelor cu dobânda variabilă, variația să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare și să fie în funcție de un indice verificabil.

Aceste prevederi, împreună cu cele cuprinse la art. 9 ind. 1 – 9 ind. 11, au fost introduse în OG 21/1992 prin OUG 174/2008, în vigoare din decembrie 2008.

Așadar, la data încheierii contractului prevederile invocate nu erau în vigoare. Or, potrivit principiului „temepus regit actum”, nu se poate susține că pârâta nu a respectat prevederi care nu erau în vigoare la momentul încheierii actului.

Mai mult decât atât, susținerea este nefondată și sub aspectul cerinței legale în sine. Astfel, legiuitorul obligă ca variația dobânzii să nu depindă de voința furnizorului de servicii financiare. Or, în situația dată, variația dobânzii nu depinde de voința BCR, ci costurile pe care B. le are pentru acordarea împrumuturilor și, implicit, de fluctuațiile de piața financiar bancară.

Pentru toate aceste considerente, consideră că acțiunea este nefondată sub acest aspect.

Prin contractul de credit nr. 2781/6.09.2007, încheiat de Bancă cu reclamantul, s-a acordat acestuia un credit de nevoi personale în sumă de 15.000 euro, rambursabil în 120 luni. Acest contract este, în fapt, o refinanțare a unui alt credit obținut de la aceeași bancă.

Potrivit art. 5 din contract, atacat prin prezenta acțiune:

„La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 10,9 % pe an și este variabilă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,5 pp.

Clauzele prevăzute la art. 5 și art. 9 lit. f nu au caracter abuziv.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 cu titlu de principiu: că „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, iar la art. 3 al aceluiași articol dispune: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Prin urmare art. 1 al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților și implicit pârâtei la încheierea contractelor cu consumatorii: a) obligația pozitivă de transparență și b) cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de transparență.

Această obligație vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens, doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător al importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Această obligație, nu trebuie însă absolutizată. B. nu devine un reprezentant al consumatorului care încheie un contract cu sine însuși, ci are rolul de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care acest lucru este solicitat.

Obligația de transparență a cauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Nu trebuie confundată obligația de transparență cu obligația Băncii de a fi avocatul consumatorului.

Instanța de judecată urmează să observe că din punctul de vedere al structurării intrumentum-ului, împărțirea contractelor în două secțiuni, cea a Contractului de Credit și cea a Condițiilor generale, denotă o atenție deosebită acordată de către Bancă transparenței comerciale. În Contactul de Credit sunt cuprinse, într-un limbaj clar și explicit, clauzele principale referitoare la obiectul contractului, respectiv prețul creditului format din dobânda anuală și spezele contractuale, tipurile de comisioane percepute și cuantumule acestora.

Comprehesibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la rândul său la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit, astfel încât comerciantul în genere și pârâta în cazul particular să fie la rândul său la adăpost de abuzuri, de această dată din partea consumatorului oportunist.

Obligația de a nu stipula abuziv clauze.

Aceasta este reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează: „(1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

Așadar, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie ca:

a) aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul

b) creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților

c) evaluarea ca abuzivă să nu se asocieze cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată

d) dezechilibrul creat să fie contrar unei-credințe

Ca atare, pentru ca instanța să rețină caracterul abuziv al părții din clauză privitoare la dobândă precum și al celei privind perceperea comisionului de risc, este necesar să fie constatate întrunite toate cele 4 condiții mai sus indicate.

Subliniază încă o dată faptul că, atât Legea nr. 193/2000, cât și Directiva 93/13, pe care prima o implementează, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singura consecință pe care aceste norme o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumție relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate. Rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformulări contractuale pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul contractelor și eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor.

Prin urmare, Legea 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.

Totodată, pentru aprecierea caracterului pretins abuziv al clauzei stipulate la art. 5 în contractul de credit, solicită a se observa prevederile art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000.

Conform textului invocat: „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat in contract”, dar în continuare se stipulează și că aceste prevederi „nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabila, daca exista o motivație întemeiata, in condițiile in care profesionistul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celeilalte părți contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Clauza privind dobânda.

Analizând pct. 2.10.a din Condițiile generale anexe la contractul de credit în coroborare cu pct. 2.11, care prevede la ultimul alineat „în cazul în care, în urma modificării nivelului dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii”, rezultă fără echivoc că s-a oferit posibilitatea rezilierii contractului de către împrumutați, caz în care nu i se pot impune prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Clauzele contractuale privind dobânda aplicabilă contractului sunt clare fără echivoc, iar înțelegerea acestora nu necesită cunoștințe de specialitate, în conformitate cu prevederile art. 75 din Legea nr. 296/2004, republicată privind Codul consumatorului, nefiind nicidecum astfel încălcate prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Aceleași aspecte se pot reține și cu privire la comisionul de administrare prevăzut în art. 9 din contract.

Pârâta avea, la data contractării creditului de către reclamant, o ofertă variată în ce privește tipurile de credit, cu condiții diferite de dobândă aplicabile creditelor, dar opțiunea de a alege un anumit produs, cu un anumit tip de dobândă, a revenit în exclusivitate clientului.

În mod neechivoc, pct. 5 din contractul de credit stipulează că dobânda curentă este variabilă în funcție de „dobânda de referință variabilă care se afișează la sediul băncii”.

Noțiunea de dobândă variabilă este una generică și echivocă nu doar faptul că dobânda nu este fixă pe durata rambursării creditului, ci și faptul că aceasta poate fi modificată în funcție de anumite criterii.

În cadrul acestei noțiuni generale în practica bancară s-au utilizat două tipuri de dobânzi variabile: dobânda variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă a băncii; dobânda variabilă în funcție de indicele de referință EURIBOR sau LIBOR.

Dobânda de referință variabilă avută în vedere la pct. 5 din contract este evident dobânda de referință practicată de bancă, chiar dacă nu s-a precizat expres acest lucru, ceea ce nici nu era necesar, fiind subînțeles faptul că este vorba de dobânda de referință a băncii care a acordat creditu, adică BCR.

Clauzele contractului de credit se completează cu cele din Condițiile generale de creditare – Anexă la contractul de credit bancar și care fac parte integrantă din contract.

Astfel, la pct. 2.10. a și 2.10.b din Condițiile generale, care au ca denumire marginală generică „Dobânda variabilă”, sunt consacrate în mod expres două ipoteze distincte: a) banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor sale de creditare; b) pentru creditele cu dobânda variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia.

De asemenea, la pct. 2.11.a alin. 1 se stipulează că „noul procent de dobândă de referință va fi afișat la sediul băncii la data intrării în vigoare a modificării”.

Este lesne de înțeles faptul că dobânda variază în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii în cazul în care s-a avut ca reper dobânda de referință a băncii, spre deosebire de ipoteza în care dobânda variază în funcție de indicele de referință, a cărei evoluție este independentă de politica de creditare a băncii.

Cert este că modul de formare a tipului de dobândă variabil la data contractării creditului de către reclamant era diferit funcție de dobânda aleasă de către împrumutat.

Marjele fixe aplicate de banca pentru fiecare tip de credit sunt diferite.

Dobânda de referință variabilă a băncii se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii. La rândul lui, costul resurselor de creditare are la bază următoarele elemente: indicele de referință EURIBOR/LIBOR (care este doar un element), costul cu rezerva minimă obligatorie și costurile lichidate.

Toate aceste costuri se stabilesc și au la bază Reglementări ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul. În condițiile crizei financiare și economice internaționale, creșterea de către bănci a dobânzilor la credite cu dobânda variabilă în funcție de dobânda de referință a băncii s-a datorat impactului pe care criza l-a avut asupra creșterii costurilor cu rezerva minimă obligatorie (la baza căreia a stat decizia BNR) și a costurilor de lichiditate.

Întotdeauna dobânda de referință a băncii este mai mare decât indicele de referință EURIBOR.

De aceea, în practica bancară, atunci când dobânda variabilă se stabilește în funcție de dobânda de referință a băncii, marja este foarte mică (ca și în speță, doar 25%). Atunci când dobânda variabilă se stabilește în funcție doar de indicele de referință EURIBOR/LIBOR, marja este cu mult mai mare.

Prin urmare, nu se poate prelua marja fixă care se adaugă dobânzii de referință a BCR și să se adauge la dobândă EURIBOR, așa cum cere reclamatul. Instituțiile de credit sunt cele care stabilesc procentul de dobândă aplicabil împrumuturilor din oferta sa de creditare, pe care urmează să le acorde clienților săi, iar legiuitorul nu a impus o limitare a acestuia, astfel cum nu a impus nicio micșorare a costurilor creditelor aflate în derulare, inclusiv prin alinierea contractelor de credit aflate în derulare la prevederile OUG nr. 50/2010.

Ceea ce însă urmărește reclamantul să obțină pe calea justiției este ca, printr-o interpretare fără nici un fundament legal și contractual, să beneficieze, cu efect retroactiv, de o diminuare considerabilă a dobânzii.

O reducere de dobândă, prin aplicarea EURIBOR la marja fixă, nu se poate stabili de către instanță, câtă vreme reclamantul, care avea la momentul contractării creditului posibilitatea alegerii între mai multe produse, a optat pentru acesta.

O asemenea soluție ar constitui un precedent judiciar extrem de periculos, de natură să destabilizeze sistemul bancar, prin pierderi financiare considerabile, în condițiile în care s-ar ajunge ca, pe cale judecătorească, dobânda variabilă stabilită pentru toate creditele în sold în funcție de dobânda de referință a băncii plus marja să se transforme și pentru trecut într-o dobândă fixă, stabilită cu caracter de excepție pentru o perioadă inițială limitată, știut fiind că acestora ar conduce la o reducere drastică, cu efect retroactiv a dobânzilor curente.

Prin urmare, nimeni nu l-a obligat pe împrumutat să semneze contractul de credit pentru acest tip de produs oferit de bancă. La semnarea contractului de credit împrumutatul a avut posibilitatea de a accepta produsul sau de a-l refuza, motivat de condițiile creditului și de veniturile personale.

Ori dacă împrumutatul a ales din paleta de tipuri de credite tocmai pe acelea care i-a convenit prin condițiile trecute în cuprinsul contractului, nu este corect ca ulterior, după trecerea a mai bine de 3 ani de la data încheierii contractului, să conteste procentul de dobândă variabilă stabilit de comun acord la încheierea contractului.

De asemenea, art. 9 din contrat prevede în mod clar și explicit că pentru creditul pus la dispoziție banca percepe un comision de risc de 42 euro lunar.

Așadar, raportând prevederile contractuale care consfințesc voința părților (art. 969 C.civ. – Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante) la legislația în vigoare, nu poate concluziona că acestea ar avea un caracter abuziv.

Modul de calcul al dobânzii de referință variabilă a BCR are la bază elemente obiective, ce țin de situația pieții financiar – bancare la un moment dat și nu poate fi discreționar, întrucât regulile comerciale, ce țin de concurența cu alte instituții financiar bancare, nu permit un mod de abordare a acestei probleme în maniera prezentată de către reclamanți.

Nivelul dobânzii de referință BCR este stabilit în funcție de o . factori care se iau în considerare la calcularea acesteia:

- evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, astfel încât să reflecte costurile de refinanțare ale băncii;

- primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare;

- costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele intenaționale;

- costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la BNR;

- costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor;

- modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă.

Clauza privind comisionul de risc.

Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare, care are la rândul său sorginte economică și se transpune în varianta tehnicii juridice, precum împrumutul, descoperitul de scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a bănii care acordă creditul.

Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care, în contextul comercial, îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale. Riscul bancar a fost clasificat după multiple criterii, luând forme diverse în funcție de planul specific respectivei componente a activității bancare.

Parte componentă a riscului operațional reglementat la art. 126 din OG 99/2006, riscul juridic poate apărea la rândul său ca urmare a neaplicării sau aplicării defectuoase a dispozițiilor legale sau reglementărilor interne.

În vederea determinării și limitării riscului de credit, pârâta avea obligația de a clasifica creditele acordate în funcție de performanțele financiare ale clientului, prin urmare, fiecare dispoziție contractuală referitoare la perceperea sau nu a comisionului de risc este neanunțată în funcție de capacitatea acestuia de rambursare la scadență a creditului avansat, evaluat în raport de criteriile interne adoptate.

Prin urmare, consacrarea contractuală a comisionului de risc reprezintă o clauză eminamente particularizată și negociată în funcție de situația economică a fiecăruia dintre consumatori, cu atât mai mult cu cât în sarcina pârâtei incumbă obligația legală de a trasa politicii de creditare care să includă condițiile condițiile de eligibilitate ce trebuie îndeplinite de persoanele care doresc să intre în relații de afaceri cu pârâta.

Comisionul de risc nu reprezintă un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni sunt distincte și cele două instituții acoperă riscuri diferite, astfel încât nu pot fi reținute susținerile reclamanților potrivit cărora acest comision nu ar fi datorat întrucât creditul este garantat cu ipotecă.

Comisionul de risc este conceput pentru acoperirea și a altor riscuri decât riscul de neplată, cum ar fi riscul de neexecutare a garanției, riscul de depreciere – pierire a garanției, riscul de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri ce pot să decurgă în legătură cu creditul acordat. Prin urmare, prin constituirea garanției reale imobiliare nu înseamnă că banca a eliminat toate riscurile pe care le implică acordarea unui împrumut.

De menționat că, în actualele condiții economico-financiare, valoarea imobilelor aduse în garanție s-a depreciat semnificativ față de momentul acordării creditului.

Trebuie înțeles faptul că însăși acordarea unui împrumut reprezintă un risc pentru cel ce îl acordă.

Pentru toate considerentele mai sus arătate solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată în drept și ca nefondată.

CERERE RECONVENȚIONALĂ

Prin . Legii 288/2010, câmpul de aplicare a OUG nr. 50/2010 a fost restrâns la contractele de credit încheiate după momentul intervenirii modificărilor legislative, fiind excluse în mod expres contractele aflate în derulare, inclusiv convenția de credit încheiată cu reclamanții – art. 95 din OUG nr. 50/2010.

Prin urmare, față de cocontractantul său, reclamant în prezenta cauză, pârâtei nu-i incumbă nicio obligație legală derivând din prevederile OUG nr. 50/2010.

Dispozițiile aflate în vigoare la momentul încheierii contractului au fost întrutotul respectate. Principiul tempus regit actum impune evaluarea legalității contractului încheiat cu reclamanții prin prisma dispozițiilor actului normativ special, Legea nr. 289/2004, privind contractele de credit pentru consum destinate consumatorilor.

Pe fondul modificărilor legislative survenite prin . OUG nr. 50/2010, reclamantul a investit instanța cu propunerea ce vizează o nouă modalitate de calcul a ratei dobânzii cu consecința micșorării costului total al creditului.

În contextul în care instanța consideră că poate interveni/ adapta clauzele convenției în funcție de criteriile de transparență avute în vedere de legiuitorul recent, acesta va trebui să mențină echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii contractului.

Echilibrul nu poate fi păstrat decât prin reglementarea algoritmului propus de pârâtă și refuzat în mod nejustificat de reclamant, prin refuzul de a încheia actul adițional la contractul de credit.

Dacă ar fi fost aplicabilă OUG nr. 50/210, încă trebuia să se observe că prevederile acesteia se rezumă la a reglementa/stabili un mecanism transparent de determinare a dobânzii contractuale, fără a putea constitui temei al obligării băncii la modificarea/reducerea cuantumului dobânzii comerciale.

OUG nr. 50/2010 nu impune un anumit cuantum al marjei fixe, acesta determinându-se prin raportare la criterii economice obiective.

O eventuală modificare a modului de reglementare a algoritmului de calcul al dobânzii nu poate afecta întinderea drepturilor obligațiilor părților în contract.

Nuanțarea metodei de calcul a ratei, în cazul în care ar fi luată în considerare de către instanță, va trebui să respecte rațiunile tehnico-economice care guvernează activitatea de creditare a pârâtei.

Acordul dat de ANPC cu privire la mecanismul de stabilire a dobânzii reprezintă, pe de o parte, o garanție a conduitei corecte a bunei credințe a pârâtei în raporturile cu cocontractanții – debitori, iar, pe de altă parte, reprezintă primul filtru de legalitate al cererilor consumatorilor – debitori și al răspunsului dat de bancă din perspectiva atribuțiilor autorității, astfel cum rezultă din dispozițiile cuprinse în art. 2 din HG nr. 882/2010 privind organizarea și funcționarea ANPC.

Algoritmul care menține echilibrul contractual și care dă substanță noii filosofii legislative, ce prevede doar criterii de transparentizare a reglementării metodei de calcul a ratei, este cel propus de pârâtă prin prezenta cerere.

Modificarea modului de calcul al dobânzii comerciale, prin trecerea de la criteriul dobânzii de referință variabilă a BNCR la criteriul indicelui de referință independent EURIBOR nu se poate realiza prin menținerea marjei fixe inițiale.

Dobânda de referință, astfel cum este reglementată a punctul 5 din contractul dedus analizei, este o reflecție a costului resurselor de creditare pe care pârâta este nevoită a-l plăti în scopul obținerii lichidităților necesare în vederea acordării de credite către populație.

Este lesne de înțeles faptul că dobânda variază în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii în cazul în care s-a avut ca reper dobânda de referință a băncii, spre deosebire de ipoteza în care dobânda variază în funcție de indicele de referință, a cărei evoluție este independentă de politica de creditare a băncii.

Ratele de dobândă interbancare sunt determinate de situația de lichidare înregistrată pe piață, BNR prin instrumentele de politică monetară, în special prin rata de dobândă, influențează în mod direct rata dobânzii pentru credite și depozite.

Toate modificările ratei de dobândă de politică implementată de BNR în timp determină ajustarea ratelor de dobândă interbancară și, în final, prezintă impact asupra ratelor de dobândă la depozite si credite la nivelul macro – sistemului bancar.

Pe de altă parte, lipsa temporară de lichiditate are, de asemenea, impact asupra ratelor de dobândă, motiv pentru care, pentru o anumită perioadă, dobânda din piață nu mai este corelată cu rata de dobândă de politică a BNR, cauza principală fiind nivelul mai mare al primelor plăți pentru atragerea resurselor rare.

Întotdeauna dobânda de referință a băncii este mai mare decât indicele de referință EURIBOR.

De aceea, în practica bancară, atunci când dobânda variabilă se stabilește în funcție de dobânda de referință a băncii, marja este foarte mică (ca si in speta, doar 2,5%). Atunci când dobânda este variabilă si se stabilește în funcție doar de indicele de referință EURIBOR /LIBOR, marja este cu mult mai mare.

Instituțiile de credit sunt cele care stabilesc procentul de dobândă aplicabil împrumuturilor din oferta lor de creditare, pe care urmează să le acorde clienților săi, iar legiuitorul nu a impus o limitare a acestuia, astfel cum nu a impus nici o micșorare a costurilor creditelor aflate în derulare, inclusiv alinierea contractelor de credit aflate în derulare la prevederile OUG nr. 50/2010.

Rata dobânzii calculată conform algoritmului propus va fi raportată la fluctuațiile indicelor de referință independenți: ROBOR, EURIBUR și LIBOR. Astfel, dobânda va fi egală cu valoarea indicelui EURIBOR la șase luni plus marja.

Indicele EURIBOR este public, accesibil reclamanților atât la sediul băncii cât și prin mijloacele de informare în masă. O reglementare nouă trebuie în mod obligatoriu să producă aceleași efecte juridice și în consecință pecuniare.

De aceea, instanța, în cazul unei reașezări contractuale, urmează a lua în considerare aspectele de ordin economic mai sus descrise, și astfel, urmează a valida formula de calcul propusă de pârâtă.

Reclamanții pârâții nu au dat curs propunerii Băncii de transparentizare mai sus descrisă, sperând la avantaje nejustificate de natură economică, motiv care fundamentează cererea pârâtei de validare printr-o hotărâre judecătorească opozabilă și obligatorie pentru părți a algoritmului de calcul al ratei dobânzii.

In drept, apararile parata si-a intemeiat apararile formulate pe dispozitiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din data de 05.04.1993, privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorul, art. 115-118, art. 119 C.proc.civ.

In probatiune, a solicitat proba cu interogatoriul reclamantului si proba cu inscrisurile depuse la dosarul cauzei (f. 42-43, 104-151, 168-204).

Cererea reconventionala a fost legal timbrata cu taxa judiciara de timbru si timbru judiciar.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul G. C. F. a solicitat instanței respingerea excepției exceptiilor invocate, ca neîntemeiate. Pe fondul cauzei, a sustinut temeinicia actiunii, pentru argumentele prezentate initial. Prin întâmpinarea la cererea reconvențională, reclamantul - pârât reconvențional a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată (f. 46-86).

Solicită instanței să constate că cererea instituită „Cerere reconvențională” este, de fapt, o apărare a pârâtei, iar în situația în care a fi considerată o veritabilă cerere reconvențională, solicită disjungerea acesteia și suspendarea sa.

Disjungerea și suspendarea cererii reconvenționale se impun prin faptul că este o cerere „subsidiară” a pârâtei – reclamantă reconvențională, care solicită expres a fi admisă doar în situația în care va fi respinsă acțiunea promovată de către reclamant – pârât reconvențional.

În această situație se impune și suspendarea acesteia, în condițiile în care susținerea cererii reconvenționale de către pârâta-reclamanta reconvențională depinde de modul de soluționare a acțiunii promovată de către reclamant pârât reconvențional.

Reclamanta reconvențională nu precizează nici un text legal pe baza căruia își întemeiază cererea reconvențională.

- contractul de credit nr. 2781/2007 nu este circumscris dispozițiilor OUG nr. 50/2010;

- pârâtul reconvențional și-a exercitat în mod legal și explicit dreptul de a refuza actul adițional la Contractul de credit nr. 2781/2007, în condițiile art. II alin. 2 din Legii nr. 288/2010, iar faptul că acest refuz a determinat nemulțumirea băncii nu poate constitui temeiul de drept;

- adresa nr. 1048/29.0.2010 emisă de ANPC nu constituie temei de drept ci denotă de interesul ANPC față de protecția efectivă a consumatorilor aflați în situația pârâtului reconvențional.

Solicitarea pârâtei este de fapt o încercare de a legaliza toate încălcările legislației protecției consumatorilor de până acum.

De la momentul încheierii contractului de credit, pârâtul reconvențional a fost de acord cu dobânda să se calculeze în funcție de EURIBOR, astfel până în decembrie 2008, moment la care s-a înregistrat nivelul maxim al acestui indice 5%, pârâtul reconvențional a suportat creșterea dobânzii contractuale, împreună cu fluctuațiile cursului de schimb EUR/RON.

De la acel moment, indicele EURIBOR a scăzut în mod continuu, ajungând la minim istoric de 0,6% în mai 2010, fapt ce nu s-a reflectat într-o scădere proporțională a dobânzii curente din carul contractului de credit.

Astfel, se poate observa încă o dată că dobânda de referință variabilă din contractul pârâtului reconvențional este stabilită în mod unilateral de către reclamanta - reconvențională, independent chiar și de indicele public de referință pentru împrumuturile în EURIBOR.

Toate argumentele aduse de pârâtă prin cererea reconvențională nu fac altceva decât să scoată în evidență caracterul abuziv al dobânzii de referință variabilă a BCR, care după cum rezultă din chiar formularea petitului nu este independent, nu este accesibil.

Mai mult, pârâta forțează instanța prin această cerere la modificarea ilegală a contractului de credit prin folosirea unui algoritm de calcul ce se bazează pe un indice de dobândă cunoscut și acceptat doar de BCR.

In dovedire, a anexat inscrisuri (f. 54-84).

Parata-reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare la actiunea reconventionala, prin care a aratat ca valoarea marjei fixe care sa fie aplicabila contractului reclamantului sa fie de 10,263 pp, urmare a admiterii cererii incidentale (f. 87).

In sedinta publica din data de 07.12.2011, instanta a respins exceptia nelegalei timbrari a actiunii principale, invocata de parata prin intampinare, ca neintemeiata (f. 88).

La termenul de judecata din data de 07.03.2012, instanta a respins exceptiile necompetentei materiale a instantei, lipsei procedurii prealabile, conform art. 720 ind. 1 C.proc.civ., ca neintemeiate. Totodata, a calificat exceptiile inadmisibiliatii formularii actiunii si lipsei de obiect, invocate de parata, ca fiind aparari pe fondul cauzei, ce vor fi avute in vedere in cadrul analizei pe fond a cererii reclamantului. (f. 89).

Parata a comunicat instantei ca valoarea comisionului de risc achitat de reclamantul-parat in perioada mai 2008 – mai 2011 este de 1.050 euro (f. 154-158).

Instanta a incuviintat pentru parti proba cu inscrisurile depuse la dosarul cauzei, proba cu interogatoriul reclamantului, ce a fost administrat prin consemnarea in scris a raspunsurilor la interogatoriu, ce au fost atasate la dosarul cauzei (f. 163-166).

Dupa momentul la care instanta a ramas in pronuntare pe fondul cauzei, partile au depus la dosar concluzii scrise.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarea stare de fapt si de drept:

Intre partile litigante, respectiv intre parata-reclamanta S.C. B. C. R. SA, si reclamantul-parat G. C. F., in calitate de imprumutat, a intervenit contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2781/06.09.2007, prin care parata a acordat reclamantului un credit in valoare de 15.000 euro, ce urma a fi rambursat de catre reclamant . 120 luni, respectiv 120 rate lunare (f. 7-8).

In conformitate cu dispozitiile art. 5 din contractul partilor, „la data incheierii prezentului contract dobanda curenta este de 10,9% pe an si este variabila. Dobanda curenta este formata din dobanda de referinta variabila, care se afiseaza la sediile BCR, la care se adauga 2,50 pp”.

Din examinarea prevederilor contractuale, instanta retine ca societatea parata a inteles sa perceapa si o . comisioane, prevazute in mod expres prin contractul de credit, printre care si comisionul de urmarire riscuri de 42,00 euro lunar, reprezentand un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevazuta la punctul 1, potrivit art. 9 lit. f) din contractul de credit.

Prin actiunea introductiva de instanta, reclamantul G. C. F. tinde sa obtina constatarea nulitatii absolute a sintagmei sintagmei „ dobânda curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial care se afișează la sediile BCR” prevăzută la pct. 5 din contractul de credit de nevoi personale ; ca atare, să se dispună anularea parțială a pct. 5 din Contractul de credit de nevoi personale nr. 2781/6.09.2007, privind această sintagmă „ dobândirea curentă este formată din dobânda de referință revizuibilă semestrial care se afișează la sediile BCR”, în sensul înlăturării acesteia cu consecința obligării pârâtei la calcularea pe viitor a dobânzii curente ca fiind doar EURIBOR + 2,50%. De asemenea, reclamantul a solicitat instantei să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută la pct. 9 lit. f) din Contractul de credit de nevoi personale nr. 2781/6.09.2007, încheiat între reclamant și pârâtă, și să se dispună anularea acestei clauze contractuale, ca abuzivă; să fie obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu titlu de comision de risc în perioada iunie 2008 – iunie 2011.

Instanta retine ca este justificat doar in parte demersul procesual al reclamantului, cu consecinta admiterii in parte a actiunii formulate si constatarea nulitatii absolute a clauzei contractuale privitoare la comisionul de risc, prevazut la art. 9 lit. f) din contractul de credit de nevoi personale nr. 2781/06.09.2007, si obligarea societatii parate BCR S.A. sa restituie reclamantului suma de 1.050 euro, in echivalent lei la cursul BNR din momentul platii efective, cu titlu de comision de risc perceput de parata. Va respinge in rest actiunea reclamantului ca nefondata. La baza solutiei instantei stau considerentele ce vor fi aratate in continuare.

In sustinerea actiunii formulate, respectiv pentru satisfacerea de catre instanta a capetelor de cerere formulate, astfel cum au fost redate mai-sus, reclamantul a argumentat ca au fost nesocotite o . dispozitii legale imperative relative la protectia consumatorilor in raport de unitatile financiare creditoare, precum Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, art. 9 ind. 3 lit. g) pct. 1 din OG nr. 21/1992, art. 45 si art. 79 din Legea nr. 296/2004, art. 948, art. 968 C.civ.

Instanta va analiza cererea reclamantului in limitele in care a fost investita si raportat la temeiul juridic invocat de parte.

In ceea ce priveste Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, instanta retine ca acest act normativ a fost adoptat in planul legislatiei nationale in vederea combaterii practicilor incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii si aromonizarea reglementarilor cu legislatia europeana privind protectia consumatorilor. Legea nr. 193/2000 transpune in dreptul intern roman prevederile Directivei nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive din contractele incheiate cu consumatorii.

In acord cu dispozitiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, (1) Orice contract incheiat intre comercianti si consumatori pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate. (2) In caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului. (3) Se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii.

Se impun a fi amintite si prevederile art. 2 din acelasi act normativ, potrivit carora (1) Prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale sau liberale. (2) Prin comerciant se intelege orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, in temeiul unui contract, care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale sau liberale, precum si orice persoana care actioneaza in acelasi scop in numele sau pe seama acesteia.

Retinand aceste dispozitii legale, instanta retine ca, de plano, conventia de credit reprezinta un contract de credit bancar, ale carui clauze intra sub incidenta Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, intrucat parata are calitatea de comerciant, iar reclamantul imprumutat are calitatea de consumator.

Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 defineste clauza abuziva in felul urmator: „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor”. Conform alin. 1 lit. a din anexa Legii nr. 193/2000, „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fara a avea un motiv intemeiat care sa fie precizat in contract”.

Relativ la conformitatea conventiei partilor cu legislatia consumatorului din perspectiva argumentelor furnizate de reclamant, instanta va analiza in mod distinct capetele de cerere avand ca obiect constatarea nulitatii absolute a clauzei de la punctul 5 din contract, sub aspectul sintagmei „dobanda curenta este formata din dobanda de referinta revizuibila semestrial care se afiseaza la sediile BCR”, respectiv cel privind constatarea nulitatii absolute a clauzei contractuale prevazute la pct. 9 lit. f) din contractul de credit de nevoi personale.

In ceea ce priveste primul capat de cerere - constatarea nulitatii absolute a clauzei de la punctul 5 din contract, sub aspectul sintagmei „dobanda curenta este formata din dobanda de referinta revizuibila semestrial care se afiseaza la sediile BCR” – instanta retine ca aceasta clauza contractuala nu poate fi cenzurata de instanta prin aplicarea dispozitiilor Legii nr. 193/2000 ori a celorlalte prevederi din materia legislatiei consumatorului.

Astfel, este de remarcat ca legiuitorul a inteles sa excepteze de la controlul de conformitate a acelor clauze contractuale care sunt strans legate de obiectul conventiei intervenite intre parti, in masura in care sunt exprimate ., inteligibil.

In acest sens, textul art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 stabileste in termeni lipsiti de echivoc ca „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de-o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil”.

Plecand de la aceste prevederi legale, instanta retine ca dispozitia contractuala privitoare la dobanda constituie un element care determina costul total al creditului si impreuna cu marja de profit a bancii formeaza pretul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de-o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura, desigur, in care aceste clauze contractuale sunt exprimate clar si inteligibil.

Cu toate ca partile au incheiat un contract de adeziune, dispozitiile contractuale privind dobanda sunt clare, fara echivoc, iar intelegerea acestora nu presupune cunostinte de specialitate, in conformitate cu prevederile art. 75 din Legea nr. 296/2004, privind Codul consumatorului, nefiind incalcate prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Clauza contractuala de la pct. 5, privitoare la dobanda, este transparenta, fiind stipulat faptul ca dobanda curenta este variabila in functie de dobanda de referinta variabila care se afiseaza la sediile bancii si se calculeaza in functie de costul resurselor de creditare ale bancii, incluzand ca element atat indicele de referinta Euribor/Libor, costul cu rezerva minima obligatorie si costurile de lichiditate si nu se confunda cu dobanda variabila in functie de indicele de referinta Euribor sau Libor.

Dobanda de referinta variabila nu este sinonima si nu se confunda cu indicele de referinta Euribor (pentru credite in euro) sau Libor (pentru credite in USD), or pct. 5 din contractul de credit prevede ca dobanda curenta este variabila in functie de „dobanda de referinta variabila care se afiseaza la sediul bancii”, iar distinctia este evidenta potrivit Conditiilor generale de creditare, anexa la contract, si comunicate reclamantului.

Prin urmare, pentru a se constata o clauza contractuala ca fiind abuziva este necesar sa se creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor ca o consecinta a abuzului, clauza sa nu fi fost negociata si sa nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.

Or, clauza prevazuta la pct. 5 din contractul partilor a fost negociata, tinand seama ca reclamantului i-au fost comunicate Conditiile generale si s-au supus discutiei partilor prevederile contractului de credit, mai cu seama sub aspectul obligatiilor cele mai importante ale reclamantului, contractul de credit de nevoi personale fiind insusit de acesta din urma prin semnatura.

Mai mult, din raspunsurile la interogatoriul administrat reclamantului si propus de parata, reclamantul a aratat ca, anterior perfectarii contractului de credit cu parata, a consultat ofertele si altor institutii de credit, precum B. TRANSILVANIA si BRD, insa a preferat oferta paratei datorita tipului si valorii dobanzii, precum si a celorlalte costuri. De asemenea, reclamantul a invederat instantei ca societatea parata i-a inmanat, cu ocazia semnarii contractului, un exemplar al acestuia, dandu-i posibilitatea de a-l studia. Mai mult, reclamantul a aratat ca nu a cerut paratei lamuriri legate de clauzele contractuale, motivand ca a presupus la acea data un alt mod de calcul al dobanzii, cunoscut de toata lumea. De asemenea, reclamantul nu a cerut bancii sa-i prezinte valoarea dobanzii de referinta variabile a bancii de la data semnarii contractului. Inainte de semnarea contractului, reclamantul nu a facut un calcul cu costul total al creditului pe care urma sa il suporte, nu a cerut lamuriri cu privire la costul total al acestuia, nu a cerut explicatii legate de valoarea dobanzii asumate, in ciuda faptului ca, pana la semnarea contractului de credit de nevoi persoane in litigiu, a avut doua intalniri cu ofiterul de credit al bancii (f. 163-166).

Totodata, reclamantul a recunoscut ca, pana la aparitia OUG nr. 50/2010 si mediatizarea acestui act normativ, si-a achitat ratele conform planului de rambursare, intelegand sa conteste unele clauze din contractul de credit la aproximativ 4 ani de la incheierea acestuia, motivand ca abia la acest moment a inteles ca imbraca forma abuziva unele prevederi contractuale, cu toate ca Legea nr. 193/2000 era in vigoare la data incheierii contractului partilor.

Instanta retine ca pozitia reclamantului este una contradictorie in ceea ce priveste modalitatea concreta in care a fost suspusa negocierii clauza privitoare la dobanda, insa aceasta atitudine procesuala nu este de natura sa atraga concluzia ca reclamantul s-a aflat in eroare cu privire la obiectul insusi al contractului de credit de nevoie persoane si care cuprinde, asa cum s-a aratat, si clauza privitoare la dobanda. Aceasta cu atat mai mult cu cat, insusi reclamantul a invederat instantei ca, inainte de contracta cu parata, s-a informat si la alte unitati bancare cu privire la costurile practicate la credite, inclusiv dobanzi, preferand oferta paratei pentru dobanda practicata de aceasta.

In acord cu sustinerile paratei, instanta retine ca obligatia de transparenta in modul de formulare a clauzelor contractuale presupune doar reglementarea de clauze clare, fara echivoc, inteligibile, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate, iar fizic sa fie accesibile consumatorului. Insa, aceasta obligatie de transparenta nu trebuie absolutizata si, in nici un caz, nu trebuie transformata . educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmeaza a fi incheiate.

In speta, clauza referitoare la dobanda a fost, in mod real, supusa negocierii partilor, reclamantul putand sa refuze oferta paratei, iar clauzele contractuale (art. 5) care o reglementeaza sunt redate . si explicit. Deopotriva, instanta retine ca aceasta dispozitie contractuala nu este de natura a crea un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Potrivit pct. 2.10.a. din Conditiile generale anexe la Contractul de credit corob. cu pct. 2.11, care prevede ca „in cazul in care, in urma modificarii nivelului dobanzii de catre B., IMPRUMUTATUL nu va rambursa restul din creditul angajat si dobanzile aferente in termen de cel mult 10 zile de la data luarii la cunostinta, se considera ca imprumutatul a acceptat noul nivel al dobanzii”, se observa ca i s-a oferit posibilitatea reclamantului de a cere si obtine rezilierea contractului.

In concluzie, clauza contractuala privind dobanda aplicabila contractului este clara, fara echivoc, iar intelegerea acesteia nu necesita cunostinte de specialitate din partea reclamantului, in cauza nefiind incalcate prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Sub aspectele analizate mai-sus, instanta retine ca, in cauza, la incheierea contractului de credit de nevoi personale, sub aspectul reglementarii clauzei de la pct. 5, nu au fost nesocotite nici prevederile art. 45 si art. 79 din Legea nr. 296/2004, privind Codul Consumului.

In egala masura, instanta nu-si insuseste argumentele reclamantului legate de incidenta in cauza a prevederilor art. 9 ind. 3 lit. g) pct. 1 din OG nr. 21/1992, privind protectia consumatorilor. Acest text legal prevede ca, „in cadrul contractelor incheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligati sa respecte urmatoarele reguli: (...) lit. g) in contractele de credit cu dobanda variabila se vor aplica urmatoarele reguli: 1. Variatia ratei dobanzii trebuie sa fie independenta de vointa furnizorului de servicii financiare, raportata la fluctuatiile unor indici de referinta verificabili, mentionati in contract, sau la modificarile legislative care impun acest lucru”. Acest text legal nu era in vigoare la momentul incheierii contractului de credit de nevoie personale nr. 2781/06.09.2007, fiind introdus in OG nr. 21/1992 de pct. 9 al art. II din Ordonanta de urgenta nr. 174/19.11.2008, publicata in M.Of. al Romaniei nr. 795/27.11.2008 (in vigoare din data de 27.12.2008).

Ca atare, raportat la momentul incheierii contractului, nu se pune problema in speta a analizarii conformitatii clauzei prevazute la pct. 5 (referitoare la dobanda) cu dispozitiile art. 9 ind. 3 lit. g) pct. 1 din OG nr. 21/1992, privind protectia consumatorilor.

Similar, in cauza nu sunt incidente dispozitiile art. 37 din OUG nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, potrivit carora „dobanda ca fi compusa dintr-un indice de referinta EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumita perioada sau din rata dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei, in functie de valuta creditului, la care creditorul adauga o anumita marja fixa pe toata perioada derularii contractului”.

In conformitate cu prevederile art. 95 din OUG nr. 50/2010, astfel cum a fost modificat prin art. 39 al art. I din Legea nr. 288/28.12.2010, publicata in M.OF. al Romaniei nr. 888/30.12.2010, dispozitiile OUG nr. 50/2010 nu se aplica contractelor in curs de derulare la data intrarii in vigoare a acestui act normativ, cu exceptia dispozitiilor art. 37 ind. 1, art. 66-69 si, in ceea ce priveste contractele de credit pe durata nedeterminata existente la data intrarii in vigoare a OUG nr. 50/2010, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. 2, ale art. 57 alin. 1 si 2, precum si ale art. 66-71, dispozitii legale care insa nu au legatura cu cauza.

In consecinta, rezulta ca niciuna dintre revendicarile reclamantului nu pot fi analizate de instanta prin aplicarea OUG nr. 50/2010, tinand seama de prevederile art. 95 din acest act normativ, de unde rezulta, in mod neechivoc, ca nu se aplica contractelor aflate in derulare la data intrarii in vigoare a OUG nr. 50/2010, respectiv 21.06.2010.

Avand in vedere ca primul capat de cerere din actiunea introductiva este nefondat, este nepermisa interventia instantei in mecanismul contractual de stabilire al dobanzii, o astfel de solicitare fiind fara temei legal si, in acelasi timp, neintemeiata, in contextul in care instanta nu si-a insusit argumentele prezentate de reclamant in sustinerea cazului de nulitate absoluta a clauzei contractuale de la pct. 5 din contractul de credit de nevoi personale nr. 2781/06.09.2007.

Raportat la solutia ce urmeaza a fi dispusa in cauza, de respingere, ca nefondate, a petitelor I si II din cererea de chemare in judecata, precum si retinand ca cererea reconventionala a fost sustinuta numai in subsidiar si numai in masura in care petitul I din actiunea ar fi fost admis, instanta retine ca cererea incidentala ramane fara obiect, urmand a fi respinsa ca atare.

Insa, in ceea ce priveste clauza contractuala prevazuta la pct. 9 lit. f) din contractul credit de nevoi personale nr. 2781/06.09.2007, instanta constata ca aceasta dispozitie contractuala imbraca forma abuziva, urmand a constata nulitatea absoluta a acesteia, cu consecinta obligarii paratei sa restituite catre reclamant suma de 1.050 euro, in echivalent lei la cursul BNR din momentul platii efective.

Instanta observa ca parata nu a facut dovada ca ar fi negociat direct cu reclamantul consumator clauza de la pct. 9 lit. f) din contractul de credit, in ceea ce priveste introducerea comisionului de urmarire riscuri in valoare de 42,00 euro lunar, reprezentand un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat. In consecinta, instanta apreciaza ca parata a incalcat prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Conventia de credit nr. 2781/06.09.2007 reprezinta un contract standard, ale carui clauze au fost prestabilite de catre parata imprumutator, fara ca reclamantul imprumutatat sa aiba posibilitatea de a negocia toate clauzele stipulate, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca. Instanta constata, de asemenea, ca parata l-a obligat pe reclamant, conform art. 13 din conditiile speciale ale conventiei de credit (art. 6 din conditiile generale) sa incheie si o polita de asigurare de viata/certificat de asigurare/polita de accident pe toata perioada de creditare, cu o societate de asigurari partenera BCR S.A./agreata de banca si sa cesioneze bancii aceasta polita de asigurare (f. 65). Or, in acest fel au fost acoperite toate riscurile. Instanta observa ca in conventia de credit sunt prevazute o . dobanzi penalizatoare, comisioane, penaliati, garantii (f. 7-8, 62-68), toate in sarcina reclamantului consumator, care creeaza o disproportie vadita intre drepturile si obligatiile asumate de catre parti.

Nu pot fi primite alegatiile paratei nu sensul ca este abilitata sa perceapa comisionul de risc in orice modalitate, fata de argumentarea ca notiunea de „comision de risc” este specifica activitatii de creditare, iar prin intermediul comisionului de risc bancile isi realizeaza functia esentiala de creatie monetara.

Astfel cum a fost reglementata clauza cu privire la comisionul de urmarire riscuri, parata nu era indreptatita sa perceapa sume lunare pentru prevenirea unui „pericol potential asupra unei operatii comerciale ce se intinde in timp, susceptibil sa genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul obligatiei comerciale”, sau pentru a evita „riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor preconizate, ca urmare a neindeplinirii de catre clienti a obligatiilor contractuale constand in rambursarea creditului si a costurilor aferente acestuia”.

Clauza de la art. 9 lit. f) din contractul de credit nu este formulata in termeni neechivoci, iar notiunea de „comision urmarire riscuri” nu este definita in cuprinsul contractului, iar aceasta explicitare a continutului notiunii este imperios necesara tocmai pentru ca, in vederea executarii obligatiilor reclamantului, s-au constituit anumite garantii contractuale. Mai mult, imprumutul acordat de parata reclamantului nu este cu titlu gratuit.

Comisionul de risc nu este riguros definit, nu sunt previzibile conditiile de percepere a acestuia, respectiv conditiile in care se considera ca evenimentul al carui risc se previne s-a produs si, mai cu seama, care este modul de evaluare al „pericolului eventual” pentru care i se pretind reclamantului lunar sume de bani.

Ca atare, clauza de la punct 9, lit. f) din Conditiile speciale ale conventiei de credit, in ceea ce priveste introducerea la punct 9, lit. f) a comisionului de urmarire riscuri, este o clauza abuziva si contravine art. 1 alin. 1, art. 4 alin. 1, 5 si 6 din Legea nr. 193/2000, intrucat nu a fost negociata direct cu reclamantul consumator si este de natura sa creeze, in detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. In consecinta, se impune inlaturarea acestei clauze din conventia de credit.

Din moment ce instanta a apreciat ca fiind abuziva clauza mai sus mentionate si a dispus inlaturarea acestei clauze din conventia de credit, se impune obligarea paratei sa restituie reclamantului comisionul de risc incasate incepand cu luna iunie 2010 si pana in luna iunie 2011, acesta fiind in suma de 1.050 Euro.

Vazand si prev. art. 274 si urm. C.pr.civ., precum si solutia ce urmeaza a fi dispusa in cauza cu privire la cererea de chemare in judecata si cererea reconventionala, instanta va compensa cheltuielile de judecata ale partilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTARASTE

Admite in parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul-parat G. C. F., domiciliat în Cluj-N., ., ., p. 12, jud. Cluj, in contradictoriu cu parata-reclamanta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., cu sediul în București, .. 5, sect. 3, cu sediul procesual ales la SCA N., D. Kingston Petersen, in mun. Bucuresti, .. 1A, ., sector 1, complexul Bucharest Business Park, si, in consecinta:

Constata nulitatea absoluta a clauzei contractuale referitoare la comisionul de risc, prevzuta la pct. 9 lit. f) din Contractul de credit de nevoi personale nr. 2781/06.09.2007.

Dispune obligarea paratei sa restituie catre reclamant suma de 1.050 euro, in echivalent lei la cursul BNR din momentul platii efective, reprezentand contravaloarea sumelor incasate cu titlu de comision de risc in perioada iunie 2008 – iunie 2011.

Respinge in rest actiunea formulata ca nefondata.

Respinge cererea reconventionala formulata de parata-reclamanta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A., in contradictoriu cu reclamantul-parat G. C. F., ca ramasa fara obiect.

Compenseaza cheltuielile de judecata ale partilor.

Definitiva.

Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.

Pronuntata in sedinta publica, azi, 13.02.2013.

PREȘEDINTE, GREFIER,

G.-R. F.-H. T. P.

Red./Th.red./F.H.G.R./P.T./4ex./01.03.2013

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2013/2013....		Legea 10/2001. Încheierea nr. 2960/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Plângere contravenţională. Sentința nr. 670/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Plângere contravenţională. Sentința nr. 4528/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Plângere contravenţională. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Legea 10/2001. Încheierea nr. 2960/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Suspendare provizorie. Sentința nr. 9179/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Somaţie de plată. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Contestaţie la executare. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA