Pretenţii. Sentința nr. 5524/2015. Judecătoria CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5524/2015 pronunțată de Judecătoria CRAIOVA la data de 27-04-2015 în dosarul nr. 44730/215/2014
Dosar nr._ - pretenții -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 5524
Ședința publică de la 27.04.2015
Instanța constituită din:
Președinte –M. M.-
Grefier –V. G.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C., în contradictoriu cu pârâtul S. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns partile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Verificîndu-și din oficiu competența în baza dispozițiilor art.131 NCPC,instanta constata ca,față de dispozițiile art.94 alin.1,lit.j NCPC și art.107 NCPC, este competenta general,material si teritorial in solutionarea prezentei cauze.
Instanta constată că reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și judecarea în lipsă.
Instanța constată că pârâtul, deși i s-a comunicat că are obligația de a depune întâmpinare, nu a depus la dosar întâmpinare, astfel încât, în temeiul art. 254 Noul Cod de Procedură Civilă, este decăzuta din dreptul de a mai propune probe.
Conform art. 255, alin. 1, coroborat cu art. 258 din Noul Cod de Procedură Civilă, instanța constată că proba cu înscrisurile depuse la dosar de către reclamanta este admisibilă, putând duce la soluționarea procesului, motiv pentru care o încuviințează.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța constată, în temeiul art. 244 alin 1 Noul Cod de Procedură Civilă, terminată cercetarea judecătorească.
În temeiul art.394 alin.1 din Noul Cod de Procedură Civilă, considerând lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, instanța declară închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile dedusă judecății, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 19 12 2014, sub nr._, reclamantul S. C. Județean de Urgență C. a chemat în judecată pe pârâtul S. S., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța, aceasta să fie obligată la plata sumei de 858,59lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare ocazionate de spital cu serviciile medicale oferite pârâtei .
În fapt, reclamantul arată că la data de 17 10.2011, numitul S. S., a fost internat în Secția neurochirurgie și a fost externat în data de 19 10 2011, iar contravaloarea zilelor de spitalizare este în cuantum de 858,59 lei.
Arată că,întrucît această sumă nu a fost recuperată pînă în prezent,sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998-999 c.civ,dar și condițiile prevăzute de art.313 din legea nr.95/2006.
În această situație,spitalul are obligația de recupera prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale,deoarece aceste cheltuieli nu sunt suportate de Fondul Național de Asigurări de Sănătate.
Apreciază reclamantul că,printr-o interpretare gramaticală a dispozițiilor art.313 alin.1 din legea nr.95/2006,rezultă că cel obligat la repararea prejudiciului este persoana care prin fapta proprie a produs o vătămare sanatatii altei persoane insa printr-o interpretare teleologica sew ajunge la concluzia ca ca in aceele situatii în care, din culpa beneficiarului ingrijirilor medicale nu a a fost stabilita persoana a carei fapta proprie sa fi produs o vatamare, cel obligat la repararea prejudiciului este chiar beneficiarul.
Arata ca acest text de lege stabileste clar care sunt persoanele impotriva cărora furnizorii de servicii medicale se pot îndrepta în vederea recuperarii cheltuielilor efectiv ocazionate de asistența medicala acordata persoanelor care prin faptele lor aduc daune sanatatii altei persoane-fara sa prevada si posibilitatea furnizorilor de servicii medicale de a se adresa in anumite condiții împotriva persoanelor vatamate, Legea 95/2006 fiind o lege speciala de la care nu se poate deroga, fiind cunoscută regula potrivit careia pe cale de interpretare nu pot fi create exceptii de drept.
Cu alte cuvinte,se concluzionează că pîrîtu avea obligația de a efectua demersurile legale,pentru a stabili vinovăția făptuitorului,, chiar si numai în scopul rezolvarii obligațiilor ce rezultă din acordarea serviciilor medicale, dmers nedovedit anterior demararii acțiunii în instanță, astfel, se poate prezuma ca pârâtul își recunoaste culpa, constând în omisiunea neglijenta de a întreprinde demersuri judiciare pentru a face dovada ca starea sanatatii sale a fost afectata de alta persoana care ar raspunde față de furnizorul de servicii medicale conform dispozițiilor art 313 din Legea nr.95/2006
De asemenea sustine ca practica judciara a stabilit că si o persoana spitalizată poate avea calitate procesuala pasiva atunci cand nu depune minimum de diligențe pentru a identifica autorul faptei ilicite iar in situația în care culpa beneficiarului îngrijirilor medicale acordate, nu a fost stabilita persoana a cărei faptă proprie sa fi produs o vatamare, cel obligat la recuperarea prejudiciului este chiar beneficiarul, în caz contrat, in situatia în care instanțele naționale ar accepta ideea ca doar persoana vinovată de vătămarea sănătații altei persoane trebuie obligata la recuperarea prejudiciului, ar presupune imposibilitatea repararii efective si integrale a prejudicului, in condițiile în care in lipsa oricaror demersuri judiciare a celui vatamat, nu se poate vorbi de vinpvăția celui presupus a fi produs aceasta vatamare.
Învedrează că angajarea răspunderii civile delictuale presupune îndeplinirea a patru condiții,respectiv existența faptei ilicite,a unui prejudiciu,a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
În cauză,apreciază că fapta ilicită constă în neformularea unei plîngeri penale împotriva agresorului sau autorului accidentului,prejudiciul este constituit de contravaloarea serviciilor medicale oferite pîrîtului,iar legătura de cauzalitate este legătura de la cauză la efect,rezultînd din materialitatea primelor două condiții.
În ce privește vinovăția,apreciază că,în cazul răspunderii civile delictuale,răspunderea autorului este antrenată chiar și în cazul formei celei mai ușoare de culpă.
Mai menționează că debitul solicitat reprezintă o creanță fiscală,în sensul art.22 din codul de procedură fiscală,iar termenul de prescripție este de 5 ani,potrivit dispozițiilor art.131 din același cod.
În drept, se invocă dispozițiile art. 998 și art. 999 Cod civil,112 cpc și art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
Potrivit art. 17 din Legea 146/1997, acțiunea este scutită de plata taxei de timbru.
În temeiul art.242 alin.2 C.pr civ,a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
S-a depus la dosar decont de cheltuieli.
În faza de regularizare, reclamanta a inaintat la dosar Ordinul nr 611/26 05 2014 al Ministerului Sanatatii, foaie de observatie clinica generala, bilet iesire din spital, declaratie pe proprie raspundere a numitei S. M..
Analizînd actele și lucrările dosarului,instanța reține următoarele:
In fapt: in perioada 17.10.-19.10.2011 pârâtul S. S., a fost internat de urgenta in S. C. Județean de Urgenta C.,cu diagnosticul . a diafizei humerusului,astfel cum rezultă din decontul de cheltuieli depus de reclamant.
Valoarea cheltuielilor de spitalizare s-a ridicat, potrivit aceluiași decont de cheltuieli,la suma de 858,59 lei.
In drept" potrivit prevederilor art. 313 Lg 95/2006, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii si au obligația sa repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicala acordata.
Din motivarea în fapt și în drept pe care reclamanta a dat-o cererii sale,instanța urmează să constate că pretențiile pe care aceasta le solicită de la pîrît se întemeiază pe dispozițiile art.998 și 999 C.civ de la 1864,referitoare la răspunderea civilă delictuală,dar și pe art.313 din legea nr.95/2006,însă față de data la care se pretinde a se fi săvîrșit fapta ilicită,instanța apreciază că sunt aplicabile dispotiții noului cod civil,respective art.1357.
Singura probă administrată de reclamantă este reprezentată de un decont de cheltuieli,în care se menționează leziunile suferite de pîrît.
Față de această unică probă administrată,precum și de temeiurile de fapt și de drept ale cererii,instanța apreciază că acțiunea formulată este neîntemeiată și o va respinge pentru următoarele considerente:
Mai întîi,cu privire la temeiul de drept reprezentat de dispozițiile art.313 din legea nr.95/2006,se constată că acesta este străin de natura pricinii,întrucît textul de lege sus-amintit indică situațiile care conduc la antrenarea răspunderii pentru o anume categorie de persoane,categorie în care nu este inclus și beneficiarul îngrijirilor și asistenței medicale.
Potrivit art.313 alin.1 din actul normativ sus menționat,așa cum s-a rătat anterior,persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei personae,răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudicial cauzat furnizorului de servicii medicale,reprezentînd cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată.
Aceste dispoziții legale conduc la ideea că,în situațiile expres prevăzute în textul de lege amintit,cheltuielile de spitalizare sunt suportate de Casa de Asigurări de Sănătate,care are însă dreptul de a le solicita de la persoanele care se fac vinovate de fapte ce aduc atingere sănătății unei alte personae.
Actul normativ reprezentat de legea nr.95/2006 legitimează și calitatea procesuală activă a furnizorului de servicii medicale,respectiv unitatea spitalicească,care se subrogă în drepturile Casei de Asigurări de Sănătate de a solicita plata contravalorii cheltuielilor efectiv ocazionate de asistența medicală.
Din însăși motivarea acțiunii,rezultă cu certitudine faptul că pîrîtul este persoana care a beneficiat de asistența medicală și nu persoana care a adus atingere sănătății alteia,iar,în consecință,aplicarea dispozițiilor art.313 alin.1 din legea nr.95/2006 nu este posibilă în cauza de față.
Este adevărat că reclamantul nu-și întemeiază acțiunea doar pe dispozițiile sus citate,ci și pe instituția răspunderii civile delictuale,considerînd că pîrîtul din prezenta cauză ar fi săvîrșit o faptă culpabilă,temei care justifică și calitatea procesuală pasivă a pîrîtului în prezenta cauză.
Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată doar atunci cînd reclamantul probează existența elementelor esențiale ale acestei instituții,respectiv faptă ilicită,culpă,prejudiciu și legătură de cauzalitate între acesta și fapta ilicită.
Unul din principiile esențiale ce guvernează procesul civil este egalitatea părților,din care decurge regula cu valoare de principiu invocată în repetate rînduri în jurisprudența CEDO,aceea a egalității armelor.
Lăsînd la o parte aspectul legat de probatoriul pe care reclamanta a înțeles să-l administreze,considerațiile reclamatei legate de o presupusă faptă culpabilă a pîrîtului sunt neîntemeiate și din perspective argumentației acesteia legată de antrenarea răspunderii civile delictuale a pîrîtului.
Reclamantul menționează că fapta ilicită a pîrîtului ar consta în neefectuarea nici unui demers care să conducă la identificarea persoanei ce se face vinovată de agresarea acestuia,respective nedepunerea unei plîngeri penale,însă nici reclamantul, care are obligația legală de recuperare a sumelor de la persoanele vinovate de agresarea altora,nu dovedește că a încercat măcar să identifice acea persoană.
Ilicitul civil are o arie mult mai largă decît ilicitul penal,însă pentru ca o faptă să dobîndească un asemenea caracter ilicit,trebuie să fie contrară dispozițiilor legilor sau altor acte normative,ori regulilor de conviețuire socială general acceptate.
Ori,așa-zisa conduită ilicită invocată de reclamant,potrivit căreia pîrîtul nu ar fi făcut plîngere în legătură cu pretinsa agresiune,sau accident, nu poate fi considerată ca o acțiune ilicită,întrucît nici legea penală nici legea civilă nu impun o atare obligație,ea fiind o simplă facultate lăsată la aprecierea proprie a fiecărui individ,iar pe de altă parte nu există nici un indiciu că pîrîtul ar fi săvîrșit ilicitul civil reclamat,prin această inacțiune.
În aceste condiții,instanța apreciază că nu ne aflăm în prezența unei fapte ilicite săvîrșitîă de pîrît,nefiind deci îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale,situație în care acțiunea apare ca neîntemeiată și va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea privind pe reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C.,cod fiscal_ cu sediul în C., ., județul D. în contradictoriu cu pârâtul S. S., domiciliat în C., . C, județul D.,CNP_ .
Cu apel în 30 zile de la comunicare, apel ce se va depune la sediul Judecatoriei C..
Pronunțată în ședință publică de la 27 04 2015
PREȘEDINTE GREFIER
M. MihaiVirginia G.
Red MM
Tehnored VG
4ex/22.09.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 5040/2015.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 4321/2015.... → |
|---|
