Anulare act. Sentința nr. 1387/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1387/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 15343/211/2014
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
SECȚIA CIVILĂ
OPERATOR DE DATE CU CARACTER PERSONAL 3185
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1387/2015
Ședința publică din data de 10.02.2015
Instanța constituită din:
P.: I. G.
GREFIER: M. M.
Pe rol se află cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta P. E. D. în contradictoriu cu pârâta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, având ca obiect constatare clauze abuzive.
Se constată că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 27.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul acestei instanțe la data de 09 iulie 2014 sub nr. de mai sus, reclamanta P. E. D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA și B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA – S. JUDEȚEANĂ CLUJ-N. să se constate nulitatea absolută a clauzelor din cadrul Convenției de Credit nr._ din data de 12.12.2007, ca fiind abuzive, după cum urmează: punctul 9, pct. 9 lit. c) și f) din condiții speciale, punctul 3,7 și punctul 3.9 din condiții generale anexă la contractul de credit bancar; să dispună înlăturarea obligativității impuse de către pârâte în sarcina sa de a achita comisionul de administrare de 4,45 euro/lună, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat și comisionul de urmărire riscuri în valoare de 24,92 euro lunar, cu consecința obligării pârâtei la restituirea acestor sume încasate cu titlu de comision de administrare și comision de urmărire riscuri; să dispună obligarea pârâtelor la modificarea contractului de împrumut în sensul elimitării clauzelor menționate la petitul 1 ca fiind abuzive; obligarea pârâtelor la modificarea graficului de rambursare, în sensul eliminării clauzelor anulate și comunicarea noului grafic de rambursare; obligarea pârâtelor să plătească reclamantei contravaloarea sumei de 351,55 euro, reprezentând comision administrare, la cursul BNR din ziua plății, precum și dobânda legală aferentă acestei sume calculate de la data de 10.01.2008 până la data de 09.07.2014, actualizată cu rata inflației, precum și sumele de bani care se vor plăti cu titlu de comision de administrare, de la data de 10.07.2014, plus dobânda legală aferentă acestor sume, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației; obligarea pârâtelor să plătească reclamantei contravaloarea sumei de 1968,687 euro, reprezentând comision urmărire reiscuri, la cursul BNR din ziua plății, precum și dobânda legală aferentă acestei sume calculate de la data de 10.01.2008 până la data de 09.07.2014, actualizată cu rata inflației, precum și sumele de bani care se vor plăti cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data de 10.07.2014, plus dobânda legală aferentă acestor sume, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat, în esență, că la data de 12.12.2007 a încheiat cu pârâta B. SA – S. Județeană Cluj-N., contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ prin care a împrumuta suma de 8900 euro pe o perioadă de 120 luni.
Clauzele contractuale au fost redactate unilateral de către pârâte, fără ca ea să aibă posibilitatea să negocieze vreo clauză.
Pentru că contractul de credit conține clauze abuzive, a invitat pârâtele la data de 26.02.2014 la mediere, în speranța rezolvării pe cale amiabilă a acestei probleme litigioase, însă acestea nu au răspuns la invitația de mediere.
În continuare a arătat că clauzele contractuale arătate la petitul nr.1 al cererii de chemare în judecată sunt abuzive, deoarece fac parte dintr-un contract standard, preformulat și utilizat la majoritatea clienților pârâtelor. De asemenea aceste clauze sunt abuzive și datorită faptului că permit băncii să modifice în mod unilateral dobânda fără a avea un motiv întemeiat și specificat în mod clar în conținutul contractului. Astfel banca nu a specificat în contract ce se înțelege prin costuri în funcție de evoluția pieței financiar-bancare. Prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acesat drept lăsând la libera apreciere majorarea dobânzii, aceste clauze încalcă prevederile legale în materie prejudiciind-o.
În ceea ce privește punctul 9 lit. c) și f) din contract, privind comisionul de administrare aplicat la valoarea creditului și comisionului de urmărire riscuri, acestea au fost impunse în mod unilateral de către bancă, fără să fi fost negociate, fără să fi fost specificat în mod expres ce reprezintă aceste comisioane, nefiind identificat în mod clar pentru ivirea cărori situații concrete se datorează acest comision. Astfel, pentru executarea contractului a încheiat polița de asigurare de viață, cu societatea agreată de pârâtă. Creditul a fost solicitat și obținut în moneda Euro, neexistând pentru bancă riscul unei deprecierii intempestive în defavoarea sa, pentru a se justifica încasarea comisionului de risc și de administrare, dimpotrivă această monedă s-a apreciat în mod constant și substanțial față de leu, situație care este favorabilă băncii și defavorabilă ei.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, OG nr. 21/1992, Legea nr. 363/2007 și OUG nr. 50/2010.
Pentru dovedirea cererii de chemare în judecată s-au solicitat proba cu înscrisuri.
La cererea de chemare în judecată au fost anexate următoarele înscrisuri: contract de credit bancar (f.8-12), grafic de rambursare (f.13-19), proces-verbal mediere (f.20), invitație la mediere (f.21).
Pârâta a depus în termenul legal întâmpinare (f. 33-44), prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință și implicit a calității procesuale pasive a B. – S. Județean Cluj-N., motivat de faptul că sucursala este un dezmembrământ al băncii, fără personalitate juridică. De asemenea, portrivit Regulamentului de funcționare al B. și a art. 2.3 din Actul constitutiv al B. rezultă că sucursalele sunt unități /sedii secundare fără personalitate juridică. A mai arătat că interpretarea art. 56 alin. 2 C. proc. civilă trebuie să fie în sensul că etitățile fără personalitate juridică pot sta în judecată numai în măsura în care nu există o entitate-mamă cu personalitate juridică care poate sta în judecată.
De asemenea a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la momentul încheierii contractului.
Pe fond, a solicitat respingerea cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. În ceea ce privește comisionul de risc a arătat că legislația în vigoare care reglementează contractele de credit, respectiv OUG nr. 50/2010 nu interzice perceperea comisioanelor de administrare. De asemenea perceperea comisionului de administrare la încheierea contractului a fost în conformitate cu dispozițiile legale, acest comision reprezintă dreptul pârâtei de a percepe o sumă de bani pentru activitatea de monitorizare a creditului acordat. De asemenea, cuantumul comisionului de administrare a rămas cel inițial, fiind prevăzut într-un mod clar și ușor inteligibil, fiind stabilit la o sumă fixă de 4,45 euro/lună reprezentând un procent de 0,05% aplicat la valoarea creditului.
În ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri, perceput în temeiul dispozițiilor pct. 9 lit. f din convenție, a arătat că la data semnării contractului nu exista nicio dispoziție legală prin care să fi fost limitat numărul comisioanelor pe care banca le putea percepe. Ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății, a fost adoptată OUG nr. 50/2010 care transpunea în legislația națională Directiva 2008/48/CE, care a eliminat posibilitatea băncilor de a percepe comisioane de risc. Deși în forma inițială OUG nr. 50/2010 se aplica atât creditelor noi cât și celor în curs de derulare, ulterior, prin Legea nr. 288/2010, ordonanța de urgență a fost modificată în sensul că a fost eliminată obligația băncilor de a elimina comisioanele de risc din contractele în curs de derulare. Așadar, în prezent nu există nicio prevedere legală care să interzică perceperea acestui comision de risc. Mai mult, nicio lege nu impune în sarcina comercianților obligativitatea de a explica clienților săi rațiunile economice sau tehnice pentru care se stabilește un anumit preț, ci impun ca modul în care este prevăzut prețul să fie clar și inteligibil, pentru ca aceștia să cunoască obligația și întinderea pe care și-o asumă. Prin urmare lipsa definirii comisionului de urmărire riscuri nu înseamnă că acesta nu este prevăzut clar și inteligibil. Ceea ce trebuia să cunoască reclamanta și a cunoscut încă de la data semnării convenției este că are de plătit un comision de urmărire riscuri în cuantum de 24,92 euro lunar, fiind calculat pri aplicarea unui procent de 0,28% din valoare creditului acordat de_ euro, sumă care trebuia plătită lunar de la data semnării convenției, nefiind necesare cunoștințe de specialitate.
În continuare pârâta a arătat că clauzele privind aceste comisioane fac parte din prețul contractului, în cauză fiind incidente prevederile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000.
Mai mult în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege privind constatarea unor clauze ca fiind abuzive. Astfel, clauzele criticate au fost negociate (creditul a fost acordat doar la cererea expresă a reclamantei; prin punerea la dispoziție a draft-ului de contract, consumatorul a putut parcurge conținutul lui pentru fiecare componentă de cost; reclamanta nu a fost convinsă să încheie contractul pe baza unei erori sau ca urmare a unor manopere dolosive din partea băncii; banca a luat în calcul interesele legitime ale împrumutatei, raportând cuantumul sumei împrumutate la posibilitățile de rambursare ale acesteia, precum și cuantumul ratelor lunare). Majoritatea contractelor încheiate de către un subiect de drept sunt contracte preformuate, de la biletele de autobuz până la încheierea contractului individual de muncă și nenegociate individual cu fiecare contractant, majoritatea ofertelor se derulează prin intermediul ofertelor de contractare care sunt acceptate fără rezerve de către cealaltă parte. De fapt ceea ce se numește generic „contract de adeziune” nu este altceva decât o ofertă de a contracta, acceptată de cealaltă parte, fără a formula o contraofertă. Formarea contractelor de credit nu este străină de aceste reguli. Cu toate acestea ceea ce este preformulat și în contractul criticat, este numai conținutul clauzei în sine nu și cuantumul acesteia. Apoi, clauzele indicate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru a se verifica existența unui dezechilibru ar trebui să se demareze o analiză prin care să se stabileasc exact obiectul contractului, analiză comparativă care să țină cont și de dreptul clientului de a primi de îndată, după semnarea contractului o sumă de bani importantă. Mai mult, prevederile contractuale nu îngrădesc în niciun mod posibilitatea reclamantei de a solicita rezilerea contractului de credit.
În ceea ce privește petitele accesorii de restituire a prestațiilor, pârâta a arătat că acestea sunt inadmisibile. Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000, în cazul în care constată caracterul abuziv al unei clauze, are la dispoziție eliminarea acestei clauze din contract. Prevederile Legii nr. 193/2000 sunt distincte deci de prevederile de drept comun privind nulitatea, la rândul ei cauză de ineficacitate a actului juridic. Deosebirile dintre ineficacitatea unui act juridic care vizează consumatorul și ineficacitatea oricărui act juridic se transpune atât în privința sancțiunilor aplicate cât și în privința efectelor sancțiunii aplicate. În privința sancțiunilor, în cazul dreptului comun sancțiunea este nulitatea, iar în dreptul consumatorului sancțiunea este constatarea caracterului abuziv. În privința efectelor sancțiunii aplicate, în dreptul comun, efectul nulității este restitutio in integrum, în cazul consumatorilor, efectul este eliminarea clauzelor din contract numai pentru viitor.
Au fost anexate în copie certificată pentru conformitate cu originalul: adresă internă B. (f. 45-46), note de jurisprundență (f.51-100), corespondență cu reclamanta (f.108-109).
La data de 19 septembrie 2014, reclamanta au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. În cauză nu este vorba despre o nulitate relativă, cum a susținut pârâta ci de o nulitate absolută, constatarea acesteia fiind imprescriptibilă. În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale pasive a Sucursale Județene Cluj-N., a arătat că acesta a semnat contractul de credit, și poate sta în judecată în temeiul art. 56 C. proc. civilă (f.120). Cu privire la apărările de fond, a arătat că își menține motivele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Instanța, la primul termen de judecată, care a avut loc la data de 04.11.2014 a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis excepția lipsei calității procesuale psive a B. – S. Cluj-N., pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la acea dată. La același termen a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar precum și proba cu interogatoriu reclamante (f.155).
Analizând actele cauzei civile de față, instanța reține următoarele:
În fapt, între pârâta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA și reclamantă s-a încheiat convenția de credit nr._ (f. 11-12), având ca obiect acordarea unui credit pentru nevoi personale în valoare de 8900 Euro, rambursabil în 120 de luni.
Potrivit pct. 3 lit. d) –data ajustării dobânzii, din Condițiile speciale ale convenției, B. își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se aplică de la data comunicării.
Potrivit punctului 9 din Contractul de credit, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane, variabile în funcție de evoluția pieței financiare: c. comision de administrare de 4,45 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat la punctul 1; f. Comision de urmărire risucri de 24,92 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat prevăzut la punctul 1 (f.8).
Potrivit pct. 3.7 din Condițiile generale de creditare, anexă la contract, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor, mai puțin procentul comisionului de urmărire riscuri, fără consimțământul împrumutatului. Nivelul comisioanelor se afișează la sediile băncilor, cu excepția liniilor de credit, la care se comunică în scris prin scrisoare recomandată/extras de cont eliberat împrumutatului în mod gratuit, la ghișeele băncii.
De asemenea potrivit pct. 3.9 din Condițiile generale de creditare, anexă la contact comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoare creditului prevăzut la pct. 1 din contract, procent care rămâne fix pe toată durata de rambursare. Clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de lună.
În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Potrivit art. 2 alin. (1) din același act normativ prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
De asemenea, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
În speță, raportat la clauza privitoare la comisionul de urmărire riscuri, instanța reține că se impune mai întâi să se stabilească dacă evaluarea acestei clauze intră sau nu sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Față de redactarea destul de ambiguă a acestei norme legale, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene.
Astfel, textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. De asemenea, în expunerea de motive a directivei se arată că în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție, ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei[1].
În concluzie, voința legiuitorului european - care nu poate fi ignorată, câtă vreme reglementarea națională trebuie să asigure pragul minimal de garanții impus de către directivă - a fost de a limita controlul caracterului abuziv numai cu privire la acele clauze care privesc fie descrierea obiectului principal al contractului, fie raportul calitate/preț al bunurilor și serviciilor furnizate, desigur, câtă vreme acestea sunt exprimate clar și inteligibil.
În urma acestei concluzii trebuie stabilit, prin urmare, dacă clauza privitoare la comisionul de risc este o clauză care privește una dintre cele două categorii de mai sus. Or, obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului. Orice alte chestiuni, precum cele referitoare la comisioane percepute pentru diferite servicii, deși pot constitui obiecte ale contractului de credit, nu pot fi decât obiecte secundare ale acestuia, fiind accesorii creditului acordat și având sens numai atâta vreme cât există creditul, văzut ca obiect principal. Cu alte cuvinte, și prin raportare la comisionul de risc în discuție, acesta nu poate fi privit ca un obiect principal al contractului, caracterul său accesoriu fiind evident atât timp cât este clar că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține un credit, și nu pentru a obține servicii de monitorizare a riscului și a plăti aceste servicii. De altfel, în lipsa obiectului principal, asemenea servicii nici nu și-ar avea sensul, ceea ce demonstrează, odată în plus, caracterul lor accesoriu. De asemenea, instanța reține că analiza comisionului de risc nu poate în niciun caz să fie considerată ca o analiză a raportului calitate/preț dintre prestațiile părților.
Raportat la faptul că comisionul de risc a fost inclus în D., instanța reține că acest lucru nu este suficient pentru a se considera că acesta este parte integrantă a obiectului principal al contractului. D. este un instrument menit să facă transparente contractele de credit, arătând consumatorului eventualele costuri ascunse ale unui asemenea contract. Însă, a considera că prin includerea în D. aceste costuri ascunse devin parte a obiectului principal al contractului ar fi de natură să îi lipsească pe consumatori de protecția oferită de lege. Astfel, caracterul principal sau accesoriu al unui obiect contractual depinde, pe lângă elementele arătate mai sus, și de modul în care părțile privesc acest obiect. Or, este clar că pentru un consumator neavizat - și legislația privind protecția consumatorului vizează tocmai protecția acestora - costul principal al creditului este reprezentat de dobândă, și nu de D., care poate trece neobservată, cu atât mai mult cu cât vorbim despre un contract din 2007, când D. reprezenta un concept nou pe piața românească de creditare.
Prin urmare, clauza privind comisionul de risc nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil. Urmează a se analiza, în continuare, dacă această clauză a fost negociată direct cu reclamanții și dacă ea este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește negocierea, instanța reține că această clauză face parte din condițiile generale ale contractului de credit, care au un caracter preformulat, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, după cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu dat de către reclamantă (f.156). Potrivit acestora, banca le-a spus ce îi poate da în funcție de venitul său și termenul de rambursare.
În ceea ce privește susținerile pârâtei, potrivit cărora banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorul are posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte. Or, în speță, după cum deja s-a arătat, pârâta nu a făcut dovada faptului că reclamanții au avut posibilitatea de a negocia clauza privitoare la comisionul de risc, fiind deci fără relevanță că aceștia au putut negocia alte clauze. De asemenea, este irelevant faptul că consumatorul nu a obiectat împotriva acestei clauze la momentul încheierii contractului, câtă vreme pârâta nu a făcut proba că o asemenea obiecțiune ar fi putut influența includerea clauzei în discuție în contract. În speță, după cum deja s-a arătat, pârâta nu a făcut dovada faptului că reclamanții au avut posibilitatea de a negocia clauza privitoare la comisionul de risc, fiind deci fără relevanță că aceștia au putut negocia alte clauze. De asemenea, este irelevant faptul că consumatorul nu a obiectat împotriva acestei clauze la momentul încheierii contractului, câtă vreme pârâta nu a făcut proba că o asemenea obiecțiune ar fi putut influența includerea clauzei în discuție în contract.
Simplul fapt că reclamantul nu este consumator captiv și că el a putut evalua ofertele mai multor instituții de credit și au avut inițiativa de a negocia cu banca nu este de natură să conducă la ideea că clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a-și spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar niciunul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că reclamanții ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.
Nici apărările pârâtei, potrivit cărora majoritatea contractelor încheiate de către un subiect de drept de-a lungul vieții sunt contracte preformuate, de la biletele de autobuz până la încheierea contractului individual de muncă și nenegociate individual nu poate fi acceptată de către instanță. De fapt, prin această susținere pârâta încearcă să justifice încălcarea unei norme legale, dând exemple de încălcări similare. Or, este evident că existența unor clauze nenegociate în alte tipuri de contracte ( chiar dacă s-ar presupune că la o analiza acele clauze nu ar fi constatate ca fiind abuzive), nu duce cu necesitate la a concluziona că nici clauzele din contractele de credit din cadrul contractelor preformulate nu pot fi abuzive.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că în speță există mai multe elemente care duc la această concluzie.
În prealabil trebuie spus că, în conformitate cu art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze nu trebuie pierdut din vedere caracterul special al contractelor de credit bancar, de natură să îi pună pe consumatori într-o situație extrem de nefavorabilă. Astfel, aceste contracte se încheie cel mai adesea pentru obținerea unor sume mari de bani, sume de care consumatorul are, câteodată, neapărată nevoie (de exemplu, pentru achiziționarea unui imobil), și care urmează să fie rambursate de-a lungul unei perioade lungi de timp. Prin urmare, prin încheierea unui asemenea contract consumatorul devine, cel mai adesea, "prizonierul" său, neavând posibilitatea de a îi pune capăt înainte de termen întrucât nu este în măsură să returneze sumele împrumutate și, prin urmare, fiind nevoit să continue executarea unui asemenea contract pentru perioade foarte lungi. Toate acestea fac ca, spre deosebire de alte contracte încheiate între profesioniști și consumatori - fie pentru un termen scurt, fie cu posibilitatea consumatorului de a le pune capăt fără a fi expus unor pierderi financiare semnificative - contractele de credit bancar să reprezinte o situație specială, impunându-se ca clauzele cuprinse în acestea să fie analizate cu cea mai mare atenție și ca orice prevedere contractuală care ar putea avea o natură abuzivă să fie sancționată.
Prima observație care se impune este aceea că clauza privitoare la comisionul de risc a fost inserată în contract, în realitate, pentru a masca o parte din dobândă. Astfel, modul de percepere a comisionului de risc este identic cu cel al dobânzii, și anume periodic, procentual în funcție de soldul creditului.
De asemenea, din graficul de rambursare depus la dosarul cauzei (f.19) reiese că valoarea totală plătită cu acest titlu până la finalizarea rambursării creditului va fi de 2990.40 euro, adică aproape mai mult de jumătate din rata dobânzii. Or, câtă vreme, după cum deja s-a arătat anterior, plata acestui comision reprezintă o prestație accesorie celei principale de plată a dobânzii, este destul de neobișnuit ca valoarea sa aibă o pondere atâta de mare, comparativ cu valoarea obligației principale.
La aceste considerații, se adaugă și faptul că scopul perceperii acestui comision apare, cel puțin din informațiile pe care reclamanta le-ar fi putut deține la momentul încheierii contractului, cât se poate de obscur.
Practic, singura mențiune privitoare la comisionul în discuție este că el se percepe și modul în care se percepe. Or, dacă orice persoană care solicită un credit știe că va trebui să plătească o dobândă pentru acesta, trebuie acceptat că în legătură cu celelalte costuri ale creditului, mai ales când asemenea costuri sunt aproape echivalentul dobânzii, persoana trebuie să aibă o reprezentare clară a motivului pentru care le plătește.
În prezentul litigiu pârâta nici măcar nu a avansat o explicație privind perceperea comisionului de risc. S-a mărginit să susțină că în ceea ce privește existența unui dezechilibru trebuie avut în vedere că la semnarea contractului a pus la dispoziția reclamantei, imediat o sumă importantă de bani.
Toate cele de mai sus îndreptățesc concluzia deja amintită, și anume aceea că banca a înțeles să mascheze o parte din dobândă sub forma comisionului de risc, pentru a avea posibilitatea de a lansa pe piață o ofertă de credit cu dobândă atractivă și de a profita de vulnerabilitatea unor clienți mai puțin informați, care au fost atrași de dobândă, fără a verifica costurile ascunse ale creditului, chiar dacă acestea se regăseau în D.. Or, o asemenea practică este, cu siguranță și în ciuda a ceea ce susține pârâta, contrară cerințelor bunei-credințe, și este de natură să îi pună pe consumatori în postura de a achita, practic, două dobânzi - una ca atare, cea de a doua mascată sub forma comisionului de risc, ceea ce este de natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Contrar susținerilor pârâtei, echilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților nu poate fi determinat în modul simplist în care ea pune problema, în sensul că ar exista un dezechilibru semnificativ în cazul în care în care ar lipsi o contraprestație corelativă din partea unei părți și atâta vreme cât fiecare parte și-a executat obligația, nu există dezechilibru.
Pentru aceste motive instanța urmează să pronunțe nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de risc din convenția părților.
În ceea ce privește clauza privind comisionul de administrare prevăzută la pct. 9 lit. c din Contractul de credit respectiv la pct. 3.9 din Condiții generale, instanța arată că, pentru aceleași motive ca cele reținute în analiza clauzei privind comisionul de risc, aceasta nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil. Urmează a se analiza, în continuare, dacă această clauză a fost negociată direct cu reclamanții și dacă ea este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește negocierea, instanța reține că această clauză face parte din condițiile generale ale contractului de credit, care au un caracter preformulat, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, după cum deja s-a reținut, astfel că va considera clauza în discuție ca nefiind negociată cu consumatorii.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Această clauză instituie în opinia instanței de recurs, o altă dobândă, care în contract nu este menționată la rubrica aferentă, ci la rubrica comisioane.
Acest comision de 0,05% din valoarea creditului apare prin cuantumul său ca fiind nejustificat și disproporționat de vreme ce pentru acest cost al creditului nu este explicitată nici o condiție sau situație care îl impune ca necesar, fie determinată în concret fie determinabilă în raport de anumiți factori de piață. Pur și simplu, se afirmă că acest comision de administrare se datorează de către client „Pentru creditul pus la dispoziție....”, iar la pct. 3.9 se prevede modul de calcul al acestuia.
Or, este cât se poate de evident faptul că perceperea de către bancă a unei sume de bani lunar, necauzată de o necesitate obiectivă, conține un echivoc care naște un dubiu puternic în sensul justificării unui asemenea cost și care dubiu nu poate fi decât în folosul consumatorului, conform art.1 alin.1-3 din Legea nr.193/2000 și totodată, duce la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, exprimat prin plata de către un consumator a unui cost al creditului care în fapt este o dobândă mascată și reprezentând evident o clauză abuzivă.
Pe de altă parte, este adevărat că legislația națională permite existența unui comision de administrare în contractele de credit, și în mod explicit prin O.U.G. nr.50/2010, însă cu toate acestea, instanța consideră că un comision de administrare trebuie să fie unul justificat și să reflecte costul real al operațiunii de administrare, să fie unul rezonabil și transparent, în esență să respecte principiul bunei credințe și al echității. În sens contrar, el reprezintă o manifestare abuzivă din partea bănci în raporturile contractuale cu clienții, situație prezentă în speță.
În concluzie, și această clauză are un caracter abuziv, motiv pentru care instanța urmează să pronunțe nulitatea absolută a clauzelor privitoare comisionul de administrare din contract.
În ceea ce privește clauza prevăzută la pct. 3.7 din Condiții generale, clauză cu privire la posibilitatea băncii de a modifica nivelul comisioanelor, mai puțin al celui de urmărire riscuri, instanța arată că aceasta nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil. Urmează a se analiza, în continuare, dacă această clauză a fost negociată direct cu reclamantul și dacă ea este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește negocierea, instanța reține că această clauză face parte din condițiile generale ale contractului de credit, care au un caracter preformulat, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, după cum rezultă din răspunsurile date de către reclamantă la interogatoriu (f.157), astfel că va considera clauza în discuție ca nefiind negociată cu consumatorii.
În ceea ce privește condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, instanța arată că și acesta este îndeplinită. Astfel, această clauză vizează modificarea unilaterală a nivelului comisioanelor din contract, cu excepția comisionului de urmărire riscuri, fără consimțământul împrumutatului.
Din redactarea prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 cuprinzând clauze considerate ca fiind abuzive reiese faptul că profesionistul poate modifica unilateral clauzele contractului, dacă prezintă un motiv întemeiat, care să fi fost precizat în contract. Prin urmare, instanța urmează să analizeze dacă motivele prevăzute de către pârâtă în contract sunt întemeiate. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru modificarea nivelului comisioanelor este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, nivelul comisioanelor se va modifica. D. în acest fel, opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru modificarea comisioanelor.
Instanța constată că pârâta a apelat la formularea „ banca poate modifica nivelul comisioanelor (...), fără consimțământul împrumutatului” formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a modifica nivelul comisioanelor, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul.
Din modul în care a fost formulată această clauză ce dă dreptul profesionistului de a decide unilateral care sunt motivele care, în opinia Băncii, justifică modificarea comisioanelor, se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părțile (sau instanța - în eventualitatea unui litigiu) să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia, astfel încât să considere că respectivele situații neprevăzute sunt semnificative și îndreptățesc activarea clauzei. Atâta vreme cât această clauză lasă la aprecierea discreționară a băncii decizia de modificare a nivelului comisioanelor, este evident că este de natură a crea, în detrimentul reclamantului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ.
În concluzie, instanța reține faptul că respectiva clauză este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care a fost formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde, fiind de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și va pronunța nulitatea acesteia.
Având în vedere faptul că a fost constatată nulitatea acestor clauze se impune repunerea părților în situația anterioară.
Apărarea pârâtei potrivit căreia în cazul constatării unor clauze ca fiind abuzive, sancțiunea este aceea de înlăturare a acestor clauze, doar pentru viitor, nu este întemeiată. Astfel, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele constatate ca fiind abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Rezultă foarte clar din chiar textul de lege care este efectul constatării unei clauze abuzive, adică acela al nulității absolute. În același sens este și jurisprudența CJUE în materia clauzelor abuzive (cauza C-618/10, Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino).
Astfel, pârâta va fi obligată să restituie reclamanților suma încasată cu titlu de comision de risc pe perioada derulării contractului, în valoare de 1968,687 euro, la cursul BNR din ziua plății. De asemenea, pârâta va fi obligată să achite dobânda legală aferentă acestei sume, de la data efectuării plății de către reclamant, astfel cum a solicitat acesta. De asemenea, va obliga pârâtă să plătească reclamantei contravaloarea sumei de 351,55 euro, reprezentând comision administrare, la cursul BNR din ziua plății, precum și dobânda legală aferentă acestei sume calculate de la data efectuării plății, actualizată cu rata inflației, precum și sumele de bani care se vor plăti cu titlu de comision de administrare, de la data de 10.07.2014, plus dobânda legală aferentă acestor sume, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației.
Raportat la momentul de la care curge dobânda legală, instanța reține că această dobândă legală nu are exclusiv un rol penalizator. Conceptul de dobândă legală are valențe multiple, una dintre ele fiind cea de reparare a unui prejudiciu. Astfel, este cunoscut principiul potrivit căruia repararea integrală a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans). În speță, beneficiul nerealizat constă în sporul patrimonial pe care l-ar fi obținut reclamantul prin folosirea sumelor de bani reprezentând comisionul de risc, pe care le-a achitat în mod nejustificat pârâtei. Or, acest beneficiu poate fi evaluat la nivelul dobânzii legale, după cum s-a arătat și în doctrină[2], astfel că se justifică obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data producerii prejudiciului, care este data achitării sumelor în discuție, și până la data când acestea vor fi restituite reclamanților. Prin urmare, câtă vreme în speță dobânda legală apare ca o componentă a reparării integrale a prejudiciului, nu se pune problema punerii în întârziere.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la refacerea graficului de rambursare, instanța reține că prin pronunțarea nulității acestor clauze efectele lor au fost șterse atât pentru trecut, cât și pentru viitor, astfel că solicitarea reclamanților apare ca redundantă și lipsită de temei juridic. Cu toate acestea, pentru a se evita orice dificultate în punerea în executare a hotărârii și evitarea oricărui posibil abuz, instanța va admite și acest capăt de cerere și va obliga pârâta la emiterea unui nou plan de rambursare, corespunzător noi situații contractuale.
Pentru aceste motive, instanța urmează să admită cererea de chemare în judecată, așa cum acesta a fost formulată.
Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Având în vedere faptul că pârâta a pierdut procesul, aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului, în cuantum de lei 1500 de lei, cu titlu de onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta P. E. D., CNP_, cu sediul procesual ales în Cluj-N., ., . la av. M. M. în contradictoriu cu pârâta . S.A., cu sediul în București, .. 5, sect. 3, cu sediul procesual ales la SCA N., D. Kingston Petersen, in mun. Bucuresti, .. 1A, ., sector 1, complexul Bucharest Business Park.
Constată caracterul abuziv și nule absolut clauzele cuprinse în pct. 3,7 și 3.9 din Condițiile generale de creditare, respectiv pct. 9 lit. c) și f) din Contractul de credit pentru persoane fizice_ din 12.12.2007.
Dispune înlăturarea din Contractul de credit pentru persoane fizice nr._ din 12.12.2007 și din Condițiile generale de creditare, a clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive.
Obligă pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare în urma constatării nulității clauzelor mai sus enunțate.
Obligă pârâtă să plătească reclamantei contravaloarea sumei de 351,55 euro, reprezentând comision administrare, la cursul BNR din ziua plății, precum și dobânda legală aferentă acestei sume calculate de la data de 10.01.2008 până la data de 09.07.2014, actualizată cu rata inflației, precum și sumele de bani care se vor plăti cu titlu de comision de administrare, de la data de 10.07.2014, plus dobânda legală aferentă acestor sume, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației.
Obligă pârâtă să plătească reclamantei contravaloarea sumei de 1968,687 euro, reprezentând comision urmărire reiscuri, la cursul BNR din ziua plății, precum și dobânda legală aferentă acestei sume calculate de la data de 10.01.2008 până la data de 09.07.2014, actualizată cu rata inflației, precum și sumele de bani care se vor plăti cu titlu de comision de urmărire riscuri, de la data de 10.07.2014, plus dobânda legală aferentă acestor sume, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației.
Obligă pârâta să achite reclamantei suma de 1500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Cluj-N..
Pronunțată în ședință publică azi, 10.02.2015.
Președinte Grefier
I. G. M. M.
Red./Dact. 2 ex. I.G/M.M./ 24.02.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2027/2015. Judecătoria... | Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 1425/2015.... → |
|---|
