Anulare act. Hotărâre din 23-01-2013, Judecătoria DEJ

Judecătoria DEJ - Sentințe și decizii civile / 2013

Hotărâre pronunțată de Judecătoria DEJ la data de 23-01-2013 în dosarul nr. 2975/219/2012

Dosar nr._ Cod operator date cu caracter personal 3187

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA D., JUDEȚUL CLUJ

SENTİNȚA CİVİLĂ nr.59/2013

Ședința publică din: 23.01.2013

Instanța compusă din:

JUDECĂTOR: I. C. G.

GREFIER: T. D. L.

Pe rol fiind pronunțarea asupra acțiunii formulată de reclamanții H. S. și H. R. împotriva pârâtelor S.C. O. B. Romania S.A. București și S.C. O. B. Romania S.A. – Agenția D., având ca obiect anulare act.

Instanța, constată că mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate prin osebita încheiere a ședinței publice din 16.01.2013, care face parte integrantă din prezenta, pronunțarea fiind amânată pentru azi, când, din analiza actelor și lucrărilor de la dosar,

J U D E C Ă T O R İ A,

I. Deliberând, reține că prin acțiunea înregistrată sub nr._, reclamanții H. S. și H. R. au chemat în judecată pârâtele S.C. O. B. Romania S.A. București și S.C. O. B. Romania S.A. – Agenția D., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale:

- art.8 - Dobânda, pct.8.1 teza a III-a și următoarele, privind caracterul variabil al dobânzii și pct.8.7 referitor la dobânda penalizatoare, din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr.C_ /22.10.2007;

- art.9 – Taxe și comisioane, pct.9.1 lit.a), privind perceperea comisionului de acordare credit și pct.9.2, referitor la modificarea nivelului comisioanelor, dobânzilor și taxelor fără consimțământul împrumutatului, din același Contract de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr.C_ /22.10.2007.

Totodată, s-a cerut obligarea pârâtelor să încheie act adițional la contractul de credit mai sus arătat, în sensul înlăturării clauzelor amintite, constatate ca fiind abuzive, și stabilirii cu claritate a modului de calcul pentru dobânda variabilă, respectiv LIBOR CHF la 3 luni + marja de dobândă a băncii percepută la momentul încheierii contractului și calculată prin scăderea din dobânda curentă de 5,7% a indicelui LIBOR valabil pentru data încheierii contractului – 22.10.2007 (LIBOR = 2,7733%) adică o marjă de 2,9267.

De asemenea, reclamanții solicită pârâtelor plata sumei de 2.500 CHF sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, plus dobânda legală aferentă sumei în RON până la data achitării ei efective, reprezentând comisionul de acordare credit, perceput și încasat în mod abuziv la data semnării convenției de credit, precum și a sumei de 18.158,37 CHF sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, plus dobânda legală aferentă sumei în RON până la data achitării ei efective, reprezentând diferența dintre dobânda percepută și încasată abuziv cu începere din data de 28.01. 2008 și până la data redactării acțiunii și dobânda real datorată conform prevederilor art.8 pct.8.1 tezele I și II din contract, raportat la evoluția indicatorului LIBOR (CHF), pentru perioada octombrie 2007 – octombrie 2012. Nu în ultimul rând, reclamanții au cerut ca pârâtele să restituie sumele percepute cu același titlu de diferență, în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2012 și data pronunțării hotărârii în prezenta cauză, cu cheltuieli de judecată, învederând următoarele motive:

În fapt.

La data de 22.10.2007 reclamanții au încheiat în calitate de împrumutați cu pârâta S.C. O. B. Romania S.A. prin Agenția D., Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu

ipotecă pentru persoane fizice nr.C_ /22.10.2007, valoarea creditului acordat fiind de 125.000 CHF, pe o perioadă de 336 de luni, cu o dobândă curentă variabilă stipulată la art.8 pct.8.1 teza I-a ca fiind de 5,7% pe an, variabilă, sub sancțiunea plății unei dobânzi penalizatoare de 15,7% pe an, ambele posibil de modificat în mod unilateral de către bancă, fără consimțământul împrumutaților, potrivit clauzei stipulate în acest sens la art.9, pct.9.2 din contract.

La încheierea contractului banca a perceput, în baza art.9 pct.9.1 lit.a) din contract, un comision de acordare a creditului.

Deoarece clauzele contractului au fost redactate unilateral de către bancă, fără o prealabilă negociere, constatându-se în cuprinsul acesteia o . clauze abuzive, reclamanții arată că la data de 09.11.2012, au convocat banca la conciliere, în speranța rezolvării amiabile a chestiunilor litigioase, însă fără rezultat, fapt ce i-a determinat sa formuleze prezenta acțiune, admisibilă raportat la următoarele argumente, probe și dispoziții legale:

-art. 1 alin.3 din Legea nr.193/2000, care prevede că “Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”;

-art.2 din Legea nr.193/2000, potrivit căreia „(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale...(2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”;

-art.4 din același act normativ, care stipulează că „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților...(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”;

-art.14 din Legea nr.193/2000, care prevede că „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.

-art.2 pct.16 din O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor “clauza abuziva – o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul si care prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract creaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.”;

-art.9 pct.3, lit.g) din O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor “variatia ratei dobanzii trebuie sa fie independenta de vointa furnizorului de servicii financiare, raportata la fluctuatiile unor indici de referinta verificabili, mentionati in contract, sau la modificarile legislative care impun acest lucru”.

-art.7 alin.1 din Legea nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislatia europeană privind protecția consumatorilor.

1. Astfel, clauza de la articolul 8 pct.8.1, teza a III-a și următoarele din contract, este abuzivă raportat la prevederile art.4 și ale pct.-lui 1 lit.a) și g) din anexa la Legea nr.193/2000, deoarece, pe lângă faptul că nu a fost negociată direct, face parte dintr-un contract standard preformulat, utilizat la marea majoritate a clienților băncii. Clauza permite o modificare unilaterală a dobânzii, fără un motiv întemeiat și clar specificat în conținutul convenției, de majorare a acesteia fără negociere, lipsind un nivel maxim, consacrând dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica dobânda, fiind ab initio abuzivă, întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde și creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților contractante.

Sintagma “in conformitate cu politica Băncii” nu indică împrejurarea care dă dreptul băncii să modifice unilateral dobânda, modul de formulare servind doar intereselor pârâtelor, fără posibilitate pentru consumator de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă, necesară și proporțională cu scopul urmărit de creditor.

Mai mult, potrivit clauzei de la art.8 pct.8.3. din contract „în cazul în care, ca urmare a modificării nivelului de dobândă de către Bancă, împrumutatul nu va rambursa ratele nescadente/ restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data trimiterii notificării privind majorarea dobânzii, se consideră că acesta a acceptat noul procent de dobândă.”

Or, posibilitatea rambursării întregului credit, respectiv a plăților ratelor nescadente, plus dobânzile aferente, în interiorul termenului de 10 zile calendaristice, este de la sine înțeles exclusă, consecințele fiind aplicarea penalităților de întârziere și introducerea reclamanților în baza de date ca rău platnici etc, aspecte care certifică încă o dată poziția de inferioritate față de bancă, ale cărei decizii pe această linie să nu poată fi contestate.

Chiar dacă la momentul contractării creditului legislația nu statua expres sarcina instituțiilor de credit ca dobânda să fie compusă din marjă + indice de referință, banca era obligată să păstreze echilibrul dintre părți, prin raportare la prevederile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În concret, se arată că, pe parcursul derulării contractului de credit, banca a modificat nivelul dobânzii după bunul său plac, începând cu data de 29.04.2008, aspect dovedit cu extrasele de cont din perioada octombrie 2007- februarie 2011, anexate acțiunii și sintetizate prin Raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, întocmit de expert contabil C. D., atașat cererii de chemare în judecată.

Acest document prezintă creșterea nejustificată a ratei dobânzii, după trecerea a șase luni de la încheierea contractului, când dobânda a fost modificată unilateral de către banca, de la procentul de 5,7%, la cel de 6,99%.

Raportat la acest aspect, în răspunsul băncii, urmare a convocării la conciliere, se precizează că „Pe parcursul derulării contractului de credit evoluția indicelui LIBOR CHF 3 L a determinat modificarea ratei de dobândă de la 5,7 % la 6,99%, la data de 29.04.2008.”

Or, conform adresei anterioare cu nr._/08.10.2012, banca i-a informat că modalitatea actualizării ratei dobânzii este trimestrială, valoarea indicatorului de referință în stabilirea ratei de dobândă fiind valoarea stabilită în ziua a 15-a din cea de-a doua lună a trimestrului anterior.

Potrivit susținerilor pârâtei din adresa nr._/07.11.2012, la data modificării ratei de dobândă - 29.04.2008, indicatorul LIBOR CHF la 3 LUNI ar fi trebuit să înregistreze o creștere semnificativă, care sa conducă la modificarea cu 1,22% puncte dobândă, de la 5,7% la 6,99%.

Și totuși, conform valorilor afișate pe site-ul recomandat prin aceeași adresă de către bancă, valorile indicatorului LIBOR CHF la 3 LUNI, au fost în cădere liberă, respectiv, dacă la momentul contractării creditului indicele LIBOR CHF la 3 LUNI era egal cu 2,7733%, la data de 29.04.2008, același indice era egal cu 2,7650%, astfel că susținerile pârâtei bănci sunt în opinia reclamanților cel puțin eronate. Mai mult, valorile acestui indicator au fost într-o permanentă scădere, astfel că la data de 26.09.2012, acesta avea o valoare de 0,1117 %.

Or, în conformitate cu prevederile art.8 pct.8.1, tezele I și II din convenție, acest lucru ar fi trebuit să conducă automat la diminuarea ratei de dobândă aferentă contractului de credit, însă spre surprinderea reclamanților, o perioadă a rămas constantă la valoarea de 6,99%, pentru ca apoi, prin adresa nr._/08.10.2012, banca sa o modifice unilateral, după formula LIBOR CHF la 3 L + 6,77 % .

Reclamanții precizează că în prezent, rata dobânzii pe care ar trebui să o achite este de 0,1117 % (LIBOR CHF la 3 LUNI) + 2, 9267% (Marja bancii) = 3,04 % și nu 6,88 %, cât percepe pârâta. La data contractării, 22.10.2007, rata dobânzii (5,7 %) era formată din indicatorul LIBOR CHF la 3 LUNI+ MARJA BANCII, adica 5, 7 %= 2,7733% + x(marja bacii). Din aceasta relație, rezultă că marja băncii, la momentul acordării creditului, era de 2, 9267 %.

În privința tuturor acestor date, reclamanții relevă că sunt prezentate pe larg în Raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, cuprinzând plățile pe care le-au efectuat, în care sunt evidențiate

atât sumele achitate, cât și cele care ar fi trebuit plătite în baza pct.8.1, tezele I și II din contract.

Rezultatul, până la nivelul lunii octombrie a anului 2012, prezintă un excedent achitat în cuantum de 18.158,37 CHF, confirmându-se faptul că banca se raportează la valoarea indicatorului LIBOR CHF opțional, „uitând” să scadă dobânda efectivă odată cu scăderea indicelui.

D. urmare, clauza de la articolul 8 pct.8.1 tezele finale din contract, care permit unității bancare modificarea unilaterală a dobânzii, contravine dispozițiilor art.4 din Legea nr.193/2000 și pct.-lui 1 lit.a) din anexa la aceeași lege, norme imperative ce ocrotesc interesul general al protejării consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contractele comerciale, sub sancțiunea nulității absolute.

2. În privința clauzei de la art.8 pct.8.7 din contract, reclamanții o consideră abuzivă raportat la prevederile art.4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, întrucat creează în detrimentul consumatorului și în beneficiul bancii, contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, neputând fi primite susținerile pârâtei din adresa nr._/2012, conform cărora clauzele cuprinse la pct.8.1 și 8.7 din contractul de credit sunt lipsite de efect juridic întrucat, ope legis, în materia creditelor de consum s-a statuat prin O.U.G. nr.50/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.288/2010, la art. 38 alin 2) că: Dobânda penalizatoare se calculează pe baza de procent fix și se aplică la sumele restante în conformitate cu prevederile contractului de credit, cu excepția sumelor provenite din calculul dobânzii.”. Aceasta deoarece, contractul pe care l-au încheiat cu pârâta bancă este exclus de la aplicarea O.U.G nr. 50/2010, în temeiul prevederilor art.95 din acest act normativ, potrivit cu care„Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37^1, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71”.

Pe de altă parte, reclamanții invocă punctul 2 din adresa băncii nr._/08.10.2012, prin care suțin că pârâta recunoaște faptul că ”La contractul de credit pe care îl dețineți nu au fost încheiate acte adiționale.”, ceea ce înseamnă că între părți își produce efectele contractul în conformitate cu clauzele inserate în varianta inițială, singura opozabilă.

Prin urmare, se susține că dobânda penalizatoare este nelegală.

3. La articolul 9.1. lit.a) din Contractul de credit se prevede că„ Pentru creditul acordat, banca percepe următoarele taxe și comisioane: a) -comision de acordare 2 ,00 % din suma inițială.”. În speță, comisionul de acordare cu o valoare reală de 2.500 CHF, a fost stipulat și impus unilateral de către bancă prin convenția de credit, fără să fi fost negociat și fără să se fi specificat în mod expres ce reprezintă, pentru ce fel de serviciu prestat de bancă, este datorat.

Reclamanții consideră că plata comisionului contestat excede obligațiilor impuse, respectiv de a plăti cuantumul împrumutului acordat, cu dobanda stabilită.

De asemenea, se arată că perceperea acestui comision este în contradicție cu art.15 din Legea nr.190/1999, modificată, privind creditul ipotecar, care prevede că în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit, constituirii ipotecii și garanțiilor aferente.

Or, în condițiile în care comisionul există în toate contractele încheiate de pârâtă și se raportează clar la suma împrumutată, fiind exprimat fie procentual - 2% din valoarea creditului, fie sub forma unei sume fixe din valoarea împrumutului efectiv acordat, este evident pentru reclamanți faptul că stabilirea lui nu a depins de volumul sau complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului, ci de mărimea sumei împrumutate. În acest context, suma percepută cu acest titlu nu poate fi apreciată ca fiind echivalentul întocmirii documentației de credit, întrucât se raportează exclusiv la valoarea creditului.

Mai mult, reclamanții subliniază faptul că, deși se arată la art. 9.1. din contract că plata acestui comision se efectuează de către client în ziua acordării creditului contractat în valoare de 125.000 CHF, adică o singura dată, totuși, la acel moment au primit doar 122.500 CHF, din care am mai plătit la data de 24.10.2007 și suma de 580,78 CHF cu titlu de comision de ridicare numerar, rămânând doar cu suma de 121.919,22 CHF.

Cu toate acestea, au plătit dobanda calculată la soldul de 125.000 CHF. Printr-un calcul simplu se poate verifica faptul că, pe perioada derularii creditului, adica 28 ani, plătesc dobândă după comisionul de acordare, de cateva mii de CHF.

Concluzionând, dacă se adună sumele menționate, reclamanții afirmă că ajung la un total de minim 5.000 CHF pe care trebuie sa-l achite băncii cu titlu de comision de acordare.

Așa fiind, susținerea lor este în sensul că încasarea comisionului de acordare în cuantum de 2.500 CHF este abuzivă și nelegală, fapt care-i îndreptățește să solicite eliminarea lui din cuprinsul convenției de credit și obligarea băncii la restituirea acestuia.

4. Clauza cuprinsă la articolul 9.2. „ Pe parcursul derulării creditului Banca poate modifica nivelul comisioanelor, dobânzilor și taxelor, fără consimțământul Clientului. Noul nivel al comisioanelor va fi publicat în Tariful de taxe și comisioane și va fi afișat la sediile băncii.” Este în opinia reclamanților abuzivă, deoarece permite băncii impunerea unor costuri suplimentare, fără a preciza cuantumul acestora și fara a avea nevoie de acordul împrumutatului, fiind de natură să creeze în detrimentul consumatorului și în beneficiul băncii, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care se încadreaza în prevederile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.

5. În argumentarea acțiunii, reclamanții mai relevă următoarele:

Convenția de credit nr.C_ /22.10.2007 este una de tip standard, cu clauze preformulate de către bancă, gata redactată și prezentat reclamanților, fără a le da posibilitatea de a le negocia, modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, în măsura în care doreau sa beneficieze de serviciile pârâtei, singura cale fiind acceptarea în . prin contractul impus. Astfel s-a creat în detrimentul lor și în favoarea băncii un dezechilibru vădit între prestații, fapt care contravine principiilor bunei-credințe, fiind indeplinite condițiile prevăzute de art.4 din Legea nr.193/2000, ce transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Curtea de Justiție a Comunității Europene, în jurisprudența sa asupra interpretarii Directivei 93/13/CEE din 05.04.1993 s-a pronuntat în mai multe cauze, precum Oceano Grupo Editorial SA vs Rocio Murciano Quintero, privind posibilitatea instanței naționale de a examina și constata din oficiu caracterul abuziv al unei clauze, în aplicarea legislației nationale de transpunere a Directivei.

În cauza Pannon GSM Zrt vs E. Sustikne G., curtea a stabilit că art.6 alin.1 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații în sarcina consumatorilor și nu este necesară contestarea ei cu succes de către contestator. De asemenea, a mai stabilit că instanța națională este obligată să examineze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, să nu o aplice.

De asemenea, în cauza C-70-10 TFUE de Krajsky suv v Presove, Curtea Regională din Presov (Slovacia), C.J.C.E. a statuat din nou asupra interpretarii dispozițiilor Directivei 93/13/CEE, în sensul că:

-“sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl duce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzator sau furnizor”;

-“clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator, aceasta fiind o dispoziție imperativă, o norma echivalentă cu normele naționale care ocupă în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică”;

-“instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv în ipoteza în care consumatorul se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze fie pentru ca acesta nu își cunoaste drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acțiune în justitie”;

-“la încheierea contractului de credit, debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale”.

6. Ca urmare a admiterii capătului de cerere privind anularea clauzelor abuzive, reclamanții susțin admisibilitatea celelaltor petite, raportat la faptul că toate sunt în strânsă legatură cu acesta,

amintind că instanțele în mod constant au pronunțat hotarâri în sensul celor solicitate, în litigii având ca pârâtă O. B. ROMANIA S.A., stabilindu-se caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 8.1, 8.7., 9.1. și 9.2. din contract, privind comisionul de acordare credit, dobânda penalizatoare și respectiv revizuirea ratei dobânziiîin funcție de politica băncii, precum și obligarea acesteia la restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

În drept.

Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.1,2,4 și urm., art.14 din Legea nr. 93/2000, art.2 pct.16 din O.G. nr.21/1992, art.7alin.1 din Legea nr.363/2007, art.112 și art.274 Cod procedură civilă.

În probațiune au fost depuse în copie convenția de credit, precum și alte înscrisuri.

II. Prin întâmpinare (f.51), pârâta S.C. O. B. Romania S.A. București a invocat excepția necompetenței teritoriale, pe motiv că prin art.19.2 din convenția de credit s-a stipulat o astfel de competență în favoarea instanțelor judecătorești din localitatea în care este înregistrat sediul social al băncii din București, sector 1, astfel că se impune declinarea în favoarea judecătoriei acestui sector.

O altă excepție privește lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei S.C. O. B. Romania S.A. – Agenția D., în raport de dispozițiile art.41 alin.2 Cod procedură civilă coroborat cu art.41 alin.2 din Legea nr.31/1990, dezmembrământ fără personalitate juridică.

Referitor la perceperea comisionului de acordare a creditului, pârâta a înțeles să invoce în condițiile art.3 din Decretul nr.167/1968 prescripția dreptului material la acțiune privind restituirea sumei percepute de bancă cu acest titlu la încheierea contractului de credit – 22.10.2007.

Privitor la petitele de rd.1 și 2 din acțiune, pârâta a ridicat excepția lipsei de obiect, motivată prin aceea că stabilirea cuantumului dobânzii s-a realizat de comun acord cu reclamanții și că, o dată cu . O.U.G. nr.174/2008, nu a mai fost posibilă modificarea clauzelor contractuale, deci și a celor legate de dobândă, decât prin semnarea unui act adițional. Prin . O.U.G. nr.50/2010, contractele de credit au fost modificate de drept, astfel că începând cu data de 21.09.2010, banca a eliminat orice referiri la variația dobânzii în funcție de politica sa, contând doar evoluția indicelui LIBOR la 3 luni, care a existat și anterior în convenție, folosit de altfel la modificarea dobânzii până în prezent.

Procentul de 10% dobândă penalizatoare se calculează asupra sumelor restante și a fost stabilit prin voința părților, având între acestea putere de lege, conform art.969 din vechiul cod civil aplicabil în raport de data încheierii convenției de credit. Întrucât reclamanții nu au notificat banca în sensul renunțării la aplicabilitatea O.U.G. nr.50/2010, este îndreptățită concluzia bazată pe art.II alin.2 din Legea nr.288/2010, că au acceptat tacit prevederea din art.8.7. referitoare la penalitate.

Cu referire la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele, dobânzile și taxele fără consimțământul împrumutaților, pârâta relevă faptul că aceste clauze nu se mai regăsesc în contract cu începere din 21.09.2010, ca urmare a interdicției impusă de art.35 din O.U.G. nr.50/2010, astfel că solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unor asemenea clauze este lipsită de obiect.

Pe fond, pârâta consideră acțiunea neîntemeiată, deoarece reclamanții au fost informați în mod concret și precis asupra condițiilor și caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de bancă, stabilirea cuantumului dobânzii variabile realizându-se de comun acord, fără obiecțiuni sau divergențe, nefiind întrunite niciuna din condițiile prevăzute înart.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.

Comisionul de acordare a fost precis determinat, în cotă procentuală, fiind perceput pentru serviciul de procesare a documentelor și întocmirea documentației necesare acordării creditului.

Cât privește pretenția de restituire a sumelor deja achitate, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu produce efecte retroactive, soluția contrară fiind inechitabilă, deoarece reclamanții s-ar îmbogăți fără justă cauză, în timp ce patrimoniul băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

III. În vederea soluționării cauzei, s-a ținut seama de înscrisurile depuse de dosar de către părți în susținerea respectiv combaterea pretențiilor formulate prin acțiune.

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța va admite acțiunea reclamanților, astfel cum a fost formulată, pentru următoarele considerente:

Privitor la competența teritorială, văzând caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art.19 pct. 19.2 alin.2 din Contractul de credit litigios, în sensul atribuirii unei competențe teritoriale exclusive instanțelor de la sediul social al băncii din București, în soluționarea oricui litigiu legat de credit, ceea ce contravine dispozițiilor art.1 lit.q) din Anexa la Directiva nr.93/13 CEE, privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în atare situație, instanța va respinge excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta S.C. O. B. Romania S.A. București, constatând că reclamanții sunt îndrituiți să introducă prezenta acțiune împotriva băncii la instanța competentă alternativ, conform art.12 coroborat cu art.7 alin.2 și art.10 pct.1 Cod procedură civilă, în speță Judecătoria D., ca loc al încheierii contractului, al executării obligațiilor izvorâte din contract și unde pârâta are în continuare o reprezentanță, în persoana agenției bancare proprii – pârâtă de rd.2 în proces.

În schimb, chemarea în judecată a pârâtei agenții bancare locale, prin intermediul căreia s-a încheiat contractul de credit, nu înlătură excepția lipsei capacității procesuale de folosință a acestei entități lipsite de autonomie decizională și patrimonială, care nu poate fi asimilată unei asociații sau societăți cu structură de conducere de sine stătătoare, nefiind altceva decât un dezmembrământ operațional fără personalitate juridică al pârâtei de rd.1 în teritoriu, în cazul căreia organele de conducere sunt cele ale societății mamă.

Personalitatea juridică deplină a băncii, exclude personalitatea juridică, chiar și restrânsă, a agențiilor din structura sa internă, ce funcționează ca puncte de lucru.

Așa fiind, chemând în judecată și pe pârâta S.C. O. B. Romania S.A. – Agenția D., se constată că reclamanții au intentat acțiunea împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință, față de care urmează a fi respinsă ca atare, motiv de admitere a excepției ridicată prin întâmpinare de către pârâta de rd.1.

Legislația în domeniul protecției consumatorului ocrotește un interes general. Văzând natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția asigurată tuturor consumatorilor, inclusiv prin Legea nr.193/2000, care transpune în dreptul intern Directiva nr.93/13 CEE, privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, rezultă că instanța de judecată este îndrituită ca, în baza art.5 din vechiul Cod civil – aplicabil în speță potrivit art.6 alin.1-3 din Legea nr.287/2009, privind noul Cod civil – să pronunțe nulitatea, chiar și din oficiu, a acestui tip de clauze, deoarece nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri.

Noțiunea de clauză abuzivă fiind asociată încălcării principiului bunei-credințe, înseamnă că stipularea unor asemenea clauze în contractele de consum, atrage sancțiunea nulității lor absolute pe motiv de cauză ilicită, și cum acțiunea în declararea nulității absolute este declarată imprescriptibilă extinctiv, potrivit art.2 din Decretul nr.167/1958, act normativ în vigoarea la data nașterii raportului juridic dintre părți, teză reluată firesc prin art.2502 alin.2 pct.3) din noul Cod civil, rezultă că reclamanții sunt îndrituiți să exercite dreptul la acțiune pentru înlăturarea clauzelor considerate abuzive și restituirea sumelor plătite nelegal.

Văzând caracterul accesoriu al cererii de restituire, dependentă în totalitate de acțiunea în declararea nulității absolute a respectivelor clauze, faptul că restituirea sumelor echivalează cu repunerea părților în situația anterioară, atunci termenul de prescripție de 3 ani în cadrul căruia se poate cere restituirea începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești de înlăturare a clauzelor abuzive, rămasă cel puțin definitivă, motiv de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune în restituirea sumelor pretinse prin acțiune.

Așa cum s-a arătat anterior, Legea nr.193/2000 transpune în dreptul național conținutul Directivei 93/13 CEE din 5 aprilie 1993, stabilind în mod expres competența instanței de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianți cu consumatorii.

În jurisprudența Curții Europene de Justiție s-a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin această directivă permite judecătorului național să verifice din oficiu dacă o clauză dintr-o convenție dedusă judecății are sau nu caracter abuziv. (a se vedea în acest sens cauza Oceano Grupo Editorial SA vs Rocio Murciano Quintero C-240/98). Faptul executării clauzelor abuzive de către consumatorul ce aderă la condițiile redactate în prealabil, fără putere de influențare a conținutului lor, nu echivalează cu acceptarea acestora. Legea interzice profesioniștilor includerea

de clauze abuzive în contractele lor și chiar stabilește ab initio un număr exemplificativ de clauze considerate abuzive.

Astfel, potrivit art.78 din Legea nr.296/2004 „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”.

Potrivit art.79 din aceeași lege „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechi- libru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”

Potrivit art.80 din același act normativ „ O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consuma- torului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

Iar potrivit art.80 „ Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legale pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

Tot astfel sunt și prevederile cuprinse în Legea nr.193/2000:

Art.1 alin.3: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

Art.4 alin.1,2 și 3:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul

contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard prefor- mulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

Potrivit vechiului Cod civil:

- art. 969 „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.”

- art.966 „Obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”

- art.968„Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.”

- art.970 alin.1 „Convențiile trebuie executater cu bună-credință.”

Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege rezultă că principiul libertății contractuale și cel al forței obligatorii a contractului se aplică exclusiv convențiilor “legal făcute”, întrucât doar acestea au putere de lege, iar existența cauzei licite (morale) reprezintă o cerință de valabilitate a oricărui contract sau clauză stipulată în acesta, sub sancțiunea nulității absolute. Pentru a se bucura de forță juridică deplină, convențiile nu trebuie să intre în conflict cu principiul bunei-credințe și cu bunele moravuri.

În materia protecției consumatorului, legiuitorul a exemplificat prin Anexa nr.1 din Legea nr.193/2000, clauzele considerate abuzive de la bun început în contractele de adeziune, pe motiv de cauză ilicită sau imorală, având în vedere caracterul preformulat al acestor convenții și dezechilibrul pecuniar produs consumatorilor, contrar cerințelor bunei-credințe.

Potrivit art.4 alin1 din Legea nr.193/2000, sunt abuzive clauzele care nu au fost negociate cu consumatorul și care creează între părți un dezechilibru semnificativ al prestațiilor, în detrimentul consumatorilor, contrar principiului bunei-credințe.

În speță, reclamanții au încheiat cu pârâta S.C. O. B. Romania S.A. Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr.C_ /22.10. 2007, având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 125.000 CHF, pentru nevoi personale, din care, suma de 4.862 CHF pentru refinanțarea unui alt credit de consum acordat tot de către O. B., obiect stipulat de art.1 și art.3 din convenție. Perioada împrumutului a fost stabilită pentru 336 de luni (art.2), cu o dobândă curentă de 5,7% pe an stipulată la art.8 pct.8.1, variabilă în condițiile băncii, plus o dobândă penalizatoare de 10 puncte procentuale, care la data semnării convenției însuma un procent de 15.7% pe an, aplicabilă soldului ratelor de credit și dobânzilor datorate și neplătite la scadență, pentru fiecare zi de întârziere, conform art.8 pct.8.7.

Totodată, la art.9 – Taxe și comisioane, pct.9.1 lit.a), s-a prevăzut perceperea unui comision de acordare credit de 2% calculat la valoarea creditului acordat.

Nu în ultimul rând, prin clauza de la pct.9.2 din contract, s-a stipulat modificarea nivelului comisioanelor, dobânzilor și taxelor fără consimțământul împrumutatului.

Potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.193/2000, privind clauzele abuzive, pârâta bancă este ținută să dovedească în proces faptul că a negociat cu reclamanții inserarea în contract a tuturor acestor clauze, considerate prin acțiune abuzive și care nu definesc obiectul contractului încheiat între părți: un credit ipotecar.

Pe de altă parte, înlăturarea prezumției de clauze abuzive putea fi făcută de bancă doar prin dovada scrisă a caracterului lor negociat. Or, conform actelor depuse se constată că reclamanții au încheiat o convenție de credit standard, preformulată în condițiile impuse, ce reprezintă indubitabil o formă de adeziune, întrucât ele nu au fost negociate, ci în mod necesar acceptate, ca o cerință pentru a încheia efectiv contractul de împrumut cu banca, chiar și suma împrumutată fiind plafonată de condiția unui venit minim lunar și a unor garanții impuse tot de către bancă.

În ce privește urmarea produsă prin încheierea convenției de creditare în condițiile arătate, instanța constată că între părți s-a produs de la bun început un important dezechilibru al prestațiilor, de ordin pecuniar, prin inserarea acestor clauze în detrimentul reclamanților, interesați prin prezenta acțiune să obțină în primul rând punerea convenției în acord cu legislația, instanța urmând a se pronunța asupra caracterului abuziv al tuturor clauzelor contestate.

Mai mult, este important de subliniat că potrivit art.2 alin.2 lit.a) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, aceasta nu-și găsește aplicare în contractele de credit garantate cu ipotecă, precum cel în speță. Prin urmare, situația de fapt din cauza pendinte excede domeniului de aplicare al directivei amintite, care, în art.3 lit.g), definind noțiunea de cost total al creditului pentru consumatori, include în componența acestuia și comisioanele pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit de consum.

Or, în cauză se constată că banca a înțeles să perceapă reclamanților două costuri, unul sub forma dobânzii curente variabile, iar altul, stipulat prin clauză separată, sub forma comisionului de acordare a creditului, fără o distincție reală și obiectivă dintre cele două costuri, situație în care se în mod firesc reclamanții au pus în discuție problema inexistenței unei veritabile contraprestații în ceea ce privește acest comision, aspect asupra căruia se va reveni în motivare.

În esență însă, art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu se opune ca, în cazul în care clauzele contractuale referitoare la elementele avute în vedere de această dispoziție, respectiv definirea obiectului principal al contractului, precum și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, dar și în cazul în care absența caracterului clar și inteligibil rezultă din ansamblul dispozițiilor contractului, aceste clauze să fie examinate în vederea aprecierii eventualului lor caracter abuziv.

Rezultă așadar, că toate clauzele contestate prin acțiunea de față, pot fi examinate spre a se vedea în ce măsură sunt sau nu abuzive.

a) Astfel, clauza de la art.8 - Dobânda, pct.8.1 teza a III-a și următoarele, privind caracterul variabil al dobânzii, prevede că „Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex: EURIBOR/LIBOR/BUBOR etc.), fără a exista consimțământul împrumutatului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.”.

Această clauză care dă dreptul pârâtei de a modifica unilateral dobânda, fără negociere și raportare la un indicator precis individualizat, nu reflectă în nici un caz transparență și claritate în sensul celor susținute prin întâmpinare, deoarece nu este circumscrisă unor ipoteze univoce, verificabile pe baza unor elemente obiective; în lipsa acestora, clauza contravine dispozițiilor art.1 lit.a) din Anexa la Legea nr.193/2000.

Că nu s-a dorit claritate în formularea acestei clauze din partea pârâtei, se desprinde și din faptul că nu a indicat ce se înțelege prin „politica băncii”, omisiune care îi permite să invoce de fiecare dată un alt indicator favorabil intereselor sale, având astfel un drept exclusiv și discreționar de a majora dobânda, ce aduce atingere echilibrului contractual prin dezechilibrul financiar pe care-l provoacă reclamanților, obligați fără notificare sume în plus de bani în contul unei dobânzi variabile în raport de ceea ce banca va aprecia ca fiind politica sa de moment în materie de dobânzi.

În concret, pe parcursul derulării contractului de credit banca a modificat nivelul dobânzii exclusiv în sensul majorii, începând cu data de 29.04.2008, aspect dovedit cu extrasele de cont din perioada octombrie 2007- februarie 2011, anexate acțiunii și sintetizate prin Raportul de expertiză contabilă extrajudiciară întocmit de expert contabil C. D., atașat cererii de chemare în jude- cată.

Raportat la acest aspect, nu poate fi primită susținerea din întâmpinare și din răspunsul băncii, urmare a convocării la conciliere, în sensul că „Pe parcursul derulării contractului de credit evoluția indicelui LIBOR CHF 3 L a determinat modificarea ratei de dobândă de la 5,7 % la 6,99%, la data de 29.04.2008.”

Astfel, conform adresei cu nr._/08.10.2012, banca i-a informat anterior concilierii că modalitatea actualizării ratei dobânzii este trimestrială, valoarea indicatorului de referință în stabilirea ratei de dobândă fiind valoarea stabilită în ziua a 15-a din cea de-a doua lună a trimestrului anterior. Iar dacă se au în vedere susținerile pârâtei din adresa nr._/07.11.2012, la data modificării ratei de dobândă - 29.04.2008, indicatorul LIBOR CHF la 3 LUNI ar fi trebuit să înregistreze o creștere semnificativă, care să atragă modificarea cu 1,22% puncte dobândă, de la 5,7% la 6,99%.

Și totuși, raportat la valorile afișate pe site-ul recomandat prin aceeași adresă de către bancă, reclamanții au constatat în mod corect faptul că valorile indicatorului LIBOR CHF la 3 LUNI au fost în cădere liberă, în sensul că, dacă la momentul contractării creditului indicele LIBOR CHF la 3 LUNI era egal cu 2,7733%, la data de 29.04.2008, același indice era egal cu 2,7650%, astfel că susținerile pârâtei bănci nu pot fi primite. În continuarea derulării creditului, valorile indicatorului au fost într-o permanentă scădere, astfel că la data de 26.09.2012 avea o valoare de 0,1117 %.

Or, dacă interpretarea prevederilor art.8 pct.8.1, tezele I și II din convenție ar fi fost în sensul afirmat de bancă, ar fi trebuit ca rata de dobândă aferentă contractului de credit să se diminueze, iar nu să crească; însă, dacă o perioadă a rămas constantă la valoarea de 6,99%, ulterior, prin adresa nr._/08.10.2012, banca a modificat-o unilateral după formula propusă LIBOR CHF la 3 L + 6,77 %, uzând așadar de expresia „în conformitate cu politica băncii”, ce dovedește rea-credință în interpretarea unei clauze lipsite de claritate.

În condițiile în care modalitatea de exprimare face ca interpretarea clauzei să fie favorabilă numai băncii, servind exclusiv intereselor acesteia, prin modificarea unilaterală a cuantumului „în conformitate cu politica băncii” - expresie nedefinită în contractul de împrumut, fără a da obiectiv posibilitatea consumatorului să verifice dacă majorarea dispusă este judicioasă, necesară și proporțională scopului urmărit, atunci clauza analizată apare ca fiind abuzivă raportat la dispozițiile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, urmând a fi anulată.

Văzând interpretarea pârâtei asupra modului de aplicare a acestei clauze, respectiv luând în considerare LIBOR CHF la 3 luni, atunci se impune ca dobânda să fie variabilă după acest indice plus marja de dobândă a băncii percepută la momentul încheierii contractului și calculată prin scăderea din dobânda curentă de 5,7% a indicelui LIBOR valabil pentru data încheierii contractului – 22.10.2007 (LIBOR = 2,7733%) adică o marjă de 2,9267.

Pe cale de consecință, se va dispune obligarea pârâtei de rd.1 să încheie act adițional la contractul de credit, în sensul înlăturării clauzei analizate, constatate ca fiind abuzivă, și stabilirii cu claritate a modului de calcul pentru dobânda variabilă, respectiv LIBOR CHF la 3 luni + marja de dobândă a băncii percepută la momentul încheierii contractului, de 2,9267.

Totodată, pârâta va fi obligată să achite reclamanților suma de 18.158,37 CHF sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, plus dobânda legală aferentă sumei în RON până la data achitării ei efective, reprezentând diferența dintre dobânda percepută și încasată abuziv cu începere din data de 28.01.2008 și până la data redactării acțiunii, pe de o parte, și dobânda real datorată conform prevederilor art.8 pct.8.1 tezele I și II din contract, raportat la evoluția indicatorului LIBOR (CHF), pentru perioada octombrie 2007 – octombrie 2012.

b) Clauza cuprinsă în art.9 – Taxe și comisioane, pct.9.1 lit.a) prevede că „ Pentru creditul acordat banca percepe următoarele taxe și comisioane: a) comision de acordare: 2% din suma inițială; comisionul de acordare se reține în valuta creditului de către bancă din creditul acordat în momentul în care creditul este pus la dispoziția împrumutatului și se calculează la valoarea creditului acordat.”.

Reclamanții au arătat că plata acestui comision la acordarea creditului, impus unilateral de bancă, excede obligației de a plăti cuantumul împrumutului acordat, cu dobanda curentă stabilită, învederând faptul că, potrivit art.15 din Legea nr.190/1999, modificată, privind creditul ipotecar, în sarcina împrumutatului sunt puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit, constituirii ipotecii și garanțiilor aferente.

Este de observat că, deși pârâta susține prin întâmpinare că acest comision, în cuantum de 2.500 CHF, determinat în cotă procentuală de 2% din suma de 125.000 CHF, a fost perceput pentru serviciul de procesare a documentelor și întocmirea documentației necesare acordării creditului, el reprezintă în realitate un dublu cost al creditului sub formă de dobândă ascunsă, percepută pe lângă dobânda curentă variabilă.

Aceasta deoarece, cu toate că a fost încasat o singură dată prin reținere din suma scriptic împrumutată, comisionul a fost inclus în ratele lunare și deci la calculul dobânzii curente variabile, sumele suplimentar încasate de bancă cu acest titlu înregistrându-se drept venit din dobânzi, semnificația fiind așadar aceea de dublă plată, de două costuri impuse, în condițiile inexistenței unei veritabile contraprestații, fapt de natură să cauzeze un dezechilibru pecuniar semnificativ între obligațiile părților.

În realitate, este evident faptul că suma de 2.500 CHF nu a ieșit niciodată din patrimoniul băncii, fiind împrumutată doar scriptic reclamanților, obligați să o ramburseze cu plata de dobândă curentă variabilă calculată în fiecare lună pe întreaga perioadă de derulare a creditului, consecință injustă ce trebuie înlăturată deopotrivă cu clauza care o consacră, lovită de nulitate absolută.

Astfel, clauza este una abuzivă întrucât nu a fost negociată, iar comisionul nu este definit spre a se înțelege de ce pârâta percepe în fiecare lună o astfel de plată reclamanților pe durata celor 336 de luni, constând în cei 2.500 CHF plus dobânda curentă, în final cumulându-se o importantă sumă de bani, de cca. două ori mai mare decât cea echivalentă procentului de 2% din suma inițială. Nu poate fi primită explicația încasării comisionului drept cheltuială cu procesarea actelor și întocmirea documentației necesare acordării creditului, în condițiile în care banca l-a privit de la bun început, prin modul de calcul și încasare, drept o sursă de profit, constând din suma scriptic împrumutată la care se plătește și dobândă curentă, în așa fel încât să fie realizat un dublu câștig pe seama reclamanților, obligați să achite, pe lângă ratele obișnuite, un comision substanțial de 2.500 CHF, bani fictiv împrumutați, plus o dobândă curentă după sumă, ce egalează și chiar depășește, prin caracterul ei variabil raportat la întreaga perioadă de derulare a creditului, cuantumul inițial al comisionului. Este vorba de un dublu cost ce nu se justifică a fi plătit, fiind inadmisibil de acceptat ideea rambursării cu dobândă a unui comision reprezentând o sumă care în mod efectiv nu a fost împrumutată reclamanților, decât în acte. Astfel, cu toate că prin convenție s-a stipulat împrumutul sumei de 125.000 CHF, banii efectiv puși la dispoziție au fost 121.919,22 CHF, după reținerea celor 2.500 CHF și a încă unui comision, de ridicare numerar, în cuantum de 580,78 CHF.

În mod evident, dezechilibrul produs este unul semnificativ, deoarece reclamanții au fost și sunt ținuți să plătească la fiecare scadență lunară sume importante de bani în contul unui comision impus unilateral cu plata de dobândă curentă, pe toată durata convenției de credit, în detrimentului lor și în favoarea pârâtei de rd.1, care s-a folosit de conținutul preformulat al contractului spre a impune plata, profitând de constrângerea economică a consumatorilor, ceea ce contravine cerințelor bunei-credințe.

Pe de altă parte, comisioanele percepute în baza unui contract de credit, nu se confundă cu principalul obiect al acesteia, constând în acordarea efectivă a creditului convenit sub forma operațiunii juridice a unui împrumut. Drepturile și obligațiile părților, respectiv obiectul acestora în sensul de prestații la care sunt îndrituite sau de care sunt ținute părțile și care privesc punerea la dispoziție a creditului convenit și rambursarea acestuia cu o anumită dobândă curentă, intră în conținutul convenției ca raport juridic și diferă fundamental ca noțiune de obiectul contractului care, în cazul unui credit, se traduce prin acțiunea împrumutătorului de acordare și cea de primire efectivă de către consumator a sumei totale puse la dispoziție într-o anumită monedă - ca obiect material al convenției - pe baza contractului de credit.

Cât privește noțiunea de preț, contractul de credit bancar fiind o variantă de împrumut, nu are un preț, ci doar costuri. Aceasta, deoarece banii nu sunt o marfă și nici un tarif, iar împrumutul nu reprezintă un serviciu prestat clientului. În consecință, și din acest punct de vedere nu se poate susține excluderea aplicabilității art.4 din directiva C.E.E., respectiv art.4 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Pe cale de consecință, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte reclamanții în legătură cu contractul de credit nu definesc obiectul acestui tip de convenție.

Văzând cerințele textului art.4 alin.2 din Directiva 93/13/C.E.E., transpus în dreptul intern prin art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000 în sensul că “Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”, reiese per a contrario că, în ipoteza în care definirea obiectului principal al contractului – idem și pentru preț dacă mai prezintă relevanță – nu s-a făcut într-un limbaj clar exprimat, pe înțelesul unui om cu un nivel de cunoștințe mediu (bunul simț comun), atunci prezumția de clauză abuzivă redevine aplicabilă.

Așadar, în măsura în care controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la “obiectul contractului” ori “caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” pune în evidentă faptul că aceste clauze nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, în atare situație se declanșează prezumția de clauză abuzivă care poate fi ridicată doar prin dovada scrisă, ce trebuia făcută în speță de bancă, potrivit art.4 alin.3 teza a II-a din legea națională menționată în materie.

Însă așa cum s-a arătat anterior, potrivit art.2 alin.2 lit.a) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, aceasta nu se aplică contractelor de credit garantate cu ipotecă. Prin urmare, situația de fapt analizată în cauză excede domeniului de aplicare al directivei amintite, care, în art.3 lit.g), definind noțiunea de cost total al creditului pentru consumatori, include în componența acestuia și comisioanele pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit.

De altfel, instanța observă că, potrivit dispozițiilor art.36 din Ordonanța de Urgență nr.50/ 2010, cu modificările survenite prin Legea de aprobare nr.288/2010, care transpune în dreptul intern Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008, costul total al creditului include limitativ următoarele comisioane: de analiză a dosarului pe creditul acordat, de administrare sau de cont curent, de compensație în cazul rambursării anticipate, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Așadar, legiuitorul exclude posibilitatea plății unui comision la acordarea creditului, calculat ca procent din suma inițială; pentru punerea la dispoziție a creditului se plătește prin definiție dobânda curentă și nicidecum un astfel de comision, care nu trebuie confundat cu cel de analiză a dosarului, constând într-o sumă fixă, modică, în relație directă cu volumul și/sau complexitatea acestuia.

Or, normele Tratatului UE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare. (Cauza C-602/10 Volksbank România S.A. împotriva A.N.P.C. Călărași).

În considerarea cel expuse, clauza analizată, cuprinsă la art.9 – Taxe și comisioane, pct.9.1 lit.a) din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ /22.10.2007, apar ca fiind abuzivă în raport de dispozițiile art.1 și 4 alin.1 din Legea nr.193/2000, urmând a fi înlăturată prin constatarea nulității acesteia, cu consecința obligării băncii să încheie act adițional la contractul de credit, în sensul înlăturării clauzei și să achite reclamanților suma de 2.500 CHF sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, plus dobânda legală aferentă sumei în RON până la data achitării ei efective, reprezentând comisionul de acordare credit, perceput și încasat în mod abuziv la data semnării convenției de credit.

c) Referitor la clauza prevăzută de art.9 pct.9.2 din același contract, care permite băncii, pe parcursul derulării creditului, să modifice unilateral nivelul comisioanelor, dobânzilor și taxelor fără consimțământul împrumutatului, văzând caracterul standardizat al convenției de credit încheiate, preformulată prin integrarea unor condiții ce reprezintă indubitabil o formă de adeziune, întrucât nu au fost negociate, ci în mod necesar acceptate, pentru a se perfecta împrumutul cu banca, rezultă în mod indubitabil caracterul abuziv al clauzei în raport de dispozițiile art.4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, reclamanții sunt obligați ca, fără consimțământul lor sau o notificare prealabilă, să plătească pârâtei toate sumele suplimentare calculate prin modificarea unilaterală de către bancă a nivelului comisioanelor, dobânzilor și altor taxe nedefinite, deci ori de câte ori pârâta va considera necesar acest lucru, precum situația creșterii costurilor băncii legate de punerea la dispoziție în general a oricărui credit, deci fără culpa reclamanților și fără negociere prealabilă, ceea ce contravine principiului bunei-credințe.

Și această clauză este de natură să producă un dezechilibru pecuniar semnificativ în drepturi și obligații, în defavoarea consumatorilor, ținuți să remită băncii sume de bani stabilite discreționar, fără criterii obiective și clar definite prin convenție, la libera apreciere a pârâtei, care nu dorește să-și asume nicio obligație de plată, de natură să-i crească costurile și deci să-i scadă profitul, decât impunând-o ca sarcină de plată clienților săi, care se poate dovedi valoric importantă, obligație stabilită prin conținutul preformulat al condițiilor contractului, contrar principiului bunei-credințe ce trebuie să caracterizeze orice relație contractuală.

D. urmare, se va dispune înlăturarea clauzei analizate, lovită de nulitate, cu obligarea pârâtei să modifice corespunzător contractul de credit.

d) Clauza prevăzută la art.8 pct. pct.8.7 prevede că „Pentru sumele restante datorate rezultate din prezentul contract (dobândă, principal etc.), împrumutatul va plăti o rată a dobânzii majorată cu 10 puncte procentuale față de dobânda curentă menționată la punctul 8.1. La data încheierii prezentului contract, rata dobânzii penalizatoare este de 15,7% pe an.

Dobânda penalizatoare se aplică asupra soldului ratelor de credit și dobânzilor datorate și neplătite la scadență pentru fiecare zi de întârziere începând cu data scadenței.

Dobânda penalizatoare se calculează la numărul de zile corespunzătoare raportate la un an de 360 de zile.”.

Așa cum s-a arătat anterior, potrivit art.4 alin1 din Legea nr.193/2000, sunt abuzive clauzele care nu au fost negociate cu consumatorul și care creează între părți un dezechilibru semnificativ al prestațiilor, în detrimentul consumatorilor, contrar principiului bunei-credințe, iar potrivit art.4 alin.3 din același act normativ, pârâta era ținută să facă dovada scrisă a negocierii cu reclamanții, inclusiv pentru cea prevăzută la art.8 pct. pct.8.7., ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

Clauza dobânzii penalizatoare fiind preformulată, pârâta nu avea cum să facă dovada negocierii. Mai mult, pentru ipoteza vizată, și anume, întârzierea la plata sumelor restante datorate în baza contractului, banca a impus reclamanților o dobândă penalizatoare consistentă, mai mult decât dublă, formată din dobânda curentă plus 10 puncte procentuale, la data semnării actului fiind de 15,7% pe an, încălcându-se astfel proporționalitatea între potențialul prejudiciu suferit de bancă în cazul întârzierii la plată și sumele de bani pe care ar trebui să le plătească reclamanții cu acest titlu. Clauza este de natură să producă un dezechilibru semnificativ în drepturi și obligații, în defavoarea consumatorilor, obligați să achite băncii acest tip de penalitate pentru orice sumă în caz de întârziere la scadență, în baza unei clauze impuse prin conținutul preformulat al convenției, contrar cerințelor bunei-credințe.

Este adevărat că prin O.U.G. nr.50/2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 288/2010, la art. 38 alin.2) s-a prevazut că: Dobanda penalizatoare se calculeaza pe baza de procent fix si se aplica la sumele restante in conformitate cu prevederile contractului de credit, cu exceptia sumelor provenite din calculul dobanzii.”.

Însă, este de observat că reclamanții au încheiat contractul anterior, sub imperiul vechiului Cod civil și al Legii nr.313/1879, abrogarea acestui ultim act normativ fiind făcută doar prin Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind noul Cod civil, când era interzisă introducerea clauzei penale în orice contract de împrumut sau prestații în natură, ptrivit art.1 din Legea nr.313/1879, care stipula faptul că, în asemenea contracte, clauza penală este și va rămâne anulată, iar art.2 al aceleiași legi dă judecătorului dreptul să anuleze inclusiv clauzele penale deghizate și tacite, fără a face distincție sub aspectul naturii juridice a actului încheiat (contract comercial sau civil).

Pe de altă parte, văzând art.95 din O.U.G nr.50/2010 care dispune că „Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37^1, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71”, reiese că contractul reclamanților este exclus de la aplicarea dispozițiilor 38 alin.2) din ordonanță.

Așa fiind, clauza analizată este abuzivă în raport de dispozițiile amintite, art.1 alin.3, art 4 și urm., dar și pct.4 alin.1 lit.i) din Anexa nr.1 la Legea nr.193/2000, fiind interzis comerciantului să oblige consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite.

Se va respinge excepția lipsei de obiect, contractul fiind exclus, în baza art.95 din O.U.G nr.50/2010, de la respectivele reglementări, argumentele prezentate anterior fiind lămuritoare.

În considerarea celor expuse, se vor respinge excepțiile de necompetență teritorială, de prescripție și lipsă de obiect, se va constata lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei agenții, iar pe fond se va admite acțiunea reclamanților împotriva pârâtei de rd.1, în sensul constatării caracterului abuziv și deci al nulității absolute în privința clauzelor analizat, cu obligarea pârâtei de rd.1 să încheie act adițional la contractul de credit în sensul înlăturării acestora și stabilirii cu claritate a modului de calcul pentru dobânda variabilă, respectiv LIBOR CHF la 3 luni + marja de dobândă a băncii percepută la momentul încheierii contractului și calculată prin scăderea din dobânda curentă de 5,7% a indicelui LIBOR valabil pentru data încheierii contractului – 22.10.2007 (LIBOR = 2,7733%) adică o marjă de 2,9267.

De asemenea, se va dispune obligarea pârâtei de rd.1 la plata sumei de 2.500 CHF sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, plus dobânda legală aferentă sumei în RON până la data achitării ei efective, reprezentând comisionul de acordare credit, perceput și încasat în mod abuziv la data semnării convenției de credit, precum și a sumei de 18.158,37 CHF sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, plus dobânda legală aferentă sumei în RON până la data achitării ei efective, reprezentând diferența dintre dobânda percepută și încasată abuziv cu începere din data de 28.01.2008 și până la data redactării acțiunii, pe de o parte, și dobânda real datorată conform prevederilor art.8 pct.8.1 tezele I și II din contract, raportat la evoluția indica- torului LIBOR (CHF), pentru perioada octombrie 2007 – octombrie 2012.

Nu în ultimul rând, se va dispune ca pârâta de rd.1 să restituie reclamanților sumele percepute cu același titlu de diferență, în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2012 și data pro- nunțării hotărârii în prezenta cauză.

Văzând și dispozițiile art.274 Cod procedură civilă,

Pentru aceste motive,

În numele legii,

HOTĂRĂȘTE :

Respinge excepțiile de necompetență teritorială, de prescripție și lipsă de obiect, ca neîntemeiate, iar pe fond, admite acțiunea civilă formulată de reclamanții H. S. și soțul H. R., domiciliați în comuna Cășeiu, ., județul Cluj, împotriva pârâtei S.C. O. B. Romania S.A. București, cu sediul în București, Calea Buzești nr.66-68, sector 1 și în consecință:

1. Constată nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute în Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr.C_ /22.10.2007, la art.8 - Dobânda, pct.8.1 teza a III-a și următoarele, privind caracterul variabil al dobânzii și pct.8.7 referitor la dobânda penalizatoare, la art.9 – Taxe și comisioane, pct.9.1 lit.a), privind perceperea comisionului de acordare credit, respectiv pct.9.2, referitor la modificarea nivelului comisioanelor, dobânzilor și taxelor fără consimțământul împrumutaților.

2. Obligă pârâta să încheie act adițional la contractul de credit în sensul înlăturării clauzelor abuzive amintite și stabilirii cu claritate a modului de calcul pentru dobânda variabilă, respectiv LIBOR CHF la 3 luni + marja de 2,9267 ca dobândă a băncii percepută la momentul încheierii contractului calculată prin scăderea din dobânda curentă de 5,7% a indicelui LIBOR valabil pentru data încheierii contractului – 22.10.2007 (LIBOR = 2,7733%).

3. Obligă pârâta la plata sumei de 2.500 CHF sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, plus dobânda legală aferentă sumei în RON până la data achitării efective, reprezentând comisionul de acordare credit, perceput și încasat în mod abuziv la data semnării convenției de credit – 22.10.2007, precum și a sumei de 18.158,37 CHF sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, plus dobânda legală aferentă sumei în RON până la data achitării efective, reprezentând diferența dintre dobânda percepută și încasată abuziv cu începere din data de 28.01.2008 și până la data redactării acțiunii, pe de o parte, și dobânda real datorată conform prevederilor art.8 pct 8.1 tezele I și II din contract, raportat la evoluția indicatorului LIBOR (CHF), pentru perioada octombrie 2007 – octombrie 2012.

4. Obligă pârâta să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de diferență dobândă și în continuare, în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2012 și data pronunțării prezentei hotărâri rămasă definitivă.

5. Constată lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei S.C. O. B. Romania S.A. – Agenția D., cu sediul în D., P-ța Bobâlna nr.14, județul Cluj.

6. Obligă pârâta S.C. O. B. Romania S.A. la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamanților.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 23.01.2013.

Judecător, Grefier,

I. C. G. T. D. L.

Tehnored.I.C.G.

Nr.ex.5.

Dosar nr._ /_

MINUTA

SENTINTEI CIVILE NR. 59/2913