Acţiune confesorie. Sentința nr. 746/2014. Judecătoria CURTEA DE ARGEŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 746/2014 pronunțată de Judecătoria CURTEA DE ARGEŞ la data de 09-07-2014 în dosarul nr. 2589/216/2013
Dosar nr._ acțiune confesorie
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CURTEA DE ARGEȘ
Operator de prelucrare a datelor cu caracter personal numărul 5012
SENTINȚA CIVILĂ NR. 746
Ședința publică din 09 iulie 2014
Completul constituit din:
Președinte: A. B.
Grefier: A.-M. C.-U.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul A. I. și pe pârâta P. V. Iașului, reprezentată prin preot B. A., având ca obiect acțiune confesorie.
Fondul cauzei a fost dezbătut în ședința publică din data de 07 iulie 2014, iar susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA
Asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 7.10.2013 sub nr. dosar_, reclamantul A. I. a chemat în judecată pe pârâta P. V. Iașului, reprezentată prin preot B. A., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei să respecte dreptul de concesiune al reclamantului cu privire la două locuri de veci în curtea Bisericii V. Iașului, precum și să îi elibereze actul de concesiune pentru cele două locuri de veci; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în anul 2002 a dobândit de la P. V. Iașului, prin reprezentantul său legal, preot B. A., dreptul de concesiune pentru două locuri de veci pentru care a plătit suma de 6.000.000 ROL. În temeiul acestui drept reclamantul a încercat să împrejmuiască cele două locuri de veci, însă a constatat că de fiecare dată gardul este dat la o parte, reclamantul aflând că această tulburare provine chiar de la preotul care a primit suma de bani. La data de 2.09.2013 reclamantul l-a notificat pe acesta să îi respecte dreptul de concesiune, iar acesta nu i-a răspuns în mod oficial, ci i-a trimis printr-un mandat poștal suma de 1.750 de lei, reprezentând probabil cei 6.000.000 ROL actualizați, inclusiv dobânda aferentă. Reclamantul a refuzat să primească această sumă pentru că înțelegerea a fost valabilă, fiind achitat prețul pretins în anul 2002, așa cum rezultă din chitanța nr. 188/2002 semnată de reprezentantul pârâtei.Preotul nu și-a respectat obligațiile asumate. Reclamantul a auzit din zvon public că sunt persoane interesate care oferă o sumă mult mai mare. Locurile de veci dobândite se învecinează cu G. P. și cu . bisericii.
Reclamantul a mai arătat că dreptul de concesiune asupra locurilor de înmormântare din cimitire este un drept real imobiliar de folosință, iar atunci când este încălcat sau contestat, se pot folosi pentru apărarea lui atât acțiunile posesorii, cât și acțiunile petitorii, în acest sens fiind decizia nr. 246/1979 a Tribunalului Suprem.
În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 5 și urm. din Ordinul nr. 35/1982 pentru aprobarea Regulamentului tip privind administrarea cimitirelor și crematoriilor localităților, art. 871-873 C.civ., art. 696 C.civ.
În dovedire s-au solicitat probele cu înscrisuri, martori și interogatoriul pârâtei. La cerere au fost atașate copii de pe înscrisuri și planșe fotografice (f.5-11), dovada achitării taxei judiciare de timbru și alte înscrisuri (f.12-14).
La data de 29.10.2013 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de pârâta P. V. Iașului, prin care s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivare s-a arătat în esență că reclamantul trebuie să precizeze în mod concret dacă înțelege să uzeze de dispozițiile legale care reglementează contractul de concesiune ori de dispozițiile legale care reglementează obligația de a face. Acțiunea nu a fost formulată cu respectarea dispozițiilor art. 2 alin. 1 și alin. 11 din Legea nr. 192/2006, astfel că solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, conform art. 2 alin. 12 din același act normativ.
Pârâta a mai solicitat respingerea acțiunii deoarece reclamantul nu este enoriașul parohiei și nu a plătit niciodată contribuțiile către biserică. În anul 2002 a avut o înțelegere cu numita A. L., nepoata fostului preot paroh, potrivit căreia aceasta urma să cedeze (doneze) parohiei un teren pe care urma să fie amplasată o capelă a parohiei, însă niciodată acest teren nu a fost cedat parohiei. A. L. avea teren învecinat cu al parohiei. Astfel, reclamantul împreună cu numita A. L. nu și-au îndeplinit obligațiile.
În dovedire s-au solicitat probele cu înscrisuri, interogatoriu, doi martori nenominalizați.
La data de 11.11.2013 reclamantul A. I. a depus la dosar un răspuns la întâmpinare (f.23-24), în care a arătat că și-a motivat în drept cererea, prin care a solicitat ca pârâta să îi respecte dreptul de concesiune asupra celor două locuri de veci din curtea Bisericii V. Iașului. A susținut că nu este fondată apărarea potrivit căreia acțiunea nu e conformă cu prevederile Legii nr. 192/2006.
Reclamantul a mai arătat că nu a fost enoriaș al Parohiei V. Iașului, însă soția sa A. E. este vecină cu parohia, astfel că reclamantul este „legat” de această parohie, unde au fost celebrate evenimente ce au avut loc în familie. „Cumpărarea concesiunii” s-a făcut cu aprobarea Consiliului parohial, reprezentantul pârâtei nu a ridicat această problemă, bazându-se pe prevederile cap. III, art. 15 și 17 din Regulament, nespecificându-se în mod expres că locurile de înmormântare se „vând” numai enoriașilor. Au fost peroane care au fost îngropate în curtea bisericii, fără a fi enoriașii acestei biserici. Reclamantul nu a plătit contribuția către biserică, însă soacra sa a plătit-o permanent, iar după decesul ei, din anul 2008, reclamantul a achitat în numele ei contribuția, inclusiv în anul 2012. Cum în acest an au început neînțelegerile cu pârâta, aceasta a refuzat primirea contribuției pe motiv că soacra reclamantului a decedat.
Reclamantul a mai arătat că s-a donat bisericii o fâșie de circa 17 metri din terenul casei soției reclamantului, pentru ca biserica să construiască o consolidare de teren (zid de piatră), deasupra căreia să refacă gardul despărțitor. Pârâta a pretins suportarea a jumătate din contravaloarea gardului. Nu a existat nici o înțelegere ca soacra reclamantului să doneze vreo suprafață de teren pentru ca biserica să își edifice capela.
Au fost legal citate părțile, iar prin încheierea de ședință din data de 9.12.2013 instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, pentru considerentele expuse în încheiere. Totodată, instanța a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și cu doi martori, iar pentru pârâtă proba cu înscrisuri și interogatoriu, respingând proba testimonială solicitată de pârâtă.
S-au mai depus la dosar înscrisuri și planșe fotografice, au fost administrate interogatoriile pârâtei (f.43-45) și reclamantului (f.52-53) și au fost audiați martorii propuși de reclamant – Ș. P. și P. G. (f.54-57). Din oficiu instanța a dispus efectuarea unei cercetări la fața locului, fiind întocmit un proces-verbal la data de 11.04.2014 (f.71-72).
La termenul de judecată din data de 5.05.2014 pârâta P. V. Iașului a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. I., pe care instanța a respins-o prin încheierea din data de 7.05.2014, pentru considerentele expuse în acea încheiere.
La termenul de judecată din data de 26.05.2014 pârâta P. V. Iașului a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar instanța a dispus unirea excepției cu fondul cauzei.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, așa cum reiese din mențiunile înscrisului aflat în fotocopie la fila 6 dosar (chitanță nr. 180/2002, semnată de preotul B. A.), între reclamantul A. I. și preotul paroh B. A. din cadrul Parohiei V. Iașului a intervenit în cursul anului 2002 o convenție privind concesionarea către reclamant a două locuri de veci în curtea Bisericii V. Iașului, .. Argeș, în schimbul plății de către reclamant a sumei de 6.000.000 ROL, plată atestată prin această chitanță. Instanța nu va reține afirmațiile făcute de martorul P. G. în legătură cu încheierea acestei convenții, față de dispozițiile art. 1191 alin. 1 cod civil de la 1864, în vigoare la momentul încheierii actului juridic, nefiind incidentă în cauză vreo excepție de la interdicția prevăzută de art. 1191 alin. 1 C.civ. 1864.
Pârâta P. V. Iașului, prin reprezentant legal preot B. A., a recunoscut că a avut o „înțelegere” cu reclamantul A. I., însă a susținut că concesionarea celor două locuri de veci era condiționată de cedarea de către reclamant a unei suprafețe de 500 mp de teren pentru construirea unei capele. Această susținere a pârâtei nu a fost însă dovedită.
Pârâta a recunoscut prin răspunsul la interogatoriu că prin preotul paroh s-a opus în cursul anului 2012 ca reclamantul să amenajeze cele două locuri de veci, invocând ca justificare faptul că reclamantul nu cedase cei 500 mp „conform înțelegerii inițiale”. Pârâta a recunoscut la interogatoriu că i-a expediat reclamantului suma de 1.750 de lei printr-un mandat poștal, afirmând că a astfel a returnat suma „solicitată” de reclamant, întrucât nu mai avea nevoie de terenul reclamantului, pe care acesta refuzase să îl cedeze. A mai recunoscut că reclamantul nu a ridicat această sumă de la factorul poștal, apreciind însă că refuzul reclamantului a fost nejustificat.
Tot în răspunsul la interogatoriu pârâta prin reprezentant legal a recunoscut că refuză să îi permită reclamantului exercitarea dreptului de concesiune asupra celor două locuri de veci, pentru motivul că reclamantul nu a respectat înțelegerea, fiind de rea-credință.
Din declarația martorului Ș. P. și planșele fotografice depuse la dosar reiese că reclamantul A. I. a făcut în anul 2012 lucrări de delimitare cu stacheți a unui loc de veci situat în curtea Bisericii V. Iașului. Așa cum a declarat martorul Ș. P. și cum s-a constatat la fața locului de către instanță, pe amplasamentul ce fusese împrejmuit de reclamant se află amplasat în prezent un cavou, în legătură cu care reprezentantul pârâtei a arătat că a fost edificat în toamna anului 2013, pentru familia sa și a primarului comunei V. Iașului, B. N.. A arătat că s-a convenit cu numitul B. N. atribuirea acestui loc de veci, ca urmare a unei donații substanțiale făcute de acesta pentru biserică. A mai declarat că nu există autorizație de construire pentru cavoul menționat.
În drept, instanța reține că acțiunea formulată de reclamantul A. I. are două capete de cerere: obligarea pârâtei să îi respecte dreptul de concesiune asupra a două locuri de veci din curtea Bisericii V. Iașului, respectiv obligarea pârâtei P. V. Iașului să îi elibereze actul de concesiune pe cele două locuri de veci. Primul capăt de cerere vizează deci apărarea dreptului de concesiune al cărui titular susține că este reclamantul, care invocă dispozițiile art. 871 – 873 Cod civil, referitoare la dreptul real de concesiune, corespunzător proprietății publice. Instanța reține însă că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în prezenta cauză, ele referindu-se la dreptul de concesiune ce conferă titularului său „dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a contractului de concesiune” (Codul civil face astfel trimitere la dispozițiile O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică). Conținutul dreptului de concesiune reglementat de Codul civil este total diferit de cel al dreptului invocat de reclamant asupra locurilor de veci.
Reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată și pe dispozițiile Ordinul Ministerului Sănătății nr. 35/1982 pentru aprobarea Regulamentului tip privind administrarea cimitirelor și crematoriilor localităților. Așa cum reiese însă din dispozițiile art. 1 din acest Regulament, el se aplică cimitirelor aflate în proprietatea statului (sau a unităților administrativ teritoriale), ce sunt administrate în prezent de consiliile locale.
Potrivit adresei nr. 2236/17.06.2014 emisă de Primăria Comunei V. Iașului (f.85), cimitirul aferent Bisericii V. Iașului nu face parte din domeniul public sau privat al Comunei V. Iașului. De asemenea, potrivit adresei nr. 1572/27.06.2014 emisă de Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului (f.91), cimitirul Bisericii V. Iașului este un cimitir parohial, funcționând din anul 1855, când a fost edificată biserica. S-a mai menționat că acest cimitir funcționează în prezent conform art. 186 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, precum și a Regulamentului pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mânăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române. Atașat adresei a fost depusă la dosar o copie de pe o listă de inventar în care este menționat Cimitirul parohial V. Iașului (f.92).
Potrivit art. 1 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mânăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române (adoptat de către Sfântul Sinod și de Adunarea Națională Bisericească în anul 1977, disponibil la adresa de internet http://protoieriabacau.ro/wp-content/uploads/2014/07/4.-Regulamentul-Pentru-Organizarea-Si-Functionarea-Cimitirelor-Parohiale-Si-Manastiresti.pdf), „parohiile și mânăstirile din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române pot avea și întreține cimitire proprii … Aceste cimitire au caracter de bunuri sacre și sunt proprietatea parohiilor sau a mânăstirilor, ca unități locale de cult cu personalitate juridică”.
Din cele expuse mai sus rezultă că cimitirul din curtea Bisericii V. Iașului este un cimitir parohial, supus dispozițiilor Regulamentului pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mânăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, care se completează cu cele ale Regulamentului tip privind administrarea cimitirelor și crematoriilor localităților aprobat prin Ordinul M.S. nr. 35/1982 (așa cum reiese din dispozițiile art. 3 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mânăstirești).
Conform art. 4 și 6 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mânăstirești, cimitirele parohiale sunt administrate de parohie, prin Consiliul parohial, organul statutar competent în ce privește organizarea și administrarea cimitirelor. Art. 9 din acest Regulament stabilește două categorii de locuri de înmormântare: locuri în folosință veșnică (care pot avea unul până la trei morminte) și locuri în folosință temporară, pentru 7 ani (care au un singur mormânt). Conform art. 13 din Regulamentul menționat, locurile de înmormântare din cimitirele parohiale se atribuie prin eliberarea unui act de concesiune, care conferă titularului numai dreptul la folosința locului atribuit, drept ce nu poate fi înstrăinat decât în condițiile Regulamentului, sub sancțiunea nulității.
Art. 15 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mânăstirești prevede că atribuirea locurilor de înmormântare în folosință veșnică se aprobă de Consiliul parohial, la cererea solicitanților, în limita locurilor disponibile în cimitire. Actul de concesiune a locurilor de înmormântare se eliberează pe numele titularului, la solicitarea acestuia ori a reprezentantului său (art. 16 din Regulament). Conform art. 17 și 18 din Regulament, concesionarea locurilor de înmormântare se face cu plată ori gratuit, iar tarifele pentru atribuirea locurilor de înmormântare sunt stabilite de Consiliul parohial și aprobate de Eparhie.
În speță, întrucât în chitanța nr. 180/2002 emisă de preotul paroh B. A. este menționată concesionarea a două locuri de veci, rezultă că reclamantul a convenit cu acesta darea în folosință veșnică a unui loc de înmormântare conținând două morminte.
Pârâta P. V. Iașului a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că reclamantul solicită îndeplinirea unei obligații de a face, care este prescriptibilă în termenul prevăzut de noul Cod civil; a invocat de asemenea și dispozițiile art. 7 din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 35/1982 pentru aprobarea Regulamentului tip privind administrarea cimitirelor și crematoriilor localităților; alineatul 1 al acestui articol prevede că „locurile de înhumare vor putea fi atribuite în folosință numai după decesul unei persoane, pe durata de 7 ani sau 25 ani, cu posibilitatea de prelungire a acestei ultime perioade”.
Instanța reține însă că prin acțiunea formulată reclamantul urmărește să apere un pretins drept de folosință veșnică asupra unui loc de înmormântare conținând două morminte, situat cimitirul Parohiei V. Iașului. D. fiind caracterul perpetuu al acestui drept de folosință, instanța apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 2502 alin. 1 Cod civil, conform cărora dreptul la acțiune este imprescriptibil și atunci când prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat în timp. Astfel, instanța apreciază că acțiunea reclamantului A. I. este imprescriptibilă în ce privește primul capăt de cerere din acțiune.
Al doilea capăt de cerere, prin care se solicită obligarea pârâtei să elibereze actul de concesiune pentru cele două locuri de veci, are ca obiect o obligație de a face. Din motivarea acțiunii reiese că se solicită îndeplinirea acestei obligații de a face tocmai în considerarea calității reclamantului de titular al dreptului de concesiune, despre care arată că l-a dobândit în anul 2002. În situația în care ar avea un drept de folosință veșnică asupra locurilor de veci, atunci dreptul reclamantului de a obține „eliberarea” actului de concesiune pentru acele locuri de veci nu ar putea fi limitat în timp prin instituția prescripției extinctive, fiind de asemenea aplicabile dispozițiile art. 2502 alin. 1 Cod civil.
Pentru aceste considerente, instanța apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta P. V. Iașului, este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.
În ce privește fondul pretențiilor reclamantului A. I., instanța reține că față de dispozițiile Regulamentului pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mânăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, citate mai sus, acesta nu a dobândit în mod valabil de la P. V. Iașului un drept de concesiune asupra locului de înmormântare cu două morminte la care a făcut referire în acțiune și pe care l-a indicat instanței cu ocazia cercetării la fața locului. Conform regulamentului, era necesară depunerea unei cereri formulată de reclamant pentru atribuirea în folosință veșnică a unui loc de înmormântare cu două morminte, care să fie analizată și apoi aprobată de către Consiliul parohial al Parohiei V. Iașului, organul competent în această materie, urmând apoi a fi emis actul de concesiune pe numele reclamantului, în care să fie indicate datele de identificare a locului de înmormântare, prevăzute de art. 10 din Regulament (. de înmormântare).
În speță a existat doar o convenție verbală între reclamantul A. I. și preotul paroh B. A., cu privire la concesionarea a două locuri de veci care nu au fost identificate printr-un înscris. Așa cum s-a arătat mai sus, instanța nu ia în considerare declarațiile martorilor pentru dovedirea conținutului convenției încheiate între reclamant și preotul paroh. Astfel, nu este cert că locul de înmormântare ce a fost împrejmuit de reclamant corespunde celor două locuri de veci cu privire la care s-a încheiat convenția amintită. De asemenea, nu reiese nici că prin acea convenție a fost stabilit un amplasament exact al celor două locuri de veci. Pârâta nu a recunoscut amplasamentul indicat de reclamant, iar cu ocazia cercetării la fața locului preotul paroh a susținut că înțelegerea a fost că va concesiona două locuri de veci în curtea bisericii, fără a se menționa amplasamentul lor. Instanța are în vedere și perioada apreciabilă de timp ce a trecut între încheierea convenției (anul 2002) și perioada când reclamantul a împrejmuit locul de înmormântare (toamna anului 2012, conform declarației martorului Ș. P.), ceea ce sporește incertitudinea cu privire la amplasamentul celor două locuri de veci convenite în curtea bisericii, în care se mai află morminte ale unor rude ale soției reclamantului, cum s-a constatat la cercetarea la fața locului.
Față de cele expuse mai sus, instanța reține că reclamantul A. I. nu a făcut dovada că a dobândit în mod valabil un drept de concesiune (de folosință) asupra unui loc de înmormântare determinat din cadrul cimitirului parohial aparținând pârâtei. Convenția încheiată cu reclamantul de preotul paroh nu obligă celelalte organe statutare ale Parohiei V. Iașului (Adunarea parohială – organismul deliberativ și al parohiei și Consiliul parohial - organismul executiv al Adunării parohiale) să emită un act de concesiune în favoarea reclamantului pentru locul de înmormântare indicat de acesta. Este adevărat că potrivit art. 43 din Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, parohia este condusă de un preot paroh, însă potrivit art. 64 din Statut parohul administrează averea parohială împreună cu Consiliul parohial, sub controlul Centrului eparhial în fața căruia răspunde canonic-disciplinar și administrativ-bisericesc, fiind ținut a răspunde pentru administrarea și gestionarea defectuoasă a averii bisericești și în fața instanțelor civile și penale, în baza legislației în vigoare.
Instanța apreciază că prin încheierea convenției verbale cu reclamantul A. I., preotul paroh B. A. nu a respectat dispozițiile Regulamentului pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mânăstirești referitoare la modul de atribuire în folosință a locurilor de înmormântare. În prezentul proces, prin adresa de la fila 68, acesta invocă în apărare tocmai aceste dispoziții ale Regulamentului, invitându-l pe reclamant să se adreseze Consiliului parohial, organul statutar competent în ceea ce privește organizarea și administrarea cimitirelor parohiale. Pe lângă această culpă a preotului paroh, instanța apreciază însă că există și o culpă a reclamantului, care la rândul său a acceptat atribuirea locurilor de veci în afara dispozițiilor Regulamentului, în baza unei convenții verbale cu preotul paroh, ce presupunea plata unei sume de 6.000.000 ROL, deși Consiliul parohial era cel care stabilea tariful pentru atribuirea locurilor de înmormântare, ce trebuia aprobat de Eparhie.
Instanța consideră că manifestarea acordului de către preotul paroh B. A. la încheierea convenției cu reclamantul A. I. nu este de natură să creeze o obligație în sarcina Consiliului parohial cu privire la atribuirea unui loc de înmormântare reclamantului.
Pentru aceste considerente, instanța constată că acțiunea formulată de reclamantul A. I. în contradictoriu cu pârâta P. V. Iașului nu este întemeiată, în privința ambelor capete de cerere din acțiune, astfel că va fi respinsă ca atare.
Întrucât pârâta nu a căzut în pretenții față de reclamant, nu va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta P. V. Iașului, ca nefondată.
Respinge acțiunea formulată de reclamantul A. I., CNP_, domiciliat în municipiul București, . 70, blocul N18, etajul 2, apartamentul 45, sectorul 3, în contradictoriu cu pârâta P. V. IAȘULUI, reprezentată prin preot B. A., cu sediul în . Argeș, ca neîntemeiată.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare. Apelul se depune la Judecătoria Curtea de Argeș.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09 iulie 2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. B. A.-M. C.-U.
AB/AMCU 21.01.2015 4 ex.
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 752/2014. Judecătoria... | Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 477/2014.... → |
|---|
