Pretenţii. Sentința nr. 2590/2014. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2590/2014 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 11-03-2014 în dosarul nr. 27121/212/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C. – SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal nr. 3047
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2590
Ședința publică din data de 11.03.2014
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: M. TIMOAȘCĂ
GREFIER: F. S.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe reclamant . și pe pârât M. E., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal facut in sedinta publica, atât la prima strigare, cât si la a doua strigare, se constată lipsa părtilor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință.
Instanța în baza art. art.94 pct.1 lit. j raportat la dispozițiile art.107 și art.1027 din C.proc.civ. se declară competentă în soluționarea prezentei cauzei din punct de vedere general, material și teritorial.
Instanța estimează o durată de 2 luni necesară pentru cercetarea procesului, termen apreciat ca fiind optim și previzibil față de obiectul cauzei.
Potrivit art. 255 Cod procedură civilă, instanța constată că probele solicitate de reclamantă sunt admisibile și pot duce la soluționarea procesului și, în temeiul art. 258 Cod procedură civilă, încuviințează pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosar, ca fiind pertinente, concludente și utile in soluționarea cauzei.
În temeiul dispozițiilor art. 394 din Codul de procedură civilă, instanța reține cauza în vederea soluționării.
I N S T A N T A
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. în data de 08.10.2013, sub nr._, reclamanta S.C. V. ROMÂNIA S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. E., obligarea pârâtului la plata sumei de 448,85 lei reprezentând contravaloare servicii de telefonie mobilă precum și penalități calculate conform contractului, precum și taxă de reziliere contract.
De asemenea reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a prestat pârâtului servicii de telefonie mobilă, în temeiul contractului încheiat la data de 16.11.2012, pentru care a emis facturi fiscale atașate cererii, din a căror contravaloare pârâtul nu a achitat suma de 448,85 lei.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 noul Cod de procedură civilă privind cererile de valoare redusă.
Reclamanta nu a solicitat dezbateri orale.
Pârâtul nu a formulat răspuns la cererea de chemare în judecată în termenul prevăzut de art. 1029 alin. 4 C.proc.civ..
Instanța a încuviințat proba cu înscrisuri.
Conform art. 1025 C.proc.civ.: „(1) Prezentul titlu se aplica atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecata și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței. (2) Prezentul titlu nu se aplica în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici în ceea ce privește răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorității publice. (3) De asemenea, prezenta procedură nu se aplica cererilor referitoare la: a) starea civila sau capacitatea persoanelor fizice; b) drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; c) moștenire; d) insolvența, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile și a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; e) asigurări sociale; f) dreptul muncii; g) închirierea unor bunuri imobile, cu excepția acțiunilor privind creanțele având ca obiect plata unei sume de bani; h) arbitraj; i) atingeri aduse dreptului la viața privată sau altor drepturi care privesc personalitatea.”
Instanța reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile titlului X din codul de procedură civilă privind cererile de valoare redusă, întrucât creanța pretinsă de reclamantă este sub nivelul de 10.000 lei și nu este incident niciunul din cazurile de excepție prevăzute de alin. 2 și 3 ale art. 1025 C.proc.civ..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarea situație de fapt:
Între S.C. V. ROMÂNIA S.A., în calitate de prestator, și pârâtul M. E., în calitate de beneficiar, s-au încheiat contractul de abonament pentru serviciile V. . nr._/16.11.2012
În baza acestui contract, S.C. V. ROMÂNIA S.A. a emis facturile fiscale nr. VDF_/23.11.2012, VDF_/23.12.2012, VDF_/23.01.2013, VDF_/23.02.2013, care cuprind un preț al serviciilor de telefonie mobilă în cuantum de 448,85 lei.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, reclamanta S.C. V. ROMÂNIA S.A., solicită instanței obligarea pârâtului la plata creanței rezultate din facturile menționate mai sus, în cuantum de 448,85 lei, reprezentând preț al serviciilor de telefonie mobilă.
Potrivit art. 1270 alin. 1 C.civ.: „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.”
Astfel, având în vedere prevederile legale menționate, pârâtul avea, conform dispozițiilor contractului, obligația să achite contravaloarea facturilor reprezentând prețul serviciilor de telefonie prestate acestuia.
Instanța reține că reclamanta a făcut dovada raporturilor juridice dintre părți și a prestației efectuate pârâtului, însă pârâtul nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor asumate, respectiv plata facturii mai sus menționate, astfel că în ce privește debitul de 792,80 lei pretențiile reclamantei sunt întemeiate.
Față de aceste considerente, instanța va admite primul capăt de cerere și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 448,85 lei reprezentând rest de plată contravaloare servicii de telefonie mobilă aferentă facturilor nr. VDF_/23.11.2012, VDF_/23.12.2012, VDF_/23.01.2013, VDF_/23.02.2013.
În ceea ce privește capătul nr. 2 și 3 de cerere, obligarea pârâtului la plata sumei de 248,97 lei reprezentând penalități convenționale în cuantum procentual de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente prețului neachitat de 448,85 lei pentru perioada cuprinsă între scadența fiecărei facturi anexate și data cererii, precum și în continuare până la plata efectivă a debitului, instanța constată următoarele:
În cauză sunt aplicabile dispozițiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, care a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, având în vedere calitatea părților (comerciant, respectiv consumator, astfel cum sunt definite noțiunile prin Legea nr. 193/2000).
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, acela de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În cauza C. vs. Enel CEJ a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ, obiectivul integrării pe care îl urmărește Comunitatea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel că, decurgând din natura proprie a Comunității, supremația dreptului comunitar asupra celui național este o condiție sine qua non a integrării. De aceea, normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, chiar ulterioare și - aspect deosebit de important -, indiferent de natura sau rangul textului național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directivă, decizie).
În consecință, aplicarea jurisprudenței CEJ este obligatorie pentru judecătorul național.
În cauza C 243/08 (Pannon GSM Zrt.), CEJ a hotărât:
„Articolul 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.
Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul nu se opune.
Revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acțiunii principale întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. 1 din Directiva 93/13.”
De asemenea, în cauzele reunite C-240/98 – C-244/98, Curtea Europeană de Justiție a stabilit obligativitatea instanței naționale de a examina chir și din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori și comercianți.
În ceea ce privește clauza penală stipulată în cuprinsul condițiilor generale ce fac parte din contractul încheiat între părți, respectiv la punctul 6.1., instanța reține că stipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,50 % pe an, este abuzivă, contravenind dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, modificată prin Legea nr. 65/2002, pentru motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.
Anexa 1 lit. i din Legea nr. 193/2000 prevede că „sunt considerate abuzive clauzele care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant”.
Art. 6.1. nu a fost negociat direct cu consumatorul, contractul încheiat între părți fiind un contract standard preformulat. Semnarea contractului de consumator nu implică dovada faptului că respectiva clauză a fost negociată, căci în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, consumatorul trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. Caracterul impus, iar nu negociat al clauzei rezultă de altfel din prezumția instituită de art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000, pe care reclamanta nu a răsturnat-o, sarcina probei privind negocierea clauzei penale revenind acesteia, potrivit art. 4 alin. 3 final din aceeași lege.
Clauza penală de 0,5% pe zi de întârziere obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari (respectiv o penalizare de 182,5% pe an) față de pagubele suferite de creditoare, care nu a dovedit faptul că acestea sunt mult mai mari decât dobânda legală anuală (de maxim 8% în anul 2010), ori decât randamentul oricărui plasament financiar, care este de maxim 45% pe an în situația unui plasament cu grad ridicat de risc. Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând cheltuielile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage consecința constatării caracterului abuziv al clauzei penale și a nulității acesteia, ce are ca efect lipsirea de efecte a clauzei, conform art. 6 din Legea nr. 193/200 și art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993.
Pentru considerentele mai sus expuse, instanța, constatând caracterul abuziv al clauzei penale inserate la punctul 6.1. din condițiile generale ale contractului de abonament pentru serviciile V., va reține nulitatea acestei clauze și drept consecință va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata penalităților convenționale.
Instanța reține că taxa de reziliere de 879,50 lei este solicitată de reclamantă în baza art. 10.4 din condițiile generale contractuale.
În primul rând instanța reține că nu s-a făcut dovada de către reclamantă a faptului că pârâtul a solicitat încetarea contractului pentru activarea acestei clauze.
În al doilea rând instanța reține că și clauza de la art. 10.4 din contract este una abuzivă, nefiind una negociată și încadrată în prevederile lit. j liniuța a treia din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 84 din Codul Consumului.
Anexa 1 lit. j din Legea nr. 193/2000 prevede că: „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunța sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care: (…) - profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunțării unilaterale;”.
În baza art. 10.4 din condițiile generale contractuale, reclamanta în calitate de profesionist impune o taxă fixă consumatorului în cazul în care acesta ar rezilia unilateral contractul înainte de expirarea perioadei contractuale. Este vorba de suma de 270 Euro care este din start mai mare decât suma de 4,03 Euro plus TVA înmulțit cu 24 luni.
Legea nr. 193/2000 a fost modificată prin Legea nr. 161/2010, ocazie cu care s-au introdus prevederile de la litera j mai sus menționate.
Tot prin Legea nr. 161/2010 au fost modificate dispozițiile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 84 având următoarea formă: „Dreptul consumatorului la denunțarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înțelegere între părți, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părților referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunțării unilaterale.”
În acest context, profesionistul nu mai poate solicita consumatorului în cazul rezilierii unilaterale de către acesta a contractului taxa fixă de reziliere stipulată întrucât pe de o parte, conform dispozițiilor art. 84 din Codul consumului această clauză este nulă de drept, iar în al doilea rând în temeiul art. 1 lit. j din anexa la Legea nr. 193/2000 aceasta este prezumată ca fiind o clauză abuzivă.
De plano, o clauză care impune consumatorului plata unei sume de bani în cazul rezilierii de către acesta a contractului nu reprezintă o clauză abuzivă, cu condiția ca aceasta să fie negociată cu consumatorul iar clauza să fie de natură a nu restrânge dreptul consumatorului de a rezilia contractul. În acest sens, plata unei taxe fixe, în condițiile unui contract cu prestație succesivă, ce se derulează în timp, reprezintă o restrângere a dreptului consumatorului de reziliere, întrucât i se impune plata unei sume nejustificate față de prejudiciile suferite de profesionist și astfel, această clauză creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru contractual.
Practic, ajuns într-o fază avansată de derulare a contractului, consumatorul este constrâns prin impunea unei taxe de reziliere fixe, să continue desfășurarea contractului, întrucât ar fi mai avantajos din punct de vedere financiar decât rezilierea contractului.
În consecință, o clauză prin care se impune consumatorului o taxă de reziliere, trebuie să fie astfel formulată încât suma stabilită ca despăgubire să fie proporțională cu perioada rămasă de executat din contract iar pe lângă acest aspect trebuie să respecte regulile negocierii cu consumatorul iar despăgubirea, chiar și proporțional stabilită, să nu fie de natură a restrânge dreptul consumatorului de a rezilia unilateral contractul, întrucât ar constitui o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Chiar teza finală a art. 84 din Codului consumului arată că nu este anulat dreptul profesionistului de a solicita daune interese pentru rezilierea de către consumator a contractului înainte de expirarea perioadei contractuale, dar aceste daune interese trebuie să fie just stabilite.
Față de aceste considerente, instanța va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 879,50 lei reprezentând taxă de reziliere, ca neîntemeiat.
Față de aceste considerente, instanța va admite, in parte, cererea reclamantei și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 448,85 lei reprezentând rest de plată contravaloare servicii de telefonie mobilă aferentă facturilor nr. VDF_/23.11.2012, VDF_/23.12.2012, VDF_/23.01.2013, VDF_/23.02.2013.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 1031 alin. 1 Cod procedură civilă, pârâtul urmează să fie obligat către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanta S.C. V. ROMÂNIA S.A., cu sediul procesual ales in VOLUNTARI, . BIROURI 021, nr. 10, . cu pârâtul M. E., cu domiciliul in CONSTANTA, ., ., ..
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 448,85 lei reprezentând rest de plată contravaloare servicii de telefonie mobilă aferentă facturilor nr. VDF_/23.11.2012, VDF_/23.12.2012, VDF_/23.01.2013, VDF_/23.02.2013.
Respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 1128,47 lei reprezentând taxă de reziliere și a penalităților de întârziere, ca neîntemeiată.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 50 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria C..
Executorie.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11.03.2014.
P. GREFIER
M. TIMOAȘCĂ F. S.
Red jud. MT
Tehnored gref SF
Data redactării: 02.04.2014/4 ex
Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de pentru .
Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei:
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 8989/2014. Judecătoria... | Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 4537/2014.... → |
|---|
