Pretenţii. Sentința nr. 4802/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4802/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 13-05-2015 în dosarul nr. 1007/1285/2014
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal 3185
Dosar nr._
SENTINTA CIVILA NR. 4802/2015
Ședința publică din data de 13 mai 2015
Instanța constituită din:
JUDECĂTOR: N. F. B.
GREFIER: A. ȘEROMOV
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta C. E. M. in contradictoriu cu pârâții O. B. ROMÂNIA SA, O. B. ROMANIA SA – prin Sucursala Manastur Cluj, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima si la a doua strigare, se constata lipsa parților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința, după care, se constata ca s-a depus la dosarul cauzei, prin serviciul registratura, la data de 12.05.2015, de care reclamanta, concluzii scrise.
Se constata că dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 29.04.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă când, instanța, pentru a da posibilitate parților sa depună la dosarul cauzei concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru astăzi 13.05.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, reține că prin cererea înregistrată la data de 28 august 2014 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta C. E. M. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâtele O. B. România S.A. și O. B. România S.A. prin Sucursala Mănăștur - Cluj, prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a următoarelor clauze abuzive din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ din 13.06.2006 și din Contractul de credit pentru nevoie personale pentru persoane fizice nr. C2203/2010/_, cu consecința înlăturării lor din convenții după cum urmează:
1.1. Referitor la Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ din 13.06.2006: clauza prevăzută la art. 9.1 lit. a) a Contractului de credit referitoare la comisionul de acordare, clauza prevăzută la art. 8.1 a Contractului de credit referitoare la posibilitatea Băncii de a modifica dobânda în mod unilateral;
1.2. Referitor la Contractul de credit pentru nevoi personale nr. C2203/2010/_ din 10.11.2006: clauza prevăzută la art. 9.1 lit. a) a Contractului de credit referitoare la comisionul de acordare; clauza prevăzută la art. 7.1. a Contractului de credit referitoare la posibilitatea Băncii de a modifica dobânda în mod unilateral;
2. Înlocuirea clauzelor referitoare la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixa, inițial stabilită în contractele de credit plus indicele LIBOR 3 luni valabil la începutul fiecărui trimestru.
3.Obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute după următoarele formule:
3.1. în ceea ce privește contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ din 13.06.2006: marja băncii de 5,53% + valoarea indicelui de referință LIBOR la 3 luni;
3.2. în ceea ce privește contractul nr. C2204/1000/_: marja băncii de 6,13 + valoarea indicelui de referință LIBOR la 3 luni.
4. Obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:
4.1. diferența dintre totalul sumelor plătite cu titlu de dobândă pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părți, stabilite prin contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ din 13.06.2006 de la data încheierii contractului și până în prezent și cuantumul dobânzii în mod real datorate prin raportare la formula marja fixă la data de 13.06.2006 (5,53%) + indice LIBOR (CHF) 3 luni valabil la începutul fiecărui trimestru;
4.2. diferența dintre totalul sumelor plătite cu titlu de dobândă pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părți, stabilite prin Contractul de credit pentru nevoi personale nr. C2203/2010/_ din 10.11.2006, de la data încheierii contractului și până în prezent și cuantumul dobânzii în mod real datorate prin raportare la formula marja fixă la data de 10.11.2006 (6,13%) + indice LIBOR (CHF) valabil la începutul fiecărui trimestru, conform art. 6.1 din contractul nr. C_ ;
4.3. suma de 420 CHF reprezentând comision de acordare de 1,75% din suma de 24.000 CHF, ce constituie valoarea creditului, percepută de O. B. România S.A. în temeiul art. 9.1. lit. a) din contractul de credit pentru nevoie personale garantat cu ipoteca nr. C_ din 13.06.2006, întrucât clauza care stabilește obligativitatea de plată a acestui comision este una vădit abuzivă;
4.4 suma de 535 CHF reprezentând comision de acordare de 5,9% din suma de 13.750 CHF, constituind valoarea creditului, percepută de O. B. România S.A. în temeiul art. 9.1 lit. a) din contractul nr. C_ din 10.11.2006 întrucât clauza care stabilește obligativitatea de plată a acestui comision este una vădit abuzivă;
5. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale (conform O.G. nr. 9/2000, în perioada de aplicare), respectiv a dobânzii legale remuneratorii (conform O.G. nr. 13/2011), aferentă sumelor de restituit solicitate la pct. 3), de la data prelevării nelegale a fiecărei sume și până la data restituirii efective;
6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial și orice alte cheltuieli ocazionate de prezentul demers judiciar.
În motivare, s-a arătat faptul că domnul C. M. a încheiat cu societatea bancară O. B. România S.A două contracte de credit: contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca nr. C_ din 13.06.2006 și contractul de credit pentru nevoi personale pentru persoane fizice nr. C2203/2010/_ din 10.11.2006. Prin aceste contracte, C. M. a contractat un credit în valoare de 24.000 CHF (potrivit contractului, prin CHF urmează a se înțelege franci elvețieni) reprezentând credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca, respectiv 13.750 CHF.
Cu privire la cel dintâi credit contractat, reclamanta a arătat că a devenit parte în contract, dobândind calitatea de codebitor în urma încheierii actului adițional nr. 1, la data de 23.12.2009, iar în cel de-al doilea contract de credit figura ca și codebitor încă de la momentul contractării (10.11.2006). De asemenea, este succesoare în drepturi a domnului C. M., defunctul ei soț, decedat în data de 9.05.2014.
Reclamanta a mai arătat faptul că debitul contractat prin convenția de credit nr. C_ din 13.06.2006 este garantat prin ipoteca constituită asupra imobilului situat în Cluj-N., .. 43, aflat în proprietatea sa.
În cuprinsul contractelor la care a făcut referire au fost inserate următoarele clauze contractuale, pe care le consideră a fi abuzive: clauzele prin intermediul căreia s-a instituit în sarcina debitorilor obligația de a achita comision acordare în cuantum de 1,75 % aplicat soldului creditului (art. 9 pct. 1 lit. a din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ din 13.06.2006), respectiv în cuantum de 5,90% aplicabil soldului creditului (art. 9 pct. 1 lit. a din Contractul de credit pentru nevoi personale nr. C2203/2010/_ din 10.11.2006); clauzele prin intermediul căreia s-a stabilit dreptul băncii de a revizui în mod unilateral rata dobânzii luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (LIBOR, în prezenta speță) (art. 8.1 al Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ din 13.06.2006 și art. 7.1. al Contractului de credit pentru nevoi personale nr. C2203/2010/_ din 10.11.2006 ).
În conformitate cu prevederile contractului precum și cu notificările adresate de Bancă, reclamanta apreciază că la data acordării creditului ipotecar dobânda totală de 7% era compusă dintr-o marjă fixă de 5,53 % și rata dobânzii LIBOR (CHF) 3 luni valabilă la 13.06.2006 (adică 1,47%). Aceasta structură a dobânzii trebuie respectată pe întreaga durată a contractului și ar trebui să fie la data de 22.08.2014 de 5,71%, compusă din marja fixă de 5,53% și rata dobânzii LIBOR (CHF) 3 luni valabilă la data de 22.08.2014.
Deși conform contractului dobânda trebuia să scadă în conformitate cu fluctuația indicelui LIBOR, acest fapt nu s-a întâmplat în realitate; astfel, banca a majorat în mod unilateral marja băncii, pentru ca dobânda să nu scadă considerabil, proporțional cu scăderea indicelui LIBOR.
Banca a adoptat aceeași conduită și cu privire la cel de-al doilea credit, C_ din 10.11.2006. Conform contractului, dobânda datorată la momentul contractării era în cuantum de 8%, compusă dintr-o marja fixă și rata dobânzii LIBOR (CHF) 3 luni, valabilă la data de 10.11.2006.
Având în vedere calitatea de profesionist a băncii, precum și cea de consumator a reclamantei, în speță sunt deplin aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. În continuare, reclamanta a arătat prevederile art. 4 din acest act normativ și că este un contract de adeziune, nenegociat cu consumatorul. D. urmare, devin incidente dispozițiile art.3 alin. (4) din Legea 193/2000 care instituie prezumția referitoare la caracterul abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată, doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Reclamanta a mai arătat că sancțiunea care trebuie aplicată cu privire la clauzele abuzive este nulitatea absolută. Deși Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute, acest fapt decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, în ce privește natura interesului protejat, normele cuprinse în Legea nr. 193/2000, ocrotesc un interes general, nu unul individual, protecția legii referindu-se la o categorie generică, aceea a consumatorilor. În acest sens, sunt cauza C-76/10 (Krajski sud vs, Presove Slovacia), sau cauza C-241/98 {Salvat Editores SA vs. Jose M. Sânchez Alcon Prades). Raportat la cele prezentate, concluzia este una simplă: consecința constatării caracterului abuziv al clauzelor este declararea nulității absolute a acestora. Ca un efect al nulității clauzelor abuzive, toate sumele percepute în temeiul acestora trebuie restituite către consumator.
Astfel, contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca își asumă o obligație care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte își asumă o obligație de restituire succesivă nu face ca natura contractului să fie succesivă, știut fiind că, contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte și cu executare succesivă pentru cealaltă parte.
Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligației, obligația de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 760 din 27 februarie 2014 ("Ca o consecință a constatării nulității unei clauze, nulitate parțială, se naște și obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul clauzei respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului, sumele achitate cu titlul de comision de risc fiind considerate ca nedatorate în baza principiului quod nullum est nullum producit ejfectum").
Referitor la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la petitul 1 și nulitatea absolută a acestora, s-a arătat că, clauza prevăzută la art. 8.1 al Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ din 13.06.2006, respectiv cea prevăzută la art. 7.1. al Contractului de credit pentru nevoi personale nr. C2203/2010/_ din 10.11.2006, clauze cu conținut identic, stabilesc următoarele: Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către Bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex. EURIBOR, EUR/B. HUF/LIBOR CHF/BUBOR RON, etc.) fără a exista consimțământul clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de Bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.
Analizând aceste clauze, reclamanta apreciază că prezintă toate viciile specifice unei clauze abuzive, așa cum sunt prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin urmare sunt lovite de nulitate absolută, întrucât clauza nu a fost negociată cu consumatorul.
În completarea argumentelor prezentate anterior cu privire la noțiunea de clauză care nu a fost negociată, reclamanta a arătat că se impune următoarea precizare: din moment ce a arătat argumentat că cele două contracte de credit, în întregimea lor nu au fost supuse negocierii, a fortiori, ceea ce este valabil pentru ambele contracte, este valabil pentru toate clauzele acestora. Astfel, pârâtei îi revine obligația ca în temeiul art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, să probeze pentru fiecare clauză în parte faptul că a existat o negociere directă și efectivă cu subsemnatul (aspect imposibil, întrucât o asemenea negociere nu a avut loc).
S-a mai arătat că, clauza creează un dezechilibru în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe. Astfel, acest tip de clauză a fost deja cenzurată printr-o jurisprudență unanimă și consecventă a instanțelor de judecată. Astfel, clauza de modificare a dobânzii a fost în repetate rânduri anulată de instanțele naționale, inclusiv de înalta Curte de Casație și Justiție.
Art. 93 din O.G. 21/1992 privind protecția consumatorului, instituie în sarcina băncii următoarele obligații și interdicții, în ceea ce privește contractele de credit cu dobândă variabilă: variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract; formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia. Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator. Orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de .. Consumatorul are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opțiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiții. Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerată acceptare tacită.
Reclamanta a mai arătat că dispozițiile legale prezentate sunt flagrant încălcate de către Bancă. In primul rând, clauzele dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale, fără încheierea unui act adițional. Mai apoi, acestea nu cuprind formula după care se calculează variația dobânzii, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.
Prin urmare, clauzele contravin art. 93 lit. g), h) și i) din O.G. nr. 21/1992.
În al doilea rând, clauzele creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, fiind abuzive și încălcând dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea 193/2000.
Conform prevederilor contractuale și ale art. 93 din O.G. nr. 21/1992, Banca avea obligația de a modifica dobânda periodic, atât în sens crescător cât și descrescător, exclusiv în funcție de variațiile indicelui de referință, independent de voința băncii. Deci, singurul element variabil din componența dobânzii, conform contractului și legii, este indicele LIBOR. Marja băncii este un element fix din cadrul dobânzii, stabilit la momentul acordării creditului, ce nu poate fi modificat unilateral de Bancă pe parcursul derulării creditului.
Deși s-a stabilit prin contract că indicele LIBOR este elementul ce determină variația dobânzii, Banca a omis să stipuleze și sa utilizeze una din cele 15 periodicități stabilite pentru acest indice, încălcându-și astfel obligația legală, precum și modalitatea de calcul a dobânzii. Cu toate acestea, modalitatea de calcul poate fi dedusă din economia clauzelor contractuale cuprinse în Convenția de credit, precum și din practica Băncii. Astfel, la momentul încheierii contractului s-a convenit că dobânda poate fi modificată în funcție de indicele LIBOR, ceea conduce la concluzia că dobânda era compusă din doi factori: - unul variabil trimestrial, indicele LIBOR CHF 3M, și unul fix, marja fixă a Băncii.
Rata dobânzii la momentul încheierii convenției de credit nr. C_ din 13.06.2006, conform art. 8.1 din contract, era de 7%, compusă din indicele LIBOR, 1,47% și marja băncii de 5,53%.
În ceea ce privește convenția de credit nr. C2203/2010/_ din 10.11.2006, la momentul contractării, rata dobânzii era de 8%, compusă din indicele LIBOR 1,87 și marja băncii de 6,13%.
Reclamanta a mai arătat că este important de subliniat faptul că politica O. B. ROMÂNIA cu privire la creditele acordate în franci, era aceea de a actualiza dobânda trimestrial, în funcție de indicele LIBOR, aceeași politică fiind aplicată și cu privire la Contractele de credit în discuție. Concluzia se poate deduce din notificările formulate de către pârâtă, prin intermediul cărora se evidenția atât modalitatea de calcul a dobânzii ( marja fixă plus indicele Libor), cât și periodicitatea actualizării dobânzii (trimestrial).
Banca a interpretat clauzele referitoare la posibilitatea de modificare a dobânzii strict în favoarea sa, în sensul că nu a diminuat dobânda atunci când indicele LIBOR a scăzut, ci pentru a evita scăderea dobânzii a profitat de lipsa de claritate a clauzei și în consecință a procedat la majorarea marjei fixe a băncii, după cum rezultă din notificările trimise ( notificarea din 10.12.2013, notificarea din 7.03.2012, unde se precizează că marja băncii este de 6,78%, față de 5,53%, marja de la momentul contractării). Astfel, modificând nivelul marjei fixe, a reușit să mențină dobândă la un nivel ridicat, deși indicele LIBOR a scăzut considerabil, ceea ce în mod normal ar fi trebuit să conducă la scăderea dobânzii.
Or, singurul element variabil din compunerea dobânzii era indicele LIBOR, nicidecum marja fixă, care nu putea fi modificată în mod unilateral. La momentul contractării creditului, debitorul a fost informat și a acceptat prin semnătură politica Băncii de modificare unilaterală a dobânzii în funcție de variația indicelui de referință LIBOR, și, în nici un caz, în funcție de variația marjei Băncii. Ca atare, nu se poate reține că Banca avea dreptul de a modifica dobândă prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât cea care rezultă din clauzele referitoare al dobânda, concluzie care este dedusă și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un litigiu similar.
Practic, Banca s-a asigurat că, indiferent de fluctuația indicelui LIBOR, dobânda va fi majorată sau cel puțin menținută la un nivel apropiat de cel stabilit la momentul contractării. Prin urmare, conduita băncii este una vădit abuzivă și care aduce prejudicii materiale semnificative consumatorului.
În concluzie, mai întâi, Banca și-a încălcat obligația de a insera în contract modalitatea de calcul a dobânzii, conform art. 93 din O.G. 21/1992 pct. 3, iar mai apoi, a profitat de acest comportament ilegal, interpretând clauza referitoare la dobândă în favoarea sa, prin modificarea unui element fix, care nu putea fi majorat/diminuat-marja băncii. Cea din urmă conduită a condus implicit la nesocotirea art. 77 din Legea 296/2004 care statuează că " în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".
Referitor la caracterul abuziv al comisionului de acordare, reclamanta a arătat că potrivit art. 9 pct. l lit. a) din contractul de credit pentru nevoi personale nr. C2203/2010/_, pentru creditul acordat, Banca percepe comision de acordare, în cuantum de 5,9%, perceput o singură dată la valoarea creditului acordat, mai precis 535 CHF, iar conform art. 9 pct. 1 lit. a din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca nr. C_ /13.06.2006, banca percepe comision de acordare în cuantum de 1,75 %, mai precis 420 CHF.
Din punctul reclamantei de vedere, clauza redată mai sus, care îi conferă dreptul Băncii de a percepe comisionul de acordare este una abuzivă și se încadrează întocmai în prevederile art. art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, comisionul este nejustificat de mare în raport cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului. Mai mult, comisionul este nejustificat și raportat la faptul că acesta crește odată cu suma împrumutată iar cuantumul comisionului perceput pentru un credit ipotecar, unde teoretic întocmirea dosarului necesită mai multe resurse, este mai redus decât cel perceput pentru un credit de consum.
De asemenea, comisionul este abuziv și prin prisma faptului că în contract nu se specifică modul de calcul al acestui comision, sau un criteriu care să permită verificarea modalității de calcul al acestui comision.
Banca omite să prezinte serviciul prestat de către aceasta în schimbul comisionului, însă, conform explicațiilor oferite de către O. B. ROMÂNIA cu ocazia altor litigii similare, justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit. Din punctul reclamantei de vedere, raportat la această presupusă contraprestație pe care banca o execută în schimbul comisionului de acordare, este inexplicabil de ce cuantum comisionului este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).
Mai mult, trebuie observat că banca percepe acest comision doar în cazul celor care s-a obținut creditul solicitat, deși se consumă aceleași resurse și în cadrul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea unui credit. În plus, trebuie subliniat faptul că obligația de a proceda la verificarea condițiilor de creditare revine băncii, în calitate de furnizoare de servicii, urmând ca eventualele costuri implicate de aceste demersuri anterioare creditării să fie suportate de cel care impune respectivele verificări, în cazul de față banca pârâtă.
De asemenea, consimțământul dat de consumator la momentul încheierii contractului trebuie considerat inexistent întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care Banca, în calitate de comerciant, a înțeles să se folosească și astfel să impună obligații excesive cocontractantului aflat într-o poziție defavorabilă.
Având în vedere caracterul preformulat al clauzei, precum și dezechilibrul financiar pe care aceasta îl creează în detrimentul consumatorului, comisionul de acordare a fost declarat abuziv de către instanțe.
Reclamanta a mai arătat că subsecvent fixării obligației de restituire a sumelor arătate, a solicitat obligarea pârâtelor și la plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit, de la data plății fiecărei sume nelegal prelevate și până la data restituirii efective. Desigur, în funcție de momentul de timp avut în vedere, această dobândă legală, respectiv dobândă legală remuneratorie, va fi datorată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 9/2000, respectiv ale O.G. nr. 13/2011.
Subsecvent anulării clauzelor, reclamanta a solicitat restituirea sumelor achitate în temeiul acestor clauze anulate. Astfel, potrivit art. 992 C. civ., cel care, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit. Potrivit doctrinei și jurisprudenței unanime, sumele de bani achitate în temeiul unor clauze sau contracte anulate constituie plăți nedatorate și trebuie restituite ca atare.
În aceeași ambianță și prevalându-se de jurisprudența dezvoltată în materie, reclamanta a arătat că înțelege să invoce inclusiv dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri faptul că dreptul la un proces echitabil implică și existența unei jurisprudențe unitare asupra chestiunilor identice sau similare. Problemele de drept deduse judecății sunt identice cu cele consacrate în jurisprudența națională citată.
În drept nu s-au invocat dispoziții legale exprese, acestea fiind arătate în cuprinsul motivării cererii de chemare în judecată. A solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Prin întâmpinarea depusă la data de 25.09.2014, pârâta O. B. ROMÂNIA S.A. a invocat excepția lipsei competentei materiale si teritoriale a Tribunalului Comercial Cluj, excepția netimbrării/insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de obiect cu privire la capătul de cerere privind nivelul dobânzii și a modului de calcul al acesteia, excepția prescripției extinctive, excepția inadmisibilității, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii reclamantei ca fiind neîntemeiată.
În susținerea excepției necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Specializat Cluj, pârâta a arătat că potrivit prevederilor art.107 Cod de procedura civila cererea de chemare in judecată se introduce la instanța in a cărei circumscripție domiciliază sau isi are sediul paratul, aceasta fiind regula. Competenta alternativa a instanțelor poate interveni numai in cazul in care părțile nu s-au înțeles in mod expres cu privire la instanța competenta sa judece litigiile intervenite cu privire la executarea unui contract.
Astfel, prezenta cauza se refera la litigiul intervenit cu privire la punerea in executare a prevederilor contractelor de credit nr. C_ din data de 13.06.2006 si C 2203/201f)/_ din data de 10.11.2006.
Potrivit prevederilor art.969 Cod Civil, convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante, iar sediul social al Băncii este situat in București, .-68, sect.1.
Întrucât părțile nu au stabilit o competenta alternativa in favoarea unei alte instanțe, decât cea de drept comun, care stabilește competenta in favoarea instanței sediului/domiciliului paratei, se solicită sa se dea eficienta practica art. 107 Cod proc.civ, care stabilește ca cererea se face la instanța in circumscripția căreia își are sediului paratului.
Pentru considerentele anterior expuse, pârâta solicita admiterea excepției necompetentei materiale si teritoriale a Tribunalului Comercial Cluj si declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Referitor la excepția netimbrării/insuficientei timbrări a cererii de chemare in judecata a capătului de cerere prin care se solicita restituirea unor sume pârâta a arătat că, in raport de decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 32/09.06.2008 publicata in Monitorul Oficial nr.830/10.12.2008, solicita sa se pună in vedere reclamantului sa timbreze cererea de chemare in judecata la valoarea pretențiilor solicitate, in condițiile art. 3 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Potrivit art. 33.alin.l din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. In măsura in care reclamantul nu a achitat taxa de timbru, in conformitate cu prevederile art. 3 din OUG nr. 80/2013, se solicita admiterea excepției netimbrarii/insuficientei timbrări a cererii de chemare in judecata si sa se dispună anularea acesteia ca netimbrata/insuficient timbrata.
Referitor la excepția netimbrarii acțiunii, se solicită verificarea timbrajul cererii, întrucât art. 29 din OUG nr. 80/2013 nu se aplica prezentei acțiuni in pretenții, in constatare nulitate act juridic civil evaluabil in bani, care sunt supuse timbrajului la valoare.
În ceea ce privește excepția lipsei de obiect cu privire la capătul de cerere privind nivelul dobânzii si al modului de calcul a acesteia, ca o chestiune prealabila, dar de natura ea insasi si in mod izolat sa duca la respingerea ca inadmisibila a acțiunii, pârâta a învederat ca atât art. 12, art. 13 si urm. din Legea nr. 193/2000, cat si întreaga teorie a dreptului civil si procesual civil, se refera la „contracte in curs de executare", adică la contracte in vigoare, care produc efecte.
Trecând peste prevederile legale, care oricum nu mai prezintă importanta in astfel de litigii, (lato sensu-clauze abuzive) absurdul acestei acțiuni face sa fie depășita etapa duelului judiciar clasic, in care părțile litigante susțin un adevăr si, neintelegandu-se, apelează la justiție, la judecător, pentru a stabili, pe baza de probe, care este de fapt adevărul judiciar.
Din punctul de vedere al pârâtei, acțiunea este lipsita de obiect si mai ales de interes, deoarece interesul nu este nici născut, nici actual, lipsește cauza acțiunii sau daca ar exista, este falsa.
Acțiunea este întemeiata in drept pe acte normative fara aplicabilitate in cauza, doar pentru a masca adevăratul scop ilicit al reclamantei, acela de a câștiga bani.
Dreptul subiectiv este definit ca fiind posibilitatea recunoscuta de legea civila subiectului activ in virtutea căreia acesta poate, in limitele dreptului si moralei, sa aibă o anumita conduita, sa pretindă o conduita corespunzătoare de la subiectul pasiv si sa ceara concursul forței coercitive a statului in caz de nevoie.
Dreptul subiectiv nesocotit nu-si găsește protecția in caz de încălcare in cadrul dreptului material, ci este nevoie a se recurge la normele dreptului procesual, mijlocul practic fiind acțiunea civila. Din multitudinea definițiilor dreptului la acțiune, cea care exprima cel mai bine legătura dintre dreptul subiectiv si acțiune este următoarea: „dreptul la acțiune constituie o parte integranta a dreptului subiectiv, o garanție a realizării sale, fiind acea putere intrinseca si specifica dreptului subiectiv, in virtutea căruia titularul poate face apel când dreptul este incalcat, la constrângerea statului." Dreptul la acțiune se naște in momentul in care este incalcat, nesocotit dreptul subiectiv, ceea ce înseamnă ca dreptul subiectiv pretins a fi incalcat trebuie sa fie actual, adică sa existe, sa nu fie stins în orice mod.
Reclamantei nu i s-a incalcat nici un drept. Si daca pretinde ca banca i-a incalcat vreun drept trebuie sa-l precizeze concret. Faptul ca pârâta nu este de acord cu un nivel al dobânzii cat ar vrea sa fie reclamanta, in condițiile in care de comun acord s-a semnat contractul de credit, fara ca ea să fie constrânsa in vreun fel, nu înseamnă ca i s-a incalcat vreun drept.
Așa cum se știe, acțiunea civila reprezintă un ansamblu de mijloace procesuale prin care se urmărește protecția dreptului subiectiv sau a unor interese ocrotite de lege si pentru realizarea cărora calea justiției este obligatorie. Este firesc ca diferitele mijloace procesuale sa aibă elemente specifice, condiții particulare de exercitare. Nu mai puțin insa, acțiunea civila are unele elemente proprii, care in literatura au fost identificate a fi părțile, obiectul si cauza.
Daca in prezentul dosar părțile sunt clar stabilite, iar obiectul este cat de cat determinat (anulare contract care nu exista) in ceea ce privește cauza, adică scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclama, scopul care exprima si caracterizează voința juridica a acestuia de a afirma pretenția sa in justiție (causa petendi), aici sunt discuții.
Astfel, ca si in cazul actului juridic civil, cauza acțiunii precum si cea a cererii de chemare in judecata, trebuie sa îndeplinească anumite condiții: sa existe, sa fie reala, sa fie licita si morala.
Prima condiție se îndeplinește, de regula, deoarece este greu de imaginat (deși in prezentul dosar s-au depășit de mult toate limitele) ca o persoana se adresează justiției fara un scop, deci sa pornească o acțiune complet lipsita de cauza.
Ceea ce poate sa lipsească este dreptul subiectiv si deci cauza dreptului, situație in care lipsește si dreptul la acțiune. Cauza acțiunii trebuie sa fie reala, adică pornirea acțiunii sa fie determinata de scopul pe care titularul dreptului urmărește sa-l obtina prin hotărârea judecătoreasca. Ori de cate ori realitatea este disimulata in spatele unei aparente inselatoare, cauza este falsa.
In prezentul dosar, reclamantul nu urmărește desființarea unui contract in vigoare, pentru a nu mai avea efecte pentru viitor, ci urmărește modificarea unui act deja modificat, cu scopul fals si ilicit de a obține bani de la banca.
Efectul principal al nulității unui act juridic este desființarea lui, stoparea producerii in continuare a efectelor. In prezentul dosar, nu acesta este scopul, ci obținerea de foloase necuvenite, cu consecința devastatoare a destabilizării ordinii de drept.
Sintetizând, se poate afirma ca judecătorul trebuie sa judece ceea ce exista sau ce poate exista in viitor (obiect determinabil), iar nu ce s-a întâmplat in istorie, iar in prezent nu mai exista.
Este de neconceput sa se analizeze contracte încheiate pe perioada determinata, in istorie, de-a lungul timpului, care nu mai sunt in vigoare in prezent. Faptul ca acest gen de acțiuni sunt imprescriptibile extinctiv nu înseamnă ca ele pot fi exercitate împotriva oricăror acte juridice civile, indiferent daca mai sunt sau nu in vigoare, ci înseamnă ca pot fi exercitate cu privire la acte care exista, care sunt in vigoare si care produc efecte in forma actuala. Pentru ca scopul desființării lor este sa nu mai producă efecte. In acest dosar, este evident ca nu acesta este scopul.
Potrivit teoriei abuzului de drept, „orice drept trebuie exercitat numai in conformitate cu menirea sa naturala si in limitele sale normale, adică in armonie cu starea contemporana a relațiilor si a uzurilor sociale". Uzul dreptului in limitele menționate ii protejează pe titular împotriva oricărei responsabilități pentru prejudiciile pe care le-ar putea determina, pe când exercitarea de o maniera anormala, prin deturnarea dreptului de la menirea „normala" si obișnuita, constituie abuz de drept, cu consecința obligării la repararea prejudiciului astfel produs.
Aceiași autori au subliniat influenta covârșitoare a obiceiului, in ce privește calificarea abuzului de drept, prin stabilirea graniței la care dreptul exercitat încetează sa mai reprezinte un drept, devenind abuz. S-a afirmat aceasta, pentru ca deja „abuzul consumatorilor" a devenit un obicei căruia unele instanțe, din păcate i-au dat curs favorabil, altele in mod corect au impus legea.
Referitor la excepția prescripției extinctive pentru perioada 2006-2011, pârâta a arătat că nu se poate retine ca termenul de 3 ani începe sa curgă după ce instanța va constata ca fiind abuzive clauzele respective, cum se întâlnesc soluții in practica din cele mai hazardate. Altminteri acest capăt de cerere este prematur, atâta vreme cat nu s-a născut inca dreptul la acțiune in sens material. Subsidiaritatea restituirii banilor, in raport de acțiunea principala imprescriptibila-constatare nulitate act juridic, este doar o aparenta inselatoare, o forma nici măcar mascata de deturnare a instituției prescripției. In fond, obiectul principal al acestor acțiuni este restituirea banilor plătiți in temeiul titlului executoriu-contract de credit. Si cum sa se obtina banii? Invocând chipurile nulitatea contractului si existenta clauzelor abuzive, născute peste noapte începând cu anul 2014 (ca pana in anul 2014 nu au existat clauze abuzive in contractele încheiate in 2006).
Pentru a preîntâmpina orice confuzie, s-a învederat ca prescripția invocata nu privește acțiunea in constatarea nulității actului juridic civil, care este imprescriptibila, ci dreptul de a cere restituirea banilor. Acest drept este patrimonial si este supus prescripției extinctive, termenul fiind cel general de 3 ani. Indiferent de nulitatea sau valabilitatea unei clauze contractuale, pretențiile pecuniare izvorâte din respectiva clauza sunt supuse prescripției. Altminteri, instituția prescripției ramane lipsita de valoare practica. Răspunderea in prezenta cauza, daca ar exista, poate fi calificata ca civila contractuala, nu delictuala. Deci oricum ar fi, invocarea nulității absolute a unui contract privat este lipsita de sens, fiind doar un pretext atât pentru netimbrarea acțiunii, așa cum s-a arătat, cat si pentru îmbogățirea fara just temei a reclamantei, cu înfrângerea prescripției extinctive.
Ca o paranteza, s-a arătat ca CJUE si CEJ s-au pronunțat (unitar, spre deosebire de instanțele romanești) in sensul ca judecătorul național poate interveni in derularea unui act juridic civil, daca constata ca o clauza nu este conforma cu legea, dispunând înlocuirea acelei clauze cu una conforma.
Ce se întâmpla in practica noastră, este departe de jurisprudența europeana, mult invocata si greșit aplicata. In nici un caz nu dispune judecătorul european restituirea banilor care au fost plătiți in temeiul unui contract. Sau modificarea dobânzii de la x% la y%, ca așa vrea el. Sau, daca ar exista așa ceva, O. B. România SA nu a întâlnit o asemenea soluție de la instanțele europene.
Faptul generator al acțiunii este efectuarea plații. Plata a fost efectuata începând cu anul 2006, lunar. Dreptul la acțiune s-a născut la data plații, căci acela este momentul considerat de reclamanta ca vătămător. Nu introducerea acțiunii, nu eventuala admitere nelegala a sa. Considerând ca instanța, daca ar judeca corect, ar respinge acțiunea ca neîntemeiata, in acest caz, reclamanții ar considera ca plățile efectuate in temeiul contractului au fost nedatorate. Deci momentul de la care trebuie calculata prescripția este plata efectiva, căci acela este momentul la care s-a născut dreptul la acțiune.
In ceea ce privește excepția de inadmisibilitate, pârâta a arătat că Directiva 93/13/CEE a reprezentat un pas important în protecția drepturilor consumatorilor, aflându-se la baza adoptării, în statele membre, a unor acte normative având ca obiect de reglementare clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Directiva Consiliului 93/13/CEE1 din 05 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193 din 06.11.2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
În articolul (art.) 1 alineatul (alin.) 1 din Directiva 93/13/CEE se precizează scopul acesteia, cat constă în apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.
In aceeași ordine de idei, in vederea atingerii obiectivului de creare a pieței comune comunitare care impune asigurarea unui cadru de reglementare unitar la nivelul Uniunii, pentru a se evita denaturarea concurentei si pentru a încuraja mobilitatea consumatorilor, in sensul de a li se permite mutarea creditelor de la un creditor la altul, in condiții contractuale mai avantajoase, Guvernul României a adoptat Ordonanța de Urgenta nr. 50/2010.
Astfel, ca urmare a intrării in vigoare a OUG nr. 50/2010 si deci a conformării clauzelor contractuale existente la rigorile ordonanței, fluctuația ratei dobânzii se poate face exclusiv in funcție de variația indicelui LIBOR 3 L, iar in formula de calcul a ratei dobânzii intra o marja fixa si acest indice de referință (elemente care nu existau in anul 2006). Deci, ceea ce solicita reclamanta se aplica deja din anul 2010.
Ceea ce urmărește, de fapt, reclamanta, in mod ilegal, este aplicarea retroactiva a legii civile, în mod evident, acțiunea fiind inadmisibila.
Acțiunea este inadmisibila si prin prisma faptului ca legiuitorul a exceptat de la controlul judiciar clauzele contractuale referitoare la preț. De observat ca dobânda si comisioanele unui contract de credit formează prețul acestuia, astfel ca instanței de judecata nu ii este permis de lege sa-1 analizeze sub aspectul clauzelor abuzive.
Tot inadmisibil este si faptul de a se modifica actele juridice civile care fac obiectul prezentului dosar, altfel decât prin consimțământul parților contractante, așa cum solicita reclamanta, (repunerea părților in situația anterioara prin modificarea de către instanța a dobânzii).
Pentru încheierea unui contract, fie el si de credit, este necesar acordul ambelor parți.
Conform art. 1166 cod civil: „contractul este acordul de voințe dintre doua sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic".
Potrivit art. 1178 cod civil: „contractul se încheie prin simplul acord de voințe al parților daca legea nu impune o anumita formalitate pentru încheierea sa valabila".
Din cele doua dispoziții legale menționate rezulta fara dubiu ca pentru încheierea unui contract, chiar si de credit, este necesar acordul ambelor parți, in speță creditor si împrumutat.
Plecând de la aceasta cerința legala, a necesității acordului parților, se susține ca instanța nu se poate substitui voinței parților sau uneia dintre parți, fie ea si banca, si nu poate obliga banca sa încheie un contract de credit . decât dorește.
In măsura in care banca nu isi manifesta consimțământul in vederea încheierii unui astfel de act juridic civil, pârâta considera ca instanța nu poate pronunța o hotărâre judecătoreasca care sa tina loc de acord de voința a băncii.
In plus, instanța nu poate obliga banca sa încheie un contract de credit care sa incalce normele sale interne validate de Banca Naționala a României, norme interne elaborate in concordanta cu prevederile ordinelor si regulamentelor emise de Banca Naționala a României.
Așa cum s-a arătat, inadmisibila este acțiunea si prin raportare la dispozițiile insasi Legii nr. 193/2000, potrivit cărora nu se pot analiza din punct de vedere al clauzelor abuzive prevederile contractuale referitoare la preț (in preț intrând si dobânda).
Nu este cu putința ca o persoana sa solicite ceva ce legea interzice in mod expres, si nu este posibil ca tocmai instanța de judecata sa dea curs unei astfel de cereri, încălcând flagrant legile tarii. Desigur ca fiecare cetățean are dreptul de a se adresa justiției, liberul acces la justiție fiind garantat atât de Constituția României cat si de CEDO, insa cererea de chemare in judecata trebuie sa aibă un obiect legitim. Daca obiectul cererii de chemare in judecata excede cadrului legal, sancțiunea este respingerea acțiunii ca inadmisibila.
In acesta ordine de idei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat favorabil consumatorilor în cauza C - 26/13 (A. Kasler contra O.) privind creditele în franci elvețieni, reținând următoarele: "Clauza care stabilește denominarea plăților în monedă străină după un curs majorat față de cel de la data acordării creditului nu face parte din preț și, deci, poate fi analizată sub raportul caracterului abuziv."
per a contrario, clauzele care fac parte din preț nu pot fi analizate sub raportul caracterului abuziv. De altfel insasi Legea 193//2000 interzice in mod expres analizarea clauzelor referitoare la preț.
Mai mult decât atât, conform art.3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de creditor".
Tot astfel, Curtea de Apel București secția a V-a dosar nr._/3/2011 a reținut ca „așa fiind, clauzele referitoare la dobânda si comisioane sune elemente care determina costul total al creditului si împreuna cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației ...in acest sens fiind si dispozițiile legii nr. 193/2000 art. 4 alin. 5.
In alta ordine de idei, ca o precizare mai mult retorica, parata susține ca este inadmisibil ca reclamantul sa invoce acum pretinse nereguli ale unor contracte încheiate in deplina cunoștința de cauza acum șapte ani, contracte care si-au produs si produc in continuare efecte, care au fost si sunt respectate de ambele parți.
Acțiunea urmează sa fie respinsa ca inadmisibila si din perspectiva faptului ca instanța nu poate depăși atribuțiile puterii judecătorești, care este chemata sa aplice legea, nu sa adauge la ea.
Astfel, daca in anul 2006 părțile contractante au decis încheierea unui act juridic civil, acesta producându-si efectele si in prezent, ., cu un anumit conținut, cu anumite noțiuni juridice, nu este posibil ca o terța persoana, chiar si instanța de judecata, sa modifice actul juridic peste voința legiuitorului.
Adică este posibil, dar doar cu înfrângerea voinței de a contracta si încălcarea legii. Un astfel de act juridic civil modificat de alte parți decât cele contractante este lovit de nulitate absoluta.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că, referitor la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în mod constant, în cadrul analizei fiecăreia dintre clauze, reclamanta ia în discuție o pretinsă rea-credință a băncii în ceea ce privește modul în care au fost concepute clauzele contractuale.
În primul rând, contractele au fost încheiate cu respectarea întocmai a cadrului legal în vigoare la data încheierii, care nu cunoștea limitările și interdicțiile instituite ulterior, abia prin OUG nr. 174/20f08 și, mai departe, prin OUG nr. 50/2010.
În al doilea rând, contractele în discuție sunt în deplină concordanță cu practicile bancare generalizate în perioada de referință în care a fost încheiat, respectiv 2006, când creditul în România a cunoscut o expansiune extraordinară, pe fondul unei creșteri economice bazate în special pe operațiuni speculative pe piața imobiliară și pe o exacerbare a consumului. Ar fi o gravă eroare să se ignore contextul economic în care au fost încheiate contractele și practicile bancare cvasigeneralizate. Nu poate fi aplicată astăzi contractelor încheiate în perioada respectivă, într-un anumit context legislativ și economic, noua scară de valori practicată în prezent, în condiții de criză economică și financiară.
Așadar, nu poate fi vorba de reaua-credință a băncii care, la încheierea contractului cu reclamanta nu a făcut altceva decât să țină seama de prevederile legale și practicile bancare curente.
Astfel, este de reținut faptul că în tot sistemul bancar existau clauze de tipul celor pe care reclamanta le înfierează prin cererea de chemare în judecată.
In acest context, a pretinde că în perioada respectivă, pârâta ar fi trebuit să practice clauze de tipul celor pretinse de reclamantă, în condițiile în care piața serviciilor bancare era caracterizată printr-o acută concurență între instituțiile de credit, ar fi însemnat practic scoaterea O. în afara competiției.
În al treilea rând, o soluție de principiu dată de instanța de judecată în sensul că, în principiu, clauzele atacate de reclamantă sunt abuzive, ar pune grav în discuție, prin ricoșeu, portofoliile de credite încheiate în perioada de referință, putând genera consecințe negative incalculabile sub aspectul pierderilor masive care ar putea fi înregistrate în sistemul bancar, pe fondul oricum precar al portofoliului de credite neperformante în continuă creștere, în condițiile unei crize economice prelungite. Este și considerentul pentru care, prin Legea nr.288/2010 de aprobare a OUG nr. 5O/2O1O s-a renunțat la dispoziția tranzitorie potrivit căreia prevederile OUG nr. 50/2010 ar trebui aplicate și contractelor în curs de derulare, dispoziție care, sub aspect strict juridic, era discutabilă sub aspectul constituționalității, implicând o aplicare retroactivă a noilor dispoziții legale, dar, sub aspectul oportunității înseamnă o repunere în discuție a practicilor și tehnicilor contractuale de creditare natură să destabilizeze sistemul bancar. Or, dacă legiuitorul însuși a abandonat această aplicare imediată a OUG nr. 50/2010, limitând-o strict la anumite aspecte, nu este posibil ca, pe calea indirectă a unei acțiuni în instanță, sub pretextul aplicării Legii nr. 193/2000 reclamanta să obțină, de fapt același rezultat, ba chiar unul și mai avantajos, pe baza unor interpretări personale pe care le avansează, în condițiile în care a refuzat sau tăgăduit actele adiționale care realizau alinierea la prevederile OUG nr. 50/2010.
Ca și concluzie generată, se solicităm, așadar, să se rețină faptul că din punct de vedere subiectiv, poziția pârâtei O. pe piața serviciilor bancare în perioada de referință a fost una corectă, care s-a încadrat în comportamentul normal și firesc în contextul economic dat, fiind respectate atât dispozițiile legale, cât și practicile bancare generalizate în sistem. Din acest punct de vedere, evident nu poate fi vorba de rea-credință, deoarece clauzele criticate de reclamantă din contractul încheiat cu pârâta nu aveau nimic exorbitant în raport cu clauzele general practicate în sistemul bancar în perioada respectivă.
Cu privire la capetele de cerere referitoare la dobânda, pârâta a arătat că creditele pe care le-a pus la dispoziția clienților săi au fost acordate in temeiul unor contracte încheiate in temeiul art. 969 Cod civil, cu respectarea dispozițiilor legale speciale in materie (cadrul legislativ care a guvernat activitatea de acordare de credite), anterior intrării in vigoare a unor acte normative - OUG nr. 174/2008 si respectiv, OUG 50/2010 - care, prin modificarea unor reglementari legale in materia protecției drepturilor consumatorilor, au avut si au in continuare incidența majora, de la momentul adoptării lor, asupra contractelor bancare încheiate cu persoanele fizice (consumatori). Acest cadru legal este format din reglementari specifice cum ar fi de exemplu: Legea 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, Legea nr. 296/2004, privind codul consumului, Legea 289/2004, legea creditelor de consum pentru persoane fizice (abrogata in prezent prin art. 90 din OUG 50/2010), sau Codul Civil (Titlul III „Despre contracte sau convenții art. 942 - 985), Regulamentul BNR nr. 3/2007.
Pe parcursul derulării contractului de credit cu reclamanta, de la acordare si pana in prezent, pârâta si-a respectat toate obligațiile asumate, dar mai cu seama reglementările legale incidente in materia creditelor acordate persoanelor fizice, in măsura in care acestea au fost aplicabile si creditelor in derulare.
F. de încercarea de a se induce instanței de judecata ideea ca de plano asupra clauzelor menționate exista prezumția de caracter abuziv, s-a menționat ca pentru ca aceste clauze sa poată fi considerate abuzive, ar trebui sa se demonstreze ca incalca cerințele Legii nr. 193/2000.
Actul normativ prevede doua condiții negative si una pozitiva, a căror îndeplinire cumulativa poate conduce la constatarea existentei unei clauze abuzive: sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile parților ca o consecința a abuzului si sa nu fi fost negociata.
Contractul parților este guvernat de principiul forței obligatorii caracterizat prin obligația parților de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind sa aibă loc la termenele si in condițiile stabilite prin contract si prin executarea cu buna credința a contractului conform art. 970 alin. l Cod civil, aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care si le-au asumat.
Principiul forței obligatorii a contractului se impune si instanței judecătorești, judecătorul fiind ținut sa respecte conținutul contractului si sa dea eficienta voinței pârtilor exprimata in act.
Ceea ce omite reclamanta, atunci când face referire la art.4 din legea nr.193/2000 sunt prevederile alin.6 care arata ca "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil". Această prevedere a fost emisă de legiuitorul român în cadrul transpunerii în dreptul intern a dispoziției comunitare în materie (art. 4 alin. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii) conform căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil." Așadar „pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv", astfel cum a statuat ICCJ secția a II-a civ. dec.nr.4685/2012.Astfel după cum se reține în cadrul aceleiași decizii, „clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului". În același sens, art. 3 lit. g și i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele pentru consumatori prevede că: „(g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale..." dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...".
Din coroborarea celor de mai sus rezultă cu evidență că, astfel după cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sus-citată, că dobânda ce face obiectul prezentului litigiu „ca și componentă a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice". Identitatea acestei concluzii în speță se justifică prin identitatea situației (în contractele de credit din cadrul dosarului în care s-a pronunțat decizia sus-menționată a Înaltei Curți de Casație și Justiție banca avea dreptul de a modifica dobânda în caz de schimbări semnificative pe piața monetară). După cum s-a arătat într-o altă decizie de speță „este evident că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință de clauzele sale prin simpla citire a înscrisului pe care și-au pus semnăturile. Deci, posibilitatea reală de a lua la cunoștință de clauzele contractuale a existat, împrumutatul putând lua la cunoștință de toate aceste clauze prin simpla citire a înscrisului".
În speță, clauza supusa controlului determina în concret rata dobânzii și modul în care aceasta se puteau modifica și reglementează practic componentele principale ale prețului creditului; prin urmare, aceste clauze sunt exceptate, conform prevederilor anterior menționate, de la controlul caracterului abuziv, fiind formulate într-o manieră clară, inteligibilă, ceea ce înseamnă că, la momentul încheierii contractului, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lor în contractul de credit, a putut lua la cunoștință și le-a putut înțelege printr-un proces de gândire logică.
De asemenea, având in vedere prevederile legale imperative cu aplicabilitate ope legis, respectiv OUG nr.174/2008 se poate observa ca sintagma „in funcție de politica băncii" nu mai exista in contracte, astfel incat nu poate avea nici caracter abuziv.
In ceea ce privește caracterul negociat ala clauzelor, împrumutata a luat cunoștința anterior semnării de clauzele contractelor de credit si de documentația aferenta analizării aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractului de credit. De asemenea, caracterul dobânzii este variabil acceptând in acest mod atât riscul creșterii dobânzii, cat si avantajul scăderii acesteia. In plus, împrumutata nu a prezentat nici o dovada ca a propus o alta varianta de contractare, care sa fi fost refuzata de societatea noastră, acceptând astfel clauzele stabilite in contract.
S-a apreciat ca faptul ca o parte propune un proiect de contract nu poate conduce automat la concluzia ca am fi in prezenta unui contract de adeziune, nesupus negocierii. Nici reclamanta nu a produs nici o dovada ca s-ar fi opus in vreun fel la clauzele pretins abuzive, iar banca ar fi respins aceste solicitări impunând in mod abuziv clauzele respective consumatorului. Instanța ar trebuit sa retina ca nu este suficient ca după aproximativ 6 ani de la semnarea contractului, una dintre parți sa pretindă ca o anumita clauza nu a fost negociata, doar pentru ca acum considera ca ii este dezavantajoasa. A accepta o astfel de concluzie echivalează cu instituirea unei prezumții absolute ca ori de cate ori pe parcursul derulării unui contract un consumator considera ca o clauza ii este dezavantajoasa aceasta urmează sa fie catalogata drept abuziva si înlăturata din contract. Or, nu aceasta a fost voința legiuitorului atunci când a transpus in legislația interna normele comunitare. Mai mult decât atât, nu se poate susține lipsa posibilității de negociere in condițiile in care consumatorul a luat la cunoștința anterior semnării de clauzele contractului de credit si documentația aferenta analizării aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractului. De asemenea, la momentul încheierii contractului de credit existau in oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, unele cu dobânda fixa in moneda naționala sau in valuta, alte cu dobânda variabila in moneda naționala sau in valuta, fie in funcție de dobânda de referința a băncii, fie in funcție de indicele de referința.
In concluzie, reclamanta a avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzei privind dobânda, putând opta intre mai multe tipuri de credite (cu dobânda fixa sau variabila, in moneda naționala sau in valuta, cu variație in funcție de indice de referința sau de dobânda de referința) astfel incat aceasta condiție impusa de actul normativ nu este îndeplinita.
In ceea ce privește cerința ca prin clauza incriminata sa se creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor ( art.4 alin. l din legea nr.193/200) pârâta a menționat ca la momentul semnării contractului de credit legislația in vigoare nu interzicea stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii, astfel incat simpla stipulare in contract a unei prevederi referitoare la o dobânda variabila nu este de natura a crea un dezechilibru contractual si de a dovedi reaua-credința a pârâtei, in condițiile in care au fost acceptate in cunoștința de cauza de către client. Nu se poate susține ca modificarea dobânzii se realizează unilateral de către banca, fara acordul consumatorului, cată vreme aceasta posibilitate este prevăzuta in contractul dintre parți si deci asumata de acestea prin semnarea contractului. Astfel, prin clauza de la art.5 pârâta si-a rezervat dreptul de a modifica dobânda, cu notificarea reclamantului, pe baza unei motivații întemeiate (respectiv in raport de evoluția indicatorului de referința LIBOR) si cu posibilitatea acordata împrumutatei de a rezilia contractul in cazul in care nu sunt de acord cu modificarea dobânzii. In aceste condiții exigențele bunei-credințe sunt respectate, iar clauza nu este abuziva.
Așadar, in contractul de credit sunt circumstanțiate elementele care ii permit băncii sa varieze rata dobânzii, iar aceasta variație nu poate fi considerata ca o modificare unilaterala, din moment ce legea nu interzice expres o astfel de intervenție asupra contractului de credit. Pe de alta parte, prin semnarea contractului de credit împrumutata si-a dat acordul cu privire la modificările ce pot fi adus procentului de dobânda, nemaifiind vorba de o modificare unilaterala, abuziva in sensul reglementat de Legea nr. 193/2000, ci de o modificare realizata cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat in acest sens la semnarea contractului.
Faptul că, de exemplu, dobânda indicată în contract se modifică pe parcursul executării acestuia este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulată la momentul încheierii contractului. În realitate, ceea ce se modifică este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuală referitoare la dobândă, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale agreate de părți, care prevăd faptul că dobânda aplicabilă în contract este o dobândă variabilă, deci fluctuantă. Toate modificările care au apărut pe parcursul derulării contractului în raporturile dintre părți sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost convenite și asumate de către cele două părți contractante.
Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.
Deși reclamanta critică faptul că banca are dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul că această modificare operează nu ca urmare a voinței unilaterale și arbitrate a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, potrivit acordului părților, în funcție de anumiți indici de referință.
De asemenea, este important să se facă o departajare clară între ceea ce înseamnă dobânda variabilă și dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, pe de-o parte, și modul în care aceasta prevedere contractuală a fost efectiv pusă în executare. În acest sens, din moment ce părțile au agreat prin contract că, începând cu un anumit moment, dobânda care li se va percepe nu va avea un caracter fix, ci va fluctua în funcție de anumiți indicatori, este evident faptul că acestea, semnând contractul, și-au exprimat consimțământul față de aceste prevederi (art. 969 C.civ. în vigoare la încheierea contractelor).
Data fiind aceasta situație de fapt, rezulta ca niciuna din condițiile prevăzute in alin. l din Legea nr. 193/2000 nu este întrunita in cazul contractelor de credit care fac obiectul sesizării instanței de judecata.
Referitor la capătul de cerere prin care se solicita modificarea nivelului dobânzii, pârâta a arătat că prin acest capăt de cerere, se solicită instanței să înfrângă/limiteze forța obligatorie a contractelor încheiate de părți prin obligarea unei părți să accepte schimbările propuse unilateral de cealaltă parte.
Principiul forței obligatorii a contractului este consacrat de art. 969 (1) din Vechiul Cod Civil, sub imperiul căruia s-au încheiat contractele de credit în litigiu, care prevede că "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".Acest principiu imperativ este reafirmat și de alte dispoziții legale precum: art. 1073 din Vechiul Cod Civil, potrivit căruia "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației" și art. 1101 (1) din Vechiul Cod Civil, conform căruia "Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar". Acest principiu fundamental a fost reconsacrat prin art.1270 din Noul Cod Civil.
Componenta esențială a forței obligatorii a contractului este aceea că părțile contractante sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă, toate obligațiile Ia care s-au angajat și să respecte clauzele contractuale în integralitatea lor. în același sens pledează și dispozițiile art. 970 (1) din Vechiul Cod Civil, potrivit căruia "Convențiile trebuie executate cu bună-credință". Astfel după cum s-a arătat în literatura de specialitate "Regula cuprinsă în art. 970 alin.l C.civ. înseamnă, în primul rând, că părțile contractante, mai ales debitorul, trebuie să execute cu fidelitate angajamentele contractuale, cu toate dificultățile care ar putea să apară pe durata ființei contractului". Sau, după cum în mod justificat au arătat alți autori "Obligativitatea contractului prezintă o deosebită însemnătate nu numai pentru raporturile dintre părți, dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice, în general. Ea nu decurge doar din voințele individuale ale părților contractante, ci constituie un adevărat imperativ social; societatea însăși, legislația impun respectarea strictă a contractelor legal încheiate."
In acest context, forța obligatorie a contractului se impune nu doar părților, ci și instanțelor de judecată, de unde consecința că nu se poate interveni judiciar în contracte, pentru a le modifica sau a dispune încetarea lor, în absența unui temei legal expres care să stabilească o derogare/excepție de la principiul forței obligatorii. Pentru că, astfel după cum a arătat înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie de speță, în absența unui temei legal „instanța nu poate suplini consimțământul unei părți la încheierea unui act juridic" .
Totodată, pana la . OG 50/2010 noțiunea de marja a băncii nu exista in contractele de credit de aici rezulta ca solicitarea reclamantei ca marja băncii sa aibă o valoare propusa de aceasta, este de-a dreptul aberanta.
Referitor la caracterul presupus abuziv al comisionului de acordare pârâta a arătat că taxele si comisioanele, alături de dobânda reprezintă costul total al creditului. Atâta timp cat acestea au fost cunoscute si acceptate de consumator, intelese si parte dintre ele plătite la acordarea creditului (cum este cazul comisionului de acordare) nu se poate pune problema caracterului abuziv al clauzei prin care acestea sunt evidentitate pur si simplu in contract.
S-a solicitat analizarea contractului de credit in discuție si sa se observe ca referitor la taxe si comisioane, ca sunt respectate dispozițiile art. 3, lit. g) din Directiva 2008/48/CE, „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor".
Sunt respectate si dispozițiile legale aplicabile, din materia respectării drepturilor consumatorilor, întrucât, taxele si comisioanele au făcut si fac parte din oferta subscrisei si fac diferențierea produselor de creditare intre ele.
S-a menționat ca pentru ca aceste clauze sa poată fi considerate abuzive, ar trebui sa se demonstreze ca încalcă cerințele Legii nr. 193/2000.
Astfel, s-a arătat că nu sunt încălcate:
a) dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, potrivit cărora clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuzivă dacă creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor; întrucât, acceptarea unui produs, după ce în prealabil clienții au fost informați cu privire la comisioanele pe care le datorează pentru accesarea acestuia, in contextul in care aceștia (clienții) puteau sa opteze (sa aleagă) dintre produsele pârâtei face ca aceste clauze sa nu poată fi încadrate ad literam in categoria „clauze abuzive".
Negocierea trebuie privita . larg atunci când este vorba despre un produs bancar si înseamnă, de cele mai multe ori, alegerea de către client/potențialul client a unuia dintre produsele din aceeași categorie (credite, depozite, instrumente financiare, etc.), in funcție de nevoile fiecăruia, de perioada de timp alocata derulării contractelor aferente produselor respective, etc.
b) dispozițiile punctului 1 lit. a) din Lista cuprinzând clauzele considerate abuzive publicata ca anexa la Lege, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat in contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivație întemeiata; or, in cazul creditului acordat reclamantei in ceea ce privește comisionul de acordare, nu este aplicabila aceasta prevede legala întrucât comisionul de acordare a fost plătit integral la acordarea creditului si nu ar mai putea face obiectul unei modificări ulterioare (unilaterale).
În ceea ce privește caracterul negociat al clauzei referitoare la comisionul de acordare, pârâta a arătat că clienții au luat cunoștință anterior semnării de clauzele contractului de credit și de documentația aferentă analizării aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractului de credit.
In concluzie, clienta a avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzei privind comisionul, putând opta intre mai multe tipuri de credite (cu dobânda fixa sau variabila, in moneda națională sau în valută, cu variație în funcție de indice de referință sau de dobândă de referință, credit cu comision de acordare, alegând, în final, din portofoliul de produse bancare oferite de pârâtă, creditul ipotecar pentru persoane fizice cu caracteristicile pe care le-au considerat potrivit nevoilor lor.
In ceea ce privește cerința ca prin clauza incriminata sa se creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile parților (art.4 alin.l din Legea nr.193/2000) pârâta a menționat că la momentul semnării contractului de credit legislația in vigoare nu interzicea stipularea unor clauze conții de variabilitate a dobânzii si nici comisioanele de acordare si respectiv, de administrare, astfel simpla stipulare in contract a unei prevederi referitoare la o dobânda variabila nu este de natură a crea un dezechilibru contractual si de a dovedi reaua-credința a pârâtei, in condițiile in care au fost acceptate in cunoștința de cauza de către client. Totodată, luând in considerare ca in cauza dedusa judecații, este vorba despre comisioane acceptate prin opțiunea exprimata pentru un anumit produs bancar, nu se poate vorbi despre crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților. În ceea ce privește comisionul de acordare, acesta a fost asumat de client încă de la contractarea produsului bancar de creditare, a trebuit să îl plătească înainte sau cel mult în ziua acordării.
De asemenea, pârâta solicita instanței sa aibă in vedere ca legislația in vigoare in materia creditelor de consum nu interzicea perceperea si introducerea in contractele de credit a unui asemenea element de cost.
Documentația de credit cuprinde atât documentele depuse de potențialul client la banca in vederea analizării posibilității de acordare a unui credit, precum adeverința de salariu, acte de proprietate ale bunurilor cu care intenționează sa garanteze creditul, cererea de credit, etc. cat si documentele întocmite de banca, după aprobarea creditului, cum ar fi: contractul de credit, contractul/contractele de garanții, graficul de rambursare, etc.
Astfel, comisionul de acordare reprezintă o cheltuiala aferenta întocmirii documentației de credit fiind, in fapt, contravaloarea unei activități (serviciu) prestate de banca clientului (acordarea împrumutului). După analizarea dosarului depus la banca de către client, și aprobarea cererii de credit, se întocmește efectiv documentația de credit, constând in contractul de credit, contractele de garanție (mobiliara, imobiliara), documentele de tragere a creditului, graficul de rambursare, etc. reclamanților i-a fost pus la dispoziție un exemplar al contractului de credit, care prevede ca pentru creditul acordat clientul va plați un comision de acordare, iar plata comisionului se efectuează de către client din surse proprii, in ziua semnării contractului.
La momentul semnării contractului de credit clientul nu doar ca era necesar a cunoaște obligația de a achita acest comision de acordare, dar era obligatoriu a si deține suma, ce urma a fi achitata din surse proprii. Or, in aceste condiții pârâta considera ca nu poate fi invocata necunoașterea asupra acestui aspect sau existenta unui contract preformulat, care sa fi vătămat interesele consumatorului. Acest comision a fost precis determinat, in cota procentuala, fiind indicata inclusiv moneda in care urmează a fi achitat. In același timp acest comision a fost perceput ca o contraprestație a unui serviciu corelativ oferit de către cocontractant, serviciu care consta in procesarea documentelor si întocmirea întregii documentații necesare in vederea acordării creditului.
Mai mult, acest comision, fiind cunoscut de la data semnării contractului, a fost acceptat in mod direct de către client, fiind aplicabile prevederile art.969 Cod civ., in vigoare la data semnării contractului, ce acorda valoare de lege contractului semnat intre parți.
In concluzie, comisionul de acordare reprezintă o plata datorata, derivând din contractul de credit încheiat de către reclamant cu O. B. România S.A. si din aplicarea principiului enunțat la art. 969 cod civil potrivit căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".
Acest comision a fost legal si corect perceput, fiind rezultatul manifestării de voința a pârtilor, materializata in contract si nu a fost eliminat nici in prezent din cadrul prevederilor legale incidente in materie. În concordanta si cu stricta observare a soluțiilor dispuse de către instanțele de judecata din tara pe parcursul acestui an, perceperea si stipularea in contractul de credit a unei clauze referitoare la un comision de acordare nu este privita ca o clauza abuziva. Sa citam in acest sens din cuprinsul unei sentințe pronunțate de Judecătoria Reghin in dosarul nr._: „In ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de acordare, instanța apreciază ca aceste prevederi contractuale nu constituie clauze abuzive, deoarece a fost stabilit intre parți in deplina cunoștința de cauza, la data încheierii contractelor, comisionul fiind plătit de către împrumutați la momentul acordării creditelor. Trebuie totodată notat ca este si de notorietate faptul ca la acordarea oricărui credit de către orice banca se percepe un comision de acordare a creditului, cuantumul sau diferind in funcție de instituția bancara care acorda creditul. Mai mult decât atât, conform art.3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de creditor". Or, in cazul comisionului de acordare, instanța retine ca acesta respecta si prevederile anterior menționate din Directiva nr. 2008/48/CE, comisionul de acordare făcând parte din costul total al creditului și îndeplinind și condiția de a fi cunoscut încă de la data semnării contractului. În consecință, instanța urmează să constate că prevederile din contractele de credit analizate, referitoare la comisionul de acordare a creditelor, nu constituie clauze abuzive”.
Totodată, temeiul perceperii acestuia îl reprezintă art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare care stabilește că în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii si altor garanții, după caz". Din interpretarea logico-juridica a acestui text legal rezulta ca la încheierea unui contract de credit ipotecar împrumutatul este obligat sa suporte doar cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit si cele ale constituirii ipotecii. Insa, noțiunea de cheltuieli aferente documentației de credit nu se rezuma numai la taxa de analiza dosar, taxa de evaluare imobil si taxa notariala pentru contractul de ipoteca, ci si la cheltuielile făcute de banca in vederea întocmirii documentației, respectiv redactare contract de ipoteca, redactare contract de împrumut, întocmirea documentelor de tragere a creditului, întocmirea graficului de rambursare, etc.
Totodată esențial este faptul ca acest comision a fost perceput de banca in momentul semnării contractelor de credit, fiind o condiție „sine qua non" pentru insasi nașterea raporturilor obligationale dintre parți.
In ceea ce privește obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite in temeiul contractului de credit, s-a precizat ca plățile efectuate de către reclamanta in contul creditului (rata de capital + rata de dobânda) au fost plați datorate in temeiul unui contract valabil încheiat de parți, ale cărui prevederi au fost respectate de ambele parți. Incidente in acest sens sunt si dispozițiile art. 969 Cod civil, potrivit cărora „convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante" si de asemenea, dispozițiile art. 1092 Cod civil potrivit căruia „orice plata presupune o datorie".
Or, reclamanta, urmărind o îmbogățire fara just temei cu fraudarea corelativa a băncii, ar putea aștepta pana la sfârșitul creditului, pentru a obține de la instanța restituirea unor sume plătite in temeiul contractului inca de la început. Așadar, daca se va admite acțiunea, pe fondul „valului" mediatic, întrucât legal este tehnic imposibil, se solicită a se avea in vedere că potrivit teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesiva, nu poate produce efecte retroactive, ex tunc. Acest fapt se explica, prin imposibilitatea uneia dintre parți de a returna folosința asigurata de cealaltă parte.
Aceasta excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabila si ii cazul contractelor de credit încheiate de Banca. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința unui bun de care s-a bucurat, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție in schimbul clauzelor referitoare la diferența de dobânda, in condițiile in care obligațiile de plata au fost onorate la termen si in mod complet.
In situația in care numai Banca ar fi obligata la restituirea sumelor deja achitate, fara a mai discuta de problema prescripției extinctive (termenul de 3 ani care curge de la fiecare rata de credit, fiind vorba de contract cu executare succesiva) s-ar crea o situație inechitabila, caracterizata juridic de îmbogățirea fara justa cauza a împrumutatului. Patrimoniul acestuia s-ar imbogati cu sumele echivalente clauzelor eliminate, in timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.
Aceasta este o alta rațiune pentru care nu este posibila admiterea solicitării reclamantei privind repunerea parților in situația anterioara, sau daca se va admite, continuarea contractului este imposibila, din punctul de vedere al pârâtei.
Daca părțile s-ar repune in situația anterioara, consecințele ar fi dezastruoase: anularea tuturor actelor subsecvente, inclusiv de ipoteca, dezechilibrarea ordinii de drept, pe care tocmai instanța are obligația si practic menirea sa o vegheze.
Organizarea juridică a vieții sociale implică în mod necesar asigurarea unei stabilități a raporturilor juridice instituite în baza normelor juridice, nu pe baza închipuirilor consumatorilor de produse bancare, care ar face orice pentru a frauda băncile si pentru a se imbogati fara just temei.
In ceea ce privește solicitarea reclamantei sa se restituie dobânda legala anuala aferenta sumelor solicitate a fi restituite, trecând peste faptul prescripției extinctive invocate mai sus, pârâta a arătat ca nu a fost pusă niciodată in întârziere, astfel ca solicitarea de a se plăti o dobânda la ceva ce nu este datorat este inadmisibila.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 205-208 C.pr.civ, art. 4 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, art. 969 C.civ, art.3 alin.1 lit. k din Legea nr.289/2004, art.9³ lit. e, g și h din OUG nr.174/2008, OUG nr.50/2010.
La data de 29.10.2014 reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat raportat le excepția necompetenței materiale și teritoriale că se impune a fi respinsă. Ca atare a invocat prevederile art.99 alin. 2 C.pr.civ și ale art.95 pct.1 C.pr.civ, precum și art.113 alin.1 pct.8 C.pr.civ.
Prin Sentința civila nr. 3076/2014 a Tribunalului Specializat Cluj s-a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalului Specializat Cluj si declinata competenta in favoarea Judecătoriei Cluj-N.. Este de observat ca instanța a analizat si s-a pronunțat implicit si asupra necompetentei teritoriale invocate de către parata.
La data de 23.12.2014 dosarul s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Cluj-N..
La data de 03.03.2015 reclamanta a înregistrat o „precizare de acțiune” (f.7-9).
In cauza, a fost administrata proba cu înscrisuri.
Analizând probele administrate in vederea pronunțării asupra excepțiilor puse in discuție si asupra fondului cauzei, instanța retine următoarele:
Între O. B. România SA prin sucursala Mănăștur și C. M. C. s-a încheiat Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca C_ /13.06.2006 prin care a primit un credit în valoare de 24.000 CHF pe o perioadă de 120 luni (f.12-20, 31-33).
De asemenea, intre O. B. România SA prin sucursala Mănăștur și C. M. C. împreuna cu reclamanta C. E. M. s-a încheiat Contractul de credit pentru nevoi personale garantat C2203/2010/_/10.11.2006 prin care au primit un credit în valoare de 13.750 CHF pe o perioadă de 60 luni (f.21-30.
Cu privire la primul contract, reclamanta a devenit parte, dobândind calitatea de codebitor in urma încheierii actului adițional nr.1 la data de 23.12.2009.
La data de 09.05.2014 debitorul principal C. C. M. a decedat.
Totodată, cel de al doilea contract de credit a fost lichidat integral.
Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să fie legitim, juridic (corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale), născut și actual, personal și direct.
In consecința, cu privire la acest din urma contract, instanța apreciază ca este întemeiata excepția lipsei de interes întrucât reclamanta nu poate justifica un interes legitim si actual in contestarea unui contract care nu este in derulare si a cărui efecte juridice s-au stins. In caz contrar ar însemna ca s-ar permite periclitarea întregului circuit civil prin aducerea in discuție oricând a unor acte juridice care nu mai sunt in vigoare si care nu mai produc efecte.
De altfel, si în prezent, se menține regula conform căreia, dacă dreptul invocat este născut și actual, atunci și interesul este născut și actual.
Așadar, cu privire la contractul de credit pentru nevoi personale garantat C2203/2010/_/10.11.2006 va admite excepția lipsei de interes si va respinge cererea referitoare la acesta urmând a fi analizata cererea doar cu privire la contractul aflat in derulare, Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca C_ /13.06.2006.
Totodată va fi respinsă și excepția invocată de pârâtă, privind prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea prestațiilor executate in perioada 2006-2011. Ca argument al soluției, instanța reține că cererea de restituire a prestațiilor își găsește temeiul juridic în regula restitutio in integrum – efect principal al nulității sau anulării actului juridic. Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor nu se confundă cu dreptul la acțiunea în anulare sau constatarea nulității absolute a actului juridic. Nici data de la care începe să curgă termenul de prescripție al celor două acțiuni nu este identic, deoarece pentru acțiunea în anulare termenul se socotește potrivit prevederilor speciale ale art. 9 din Decretul nr. 167/1958, pe când pentru cererea de restituire a prestațiilor dreptul la acțiune începe să curgă de la data anulării sau constatării nulității actului. Dincolo însă de acest aspect, acțiunea în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, întemeiată pe Legea 193/2000 este, ca natură juridică, o acțiune în constatarea nulității absolute, întemeiată pe cauză ilicită, situație în care dreptul la acțiune este imprescriptibil. Acțiunea în restituire este, într-adevăr, prescriptibilă extinctiv în termenul general de 3 ani, dar data de la care începe să curgă acest termen este data constatării nulității absolute. Orice altă interpretare ar lăsa fără eficacitate juridică și practică caracterul imprescriptibil al nulității absolute.
Cu privire la aspectele de fond, instanța arata următoarele:
Dintru-nceput instanța reține că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 9 ind. 3 din OG nr. 21/1992, privind protecția consumatorilor. Acest text legal nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca nr. C_ din 13.06.2006, fiind introdus in OG nr. 21/1992 de pct. 9 al art. II din Ordonanța de urgenta nr. 174/19.11.2008, publicata in M.Of. al României nr. 795/27.11.2008 (in vigoare din data de 27.12.2008).
Ca atare, raportat la momentul încheierii contractului, nu se pune problema in speța a analizării conformității clauzelor criticate cu dispozițiile art. 9 ind. 3 din OG nr. 21/1992, privind protecția consumatorilor.
Similar, in cauza nu sunt incidente dispozițiile art. 37 din OUG nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, potrivit cărora „dobânda va fi compusa dintr-un indice de referința EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumita perioada sau din rata dobânzii de referința a Băncii Naționale a României, in funcție de valuta creditului, la care creditorul adăuga o anumita marja fixa pe toata perioada derulării contractului”.
In conformitate cu prevederile art. 95 din OUG nr. 50/2010, astfel cum a fost modificat prin art. 39 al art. I din Legea nr. 288/28.12.2010, publicata in M.OF. al României nr. 888/30.12.2010, dispozițiile OUG nr. 50/2010 nu se aplica contractelor in curs de derulare la data intrării in vigoare a acestui act normativ, cu excepția dispozițiilor art. 37 ind. 1, art. 66-69 si, in ceea ce privește contractele de credit pe durata nedeterminata existente la data intrării in vigoare a OUG nr. 50/2010, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. 2, ale art. 57 alin. 1 si 2, precum si ale art. 66-71. Or aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză.
Art. 14 alin. 1 Legea nr.193/2000 prevede: Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Conform art. 1 alin. (3) raportat la art. 4 alin. (1) si (2) din Legea nr.193/2000: " (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."
Conform punctului 1 lit. a) din Lista cuprinzând clauzele considerate abuzive publicată ca anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 arata ca "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil".
În acord cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, (1) Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. (3) Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Se impun a fi amintite și prevederile art. 2 din același act normativ, potrivit cărora (1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale. (2) Prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.
Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:
(1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată;
(2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
(3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
Contractul încheiat de pârâtă și reclamant este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârâtă, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă, sau de a refuza oferta băncii. În speță, pârâta nu a dovedit că vreuna dintre clauzele presupus abuzive a fost negociată direct cu consumatorul.
Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000).
În cauză pârâta nu a produs o asemenea dovadă, împrejurarea că, în faza pre-contractuala, clientul a fost informat în legătură cu condițiile de creditare, nu reprezintă o dovadă a negocierii, negocierea fiind diferită de respectarea obligației de informare (negocierea este precedată de informare, dar nu se confundă cu aceasta). Prezentarea către public a diferitelor pachete/opțiuni de creditare reprezintă o formă de publicitate/de informare în legatură cu serviciile oferite, însă odată făcută alegerea unui anumit tip de produs, de către consumator (dar în condițiile în care banca stabilește ratingul/scoringul clientului), acesta este lipsit de posibilitatea reală de a negocia condițiile/termenii/clauzele acelui contract de credit (pentru care a optat, în urma informării).
Astfel, negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de servicii de către bancă și cu obligația de informare, negocierea presupunând ca partea, consumator să aibă posibilitatea modificării clauzelor contractuale.
În lipsa unor probe concrete privind negocierea, instanța constată că pârâta nu a răsturnat prezumția caracterului nenegociat al clauzelor standard.
Fiind îndeplinită prima cerință enunțată privind caracterul abuziv pentru toate clauzele contractuale în discuție indicate în prezenta speță, pentru stabilirea caracterului abuziv al acestora în cele ce urmează se va analiza raportat la fiecare clauză în parte îndeplinirea celorlalte condiții, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
În analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente precum conținutul drepturilor sau obligațiilor părților, valoarea la care acestea se raportează, precum și existența clauzelor prin care nu se acordă aceleași drepturi ambelor părți contractante.
O clauză, pentru a fi abuzivă, trebuie să producă un dezechilibru între prestațiile părților, analizarea acestei condiții implicând o comparație între interesele celor două părți ale contractului pentru a se verifica dacă interesul consumatorului a fost neglijat în raport cu cel al cocontractantului său.
Cu referire la buna credință instanța are în vedere considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.
Prin urmare în cauză urmează a se analiza dacă, prin inserarea clauzelor contestate, au fost vătămate interesele legitime, patrimoniale ale consumatorului –reclamanta împrumutata.
Clauza prevăzută laart. 8 din contractul de credit, prevede că pentru creditul acordat, clienții datorează și vor plăti băncii o dobândă care este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda curentă (care la data încheierii contractului este de 7%, dobândă ce se stabilește sub formă procentuală, ca rata anuală de dobândă art. 8.1) poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (Euribor,Libor, Bubor etc.), fără a exista consimțământul clientului, noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.
Instanța reține că această clauză cuprinde elemente abuzive în sensul că lasă la manifestarea de voință unilaterală a băncii posibilitatea de a interveni la modificarea ratei dobânzii curente în funcție de politica băncii, fără ca modificarea dobânzii să fie rezultatul voinței comune a împrumutaților și a împrumutătorului. Astfel consumatorii nu au posibilitatea să fie informați corect și complet cu privire la costurile creditului și în timp util, pentru ca aceștia eventual să poată contesta anumite modalități de calcul, această posibilitate fiindu-le abolită deoarece modificările ratei de dobândă sunt aplicabile fără a fi necesar consimțământul clientului. Deși sunt inserate elemente concrete privind referința la care se face trimitere atunci când este vorba de revizuirea dobânzii, indicatorii de referință pentru fiecare valută (Euribor, Libor, Bubor etc.), se prejudiciază drepturile împrumutaților, deoarece din modul de redactare al clauzei, dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, rezultă că depinde exclusiv de împrumutător (banca) de a acționa într-un anumit sens, ea nefiind obligată în vreun caz să acționeze și în interesul consumatorului, ea are posibilitatea să modifice rata dobânzii doar atunci când o atare modificare îi profită, nu și atunci când valoarea indicelui de referință scade.
Fără îndoială că dobânda este circumscrisă obiectului contractului, însă instanța poate să evalueze natura abuzivă a clauzelor privind dobânda în măsura în care această clauză nu este exprimată „într-un limbaj ușor inteligibil. Astfel, clauza privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în funcție de politica băncii, chiar și dacă au fost stipulate în mod concret motivele care pot conduce la modificarea dobânzii în condițiile în care depinde exclusiv de împrumutător (banca) de a acționa într-un anumit sens, ea nefiind obligată în vreun caz să acționeze și în interesul consumatorului, deci se acționează în mod unilateral de bancă, fără consimțământul împrumutatului reprezintă o clauză abuzivă în sensul dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, modul de redactare al clauzelor este departe de a fi ”ușor inteligibil”, ducând, prin redactarea deficitară coroborată cu reaua credință a băncii, la interpretări care afectează grav echilibrul contractual.
Astfel, în condițiile enunțate, lăsând la apreciere băncii posibilitatea majorării dobânzii, aceste clauze încalcă prevederile legale în materie, fiind de natură a produce clienților grave prejudicii materiale.
Instanța subliniază ca nu se pronunța asupra prețului contractului, astfel cum susține parata întrucât nu analizează daca un comision sau altul este mare, prea mare sau nu ar trebui sa fie decât „atât” si astfel sa stabilească instanța costul. Instanța analizează daca pentru același serviciu prestat se solicita doua sau mai multe taxe/comisioane respectiv daca o clauza este suficient de clara/ inteligibila pentru orice consumator inclusiv cu putere de înțelegere in partea inferioara a scalei.
Clauza de la art. 9.2 din contract prevede că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul taxelor și comisioanelor, fără consimțământul clientului, noul nivel al comisioanelor va fi publicat în Tariful de taxe și comisioane și va fi afișat la sediile băncii.
În mod similar cu cele expuse mai sus, cu luarea în considerare și a aspectului că prin neindicarea niciunui criteriu obiectiv care să permită consumatorului să prevadă dacă se impune sau nu modificarea taxelor și comisioanelor, această clauză servește doar intereselor băncii, fiind de natură a crea prejudicii materiale consumatorilor.
Clauza de la art.9.1 lit. a din contract prevede că pentru creditul acordat, banca percepe un comision de acordare de 1,75% din valoarea creditului. Comisionul de acordare se reține în valuta creditului de către bancă din creditul acordat in momentul utilizării acestuia. Potrivit art. 9.1 lit. b si c din contract clientul a plătit taxa de analiza a dosarului de credit, taxa de evaluare a proprietății.
În privința acestei clauzei, referitoare la comisionul de acordare a creditului, instanța reține că acest comision este de 1,75% și se calculează la valoarea inițială a creditului și se reține în valuta creditului de către bancă din creditul acordat in momentul utilizării acestuia. Comisionul nu se justifică, întrucât obligația de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întrunește condițiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activități trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Operațiunile realizate de angajații băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are nici un control asupra activităților astfel desfășurate. Prestațiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voință, consimțământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obțin creditul solicitat, deși aceleași resurse se consumă și în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.
Instanța reține că nu se justifică perceperea unui comision pentru întocmirea și analiza documentației pentru produse tip credit (analiza dosarului art. 9.1 lit. b din contract) și a comisionului de acordare credit, astfel cum acestea sunt definite în contract întrucât reprezintă doua taxe pentru același serviciu.
Prin urmare, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului și în afara exprimării consimțământului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei-credințe nu sunt respectate, astfel rezultă caracterul abuziv al clauzei inserate în art.9.1 lit. a din contractul de credit privind comisionul de acordare credit în cuantum de 1,75%.
Prin urmare, constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art.9.1 lit. a si art. 8.1 din Contractul de credit ipotecar nr. C_ /13.06.2006 în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea 193/2000, instanța va dispune înlăturarea lor. Având în vedere că aplicarea sancțiunii nulității presupune și restituirea prestațiilor efectuate în baza acestui act, ca urmare a constatării nulității acestor prevederi contractuale, instanța va obliga pe pârâta să restituiesuma achitatacu titlu de comisionul de acordare credit în cuantum de 1,75% prevăzut de art. 9.1 lit. a din Contractul de credit ipotecar nr. C_ /13.06.2006.
Chiar dacă instanța a constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, instanța nu ar putea valida modificarea contractului în sensul dorit de reclamanta întrucât pe temeiul Legii nr.193/2000 instanța sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispozițiilor art. 8-13 din Lege) nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, instanța poate doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului (cu daune interese, dacă este cazul).
Conform jurisprudenței CJUE stabilită în cauza C – 618/10 Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nici o altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic. Jurisprudența CJUE stabilită în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva O. Jelzálogbank Zrt, conform căreia articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, nu este aplicabilă în cauză neexistând o normă cu caracter supletiv prin care instanța națională să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu norma supletivă. Ramane la latitudinea parților sa negocieze dobânda aplicabila si in funcție de rezultat sa se stabilească daca exista de restituit sau nu vreo prestație deja realizata din cele referitoare la dobânda creditului.
Prin urmare instanța va admite în parte acțiunea în limitele mai sus arătate și o va respinge în rest ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată art. 453 C.p.c. prevede că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
Cu privire la solicitarea reclamanților de a obliga pârâta la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere și soluția de admitere în parte a acțiunii, instanța urmează a admite în parte cererea dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de 372 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat) către reclamanta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune invocata de către parata.
Admite excepția lipsei de interes cu privire la contractul C_ din 10.11.2006 si in consecința respinge cererea referitoare la acest contract.
Admite în parte cererea de chemare in judecata modificata formulata de reclamanta C. E. M., CNP_, domiciliata în Cluj-N., . nr. 43, jud. Cluj, cu domiciliul procesual ales la C., N. si Asociații Societate Civila de Avocați cu sediul secundar situat în Cluj-N., . etaj 1, jud. Cluj, în contradictoriu cu pârâtele O. B. România SA, J40/_/1995, C. RO_, cu sediul în București, .-68 sect. 1, O. B. România SA prin sucursala Manastur, J_, CUI_, cu sediul în Cluj-N., .. 81, jud. Cluj.
Constata caracterul abuziv si nulitatea clauzelor cuprinse în art. 9.1, lit. a si art.8.1 din Contractul de credit ipotecar nr. C_ /13.06.2006.
Dispune înlăturarea din Contractul de credit ipotecar nr.C_ /13.06.2006, a clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive.
Obliga parata la restituirea sumei preluate cu titlu de comision de acordare.
Obliga parata la plata sumei de 372 lei reprezentând cheltuieli de judecata.
Respinge ca neîntemeiate restul pretențiilor.
Cu drept de apel la Tribunalul Specializat Cluj în termen de 30 zile de la comunicare.
Apelul se depune la Judecătoria Cluj-N..
Pronunțata în ședința publica, azi, 13.05.2015.
JUDECATOR: GREFIER:
N.-F. B. A. S.
| ← Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 4676/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 5063/2015.... → |
|---|
