Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 9530/2015. Judecătoria CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9530/2015 pronunțată de Judecătoria CONSTANŢA la data de 09-09-2015 în dosarul nr. 37158/212/2014
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA C. – SECȚIA CIVILĂ
Operator de date cu caracter personal nr. 3047
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR.9530
Ședința din camera de consiliu din data de 09.09.2015
Instanța constituită din:
Președinte: C.- M. T.
Grefier: A. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta E. K. ROMANIA SRL înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2002, cu sediul in Bucuresti, sect 2, . 10A, în contradictoriu cu pârâta S. P. SIRIN, cu CNP:_ și domiciliul in C., . nr 10, ., ., având ca obiect cerere de valoare redusă.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din 12.08.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face corp comun cu prezenta.
INSTANȚA,
Asupra cererii de față,
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei C., sub nr._, la data de 04.11.2014, creditoarea . SRL a solicitat în contradictoriu cu debitoarea S. P.-SIRIN obligarea acesteia la plata sumei de 196,24 lei reprezentând debit principal, a sumei de 196,24 lei reprezentând penalități de întârziere, a sumei de 27,73 lei reprezentând dobânzi legale și a sumei de 2004,78 lei reprezentând taxa de reziliere.
În motivarea cererii, creditorul a arătat că între S.C. ORANGE ROMANIA S.A. și pârâtă s-a încheiat contractul de servicii de telecomunicații integrate_/17.10.2011 în baza căruia deși pârâta a beneficiat de serviciile prestate nu a înțeles să achite contravaloarea facturilor fiscale emise în executarea contractului. Ca urmare, au fost calculate penalități în limia debitului principal și dobânzi legale pentru repararea integrală a prejudiciului.
Se mai susține că dreptul de creanță al S.C. ORANGE ROMANIA S.A. față de pârâtă provenind din contractul de abonament încheiat a fost cesionat către reclamantă iar aceasta efectuează activități de recuperare a creanțelor cedate în calitate de administrator al activelor.
În drept, au fost indicate art. 1025 și urm. C.pr.civ., Titlul VI Cap. I privind cesiunea de creanță C.civ.
În susținere, au fost depuse înscrisuri.
Pârâta nu a depus întâmpinare și nici nu a formulat apărări.
A fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
Între S.C. ORANGE ROMÂNIA S.A. și pârâtă s-a încheiat contractul seria_/17.10.2011 având ca obiect furnizarea către debitor a unor servicii de telefonie mobilă. În virtutea serviciilor furnizate creditorul a emis către debitor facturile cu nr.: JAE_/2011, JAE_/2011, JAE_/2011, JAE_/2011, JAE_/2011, JAE_/2011, ce nu au fost achitate de către debitor.
Creanța a fost ulterior cesionată către reclamanta din prezenta cauză.
Potrivit art. 5 din „clauze contractuale de bază”(înscris semnat și de debitor) parte integrantă din contract „plata facturii trebuie efectuată în termen de 14 zile de la data emiterii facturii”, iar „neplata facturii în termenul sus - menționat poate atrage aplicarea de penalități de întârziere clientului, de 0,5%/zi întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii până la data achitării integrale a sumelor datorate către Orange Romania”.
În cauza de față, reclamanta, prin înscrisurile depuse la dosar, a făcut dovada existenței unui contract valabil și executarea obligațiilor de către S.C. ORANGE ROMÂNIA S.A., afirmând în același timp neexecutarea obligațiilor de către pârâtă; instanța reține că acesteia din urmă îi revenea sarcina de a dovedi că și-a executat propriile obligații.
Astfel, pârâta, cu toate că a avut posibilitatea, nu produs probe din care să rezulte că a achitat în întregime și în termen obligațiile în cauză, fapt care va avea ca și efect rămânerea în ființă a prezumției relative a neachitării datoriilor.
Cererea este, prin urmare, întemeiată cu privire la suma de 196,24 lei, așa cum aceasta rezultă din facturile emise menționate mai sus.
În ceea ce privește plata penalităților de întârziere, cererea reclamantei este neîntemeiată.
Instanța constată că o parte din clauzele contractuale stipulate în mod general de reclamantă și acceptate forțat de către pârâtă au un caracter abuziv și contravin Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Astfel, instanța reține că în temeiul art. 4 din legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard sau condițiile generale practicate de comercianți pe proba produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale au fost negociate direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor respective legi pentru restul contractului, dacă o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Instanța este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al contractelor încheiate între prestatorii de servicii și consumatori, obligație ce rezultă neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia. Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat cu valoare de principiu că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului. În lumina acestor prevederi legale, instanța va constata nulitatea parțială a unei clauze contractuale abuzive, și îi va înlătura de la aplicare efectele, fără a se pronunța însă asupra nulității prin dispozitiv, pentru respectarea principiului disponibilității.
Contractul de prestări servicii încheiat între părți, în cauză, are un caracter de adeziune, clauzele acestuia nefiind negociate direct cu pârâtul. Opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie/internet nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie/internet pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
Prin raportare la prevederile legale și interpretarea acestora prezentate mai sus, instanța constată caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 1.9 privind stipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întârziere, încălcând dispozițiile imperative ale Legii nr. 193/2000.
Astfel, potrivit literei i) din anexa legii, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază îndeplinită în cauză. Se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului, și va conduce la nulitatea parțială a clauzei contractuale abuzive.
Pentru aceste motive instanța va respinge capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere considerând că aceasta nu produce efecte.
Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește suma de 2004,78 lei reprezentând taxa de reziliere.
Această chestiune este prevăzută în contract la art. 1.16 din „termenii și condițiile generale”, pe scurt TCG. Astfel la pct. (viii) al art. 1.16 din TCG se prevede că rezilierea poate opera „în alte cazuri(decât cele enumerate la celelalte puncte) prevăzute de acest contract. În toate aceste cazuri(a se înțelege orice situație ce conduce la reziliere), clientul va datora Orange Romania despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat. În plus, în cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat, pe lângă eventuale despăgubiri potrivit prevederilor de mai sus, la plata unor despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulțit cu nr. de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale”. Prin același articol se prevede și posibilitatea ca și consumatorul să rezilieze contractul dacă serviciul nu este furnizat în parametrii de calitate, cu cel puțin 30 de zile înainte de data rezilierii, dar pentru consumator nu se prevede un drept egal la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a rezilierii la inițiativa consumatorului, în temeiul arătat.
Așadar, și acest capăt de cerere privind taxa de reziliere va fi respins ca neîntemeiat.
Conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, „privind dobanda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale in domeniul bancar:
Art. 1. - (1) Partile sunt libere sa stabileasca, in conventii, rata dobanzii atat pentru restituirea unui imprumut al unei sume de bani, cat si pentru intarzierea la plata unei obligatii banesti
Art. 2. - In cazul in care, potrivit dispozitiilor legale sau prevederilor contractuale, obligatia este purtatoare de dobanzi remuneratorii si/sau penalizatoare, dupa caz, si in absenta stipulatiei exprese a nivelului acestora de catre parti, se va plati dobanda legala aferenta fiecareia dintre acestea”.
Față de aceste dispoziții legale, instanța apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, așa cum a fost solicitată.
În concluzie, instanța va admite în parte cererea formulată de reclamanta . S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S. P.-Sirin, va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 196,24 lei, reprezentând contravaloare servicii prestate, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiat, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2004,78 lei reprezentând taxa de reziliere, ca neîntemeiat și va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 27,73 lei, cu titlul de dobândă legală.
În baza art. 1032 și urm. din Codul de procedură civilă, fiind în culpă procesuală, pârâta va fi obligată la plata către creditoare a sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanta . S.R.L. înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2002, cu sediul in Bucuresti, sect 2, . 10A în contradictoriu cu pârâta S. P.-Sirin cu CNP:_ și domiciliul in C., . nr 10, ., ..
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 196,24 lei, reprezentând contravaloare servicii prestate.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiat.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2004,78 lei reprezentând taxa de reziliere, ca neîntemeiat.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 27,73 lei, cu titlul de dobândă legală.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Executorie.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria C..
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09.09.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C.- M. TurcuAlina S.
Red jud. C.M.T./09.09.2015
Tehnored.gref. A.S/2 .
| ← Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 25/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 9553/2015.... → |
|---|
