Anulare act. Sentința nr. 384/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN

Comentarii

0

Sentința nr. 384/2015 pronunțată de Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN la data de 29-01-2015 în dosarul nr. 5211/225/2014

Dosar nr._ anulare act

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA DROBETA T. S.

JUDEȚUL M.

Sentința Civilă nr. 384

Ședința publică din data de 29.01.2015

Instanța constituită din:

Președinte: P. L. Teluța

Grefier: V. Ș. A.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta P. E. și pe pârâtele V. R. SA și V. R. SA - SUCURSALA DR.TR.S., având ca obiect anulare act .

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că dezbaterile asupra fondului au fost consemnate în încheierea din data de 28.01.2015, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, după care, constatându-se cauza în stare de judecată s-a trecut la soluționare.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta T. S. la data de 15.04.2014 sub nr._ reclamanta P. E. în contradictoriu cu pârâtele V. R. SA și V. R. SA - SUCURSALA DR. TR. S. a solicitat ca instanța prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea clauzei de la pct. 5 lit. a din Convenția de credit nr._/02.08.2013 si art. 3. lit. b din Actul adițional nr. 1/25.09.2010 încheiata cu parații si să se constate Caracterul abuziv al acestor clauze ce este prevăzut ca fiind aplicat la soldul creditului contractat de acesta de_ ron respectiv de 0,2%precum si obligarea paraților la restituirea sumelor încasate în temeiul dispozițiilor menționate in suma de 3.000 lei în perioada august 2007-februatrie 2014 suma care sa fie actualizată la zi in momentul plații efective si la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea acțiunii reclamantele au arătat că au încheiat cu parații Convenția de credit nr_/02.08.2007 si Actul adițional nr. 1/25.09.2010 in baza cărora au acordat un credit in valoare de 31.700 ron, garantând restituirea cu garanție reala mobiliara fără deposedare asupra autoturismului marca PEUGEOT încheind polița de asigurare Full Casco.Practic di partea sa au trecut toate riscurile iar de partea băncii, toate drepturile situație in total dezechilibru cu morala etica si a dreptului si dispozițiilor legale in materie comerciala si civila (art. 969-979 C. civ.) ce prevăd contrariul.

Cu toate aceste garanții, parații au prevăzut în contract alături de alte clauze încă o clauza abuziva si imorala, respectiv comisionul de risc de 0.2 % încât a ajuns la ora actuala, după 7 ani de plați sa aibă un credit mai mare decât cel inițial ,la ora actuala prin comisioane percepute de banca cu o datorie mare fiind împotriva oricărei norme legala, ca pe măsura ce se achită din credit si dobânzi, după 7 ani, se înregistrezi o datorie aproape dubla fata de creditul primit inițial.

In acest timp, aceasta a arătat că a suportat si riscul generat de crize economica prin reducerea salariilor cu 25 %, timp în care profitul bancar a crescut, aspect justificat prin raportările acestora.

In privința acestui litigiu si alte persoane prejudiciate din aceleași motive, au reclamant aceasta banca si a fost sancționată de A.N.P.C Exemplu prin sent. Civ. Nr. 9941/16.12.2009 pronunțata de Judecătoria Sectorului 2 București, prin care s-a constatat ca fiind abuzive clauzele impuse de aceasta banca, care a încălcat si prevederile art. 1 pct. 2 si 3 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora claritatea si neechivocitatea clauzelor, presupune înțelegerea acestora de către orice persoana, chiar fără cunoștințe de specialitate si în caz de dubiu, acestea se interpretează in favoarea consumatorului.

Potrivit dispozițiilor lit. g din anexa la Legea 193/2000 este considerate abuziva clauza care de dreptul exclusiv comerciantului sa interpreteze clauzele contractuale.

În susținerea prezentei acțiuni a arătat că ea nu a semnat actul adițional nr. l din 25.09.2010 si nu este de acord cu el.

In drept, prezenta acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 193/2000 si dispozițiile C. civ. in materie de convenții cu referire si la art. 998-999 C. civ.

In dovedirea acțiunii au fost anexate: Convenția de credit nr._/02.08.2007, actul adițional nr. l din 25.09.2010.

În scop probatoriu a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul paraților si expertiza tehnica contabila.

Cu contractul si actul adițional mai sus menționate a arătat că înțelege să dovedească existenta clauzei abuzive privind comisionul de risc in condițiile in care, ulterior, banca a încercat sa redenumească acest comision, numindu-l de administrare, care este prevăzut la pct. 3.6 din condițiile generale ale contractelor ce făceau trimitere la condițiile speciale, insă in cadrul acestora comisionul de administrare nu se mai regăsește.

Referitor la planul de rambursare prin contractul de credit care la pagina 14 conține mențiunea conform căreia ,, comisionul de risc" este denumit, după implementarea O.U.G. nr. 50/2010, comision de administrare credit.

Drafturile de modificare a contractelor prin acte adiționale cu care se intenționează a se dovedi intenția băncii de păstrare a comisionului denumit anterior de risc sub o noua denumire respectiv de comision de administrare.

In condițiile menționate apariția O.U.G. nr. 50/2010 redenumirea comisionului ca fiind ,,de administrare" a constituit ocazie favorabila acesteia, ca banca sa încerce a perpetuarea masuri abuzive cu o noua justificare eronata, însa total diferita fata de cea dintâi privind riscul, aspect ce denota realitatea.

Potrivit celor învederate mai sus, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii, anularea clauzelor abuzive de la pct. 5lit. a din convenția de credit si art.3 litera b din actul adițional privind

comisionul de risc si obligarea băncii la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor anulate. In principal, reclamanta a arătat că apreciază că respectivele contracte au fost încheiate cu sfidarea legii și impun reguli cămătărești proprii in condițiile in care cămătăria constituie o activitate ilegala iar normele legale in materie nu fac distincția intre cămătarii persoane fizice si bănci.

Instanța, la primirea acțiunii formulate de către reclamantă a constatat că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată cu respectarea dispozițiilor art. 194- 197 C. pr. civ. și, cu respectarea dispozițiilor art. 200 alin. 1 și 2 C. pr. civ., prin rezoluția președintelui de complet învestit cu soluționarea cererii, s-a pus în vedere reclamantelor să completeze lipsurile cererii de chemare în judecată, în termenul prevăzut de art. 200 alin. 2 C. pr. civ.

La data de 14.05.2014, reclamanta s-a conformat relațiilor solicitate de instanță, atașând o nouă cerere de chemare în judecată, prin care a achiesat la concluziile enumerate în acțiunea inițială, însoțită de înscrisuri doveditoare.

Prin precizarea de acțiune, reclamanta a solicitat anularea clauzei de la pct. 5 lit. a din Convenția de credit nr._/02.08.2013 „5)Comisioane a Comision de risc 0,2 % aplicat la soldul creditului plătibil lunar in zile de scadenta pe toata perioada de derulare a Convenției de credit "si art. 3. lit. b din Actul adițional nr. 1/25.09.2010 încheiata cu parații „art. 3 punctul 5 din Condițiile Speciale ale Convenției va purta denumirea "Comisioane /Alte costuri, aferente contului curent " si se modifica, urmând a avea următorul conținut, orice alte comisioane prevăzute in cuprinsul Convenției ca fiind datorate Băncii considerându-se a fi eliminate "b) comision de administrare credit 0,2 % pe luna aplicat la Soldul Creditului ,datorat si plătibil de către împrumutat Băncii ,lunar ,pe toata durata creditului " și constatarea caracterul abuziv al acestor clauze ce este prevăzut ca fiind aplicat la soldul creditului contractat de reclamantă de_ ron respectiv de 0,2%precum si obligarea paraților la restituirea sumelor încasate in temeiul dispozițiilor menționate in suma de 3.000 lei suma care rezulta din planul de rambursare credit sume prevăzute la rubrica (comision administrare credit reprezentând suma celor 84 de rate lunare in perioada 27.08._14 ) in perioada august 2007-iulie 2014 suma care sa fie actualizata la zi in momentul plații efective si la plata cheltuielilor de judecata.

Instanța, având în vedere dispozițiile art. 201 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă a comunicat pârâtei un exemplar al cererii de chemare în judecată și înscrisurilor anexate, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare în termen de 25 zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe și de a mai invoca excepții, în afara celor de ordine publică.

Prin rezoluția din data de 22.05.2014, instanța, constatând lipsa de procedură cu pârâta V. R. SA, a pus în vedere reclamantei să procedeze la indicarea corectă a sediului pârâtei.

Prin rezoluția din data de 10.06.2014, instanța a dispus comunicarea acțiunii și a duplicatului înscrisurilor către pârâta V. R. SA, cu mențiunea de a depune întâmpinare.

La data de 11.06.2014 pârâta . depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ca urmarea a culpei procesuale a reclamantei; totodată a invocat, mai multe excepții.

Arată că în cauza dedusă judecății reclamanta P. E. își întemeiază cererea prin raportare la convenția de credit nr._/02.08.2007, având ca obiect acordarea de către V. a unul împrumut bancar către reclamantă. Ulterior semnării Convenției de credit, după mai bine de 6 ani, în contextul generat de OUG nr. 50/2010, reclamanta înțelege să nege obligațiile asumate în speranța unei „scutiri" nejustificate a obligațiilor de plată.

Inițiativa încheierii Convenției de credit a aparținut în exclusivitate și în totalitate reclamantei, care s-a adresat subscrisei în urmă cu mai bine de 6 ani pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite în mod curent de către V..

Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Convenției de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanta avea ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu subscrisa. Cu toate acestea, Convenția de credit a fost încheiată, iar reclamanta, în mod tendențios, a înțeles să conteste legalitatea unor clauze după mai bine de 6 ani de la momentul când a contractat creditul și s-a folosit de banii împrumutați.

S-a invocat prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii, sens în care a arătat că pretențiile reclamantei, constând în solicitarea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare sunt neîntemeiate.

În subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că aceste sume ar trebui restituite, pârâta a solicitat aplicarea prevederilor Decretului nr. 167/1958, respectiv prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii.

Dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care stau la baza primirii acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil.

Acțiunea de a cere restituirea prestațiilor este o acțiune separată de cea care tinde la anularea contractului. întrucât, în urma anulării unor clauze contractuale, plata sumelor nu mai are temei legal, acțiunea în restituirea prestațiilor este asimilată acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză.

În cauza de față, prescripția dreptului la acțiune pentru restituirea fiecărei sume plătite în baza Convențiilor de credit începe să curgă de la data achitării sumei respective.

Mai arată că dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea 193/2000 prevăd posibilitatea instanțelor de a "dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune interese, după caz".

Astfel, din interpretarea gramaticală a dispozițiilor acestui text de lege, rezultă fără nici un echivoc, că sancțiunea modificării clauzelor contractuale nu poate fi dispusa decât pentru viitor prin înlăturarea acestora din contracte.

De asemenea, din analiza Legii nr. 193/2000 rezultă că aceasta nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, niciunul din articolele acestui act normativ neputând constitui temeiul de drept al aplicării de către instanță a unei astfel de sancțiuni legale.

Prin urmare în lipsa unei mențiuni exprese în Legea nr. 193/2000 privitoare la nulitatea clauzelor abuzive, instanța va aplica dreptul comun în materia nulităților, motivele invocate de reclamant trebuind a fi încadrate în cazurile generale de nulitate a actului juridic reglementate de legislația actuala.

Întrucât, „de lege lata, nu există o reglementare compacta a nulității actului juridic civil", iar „normele care alcătuiesc aceasta instituție se regăsesc răspândite în tot Codul Civil - art. 5, art. 790 alin. l (...) (s.a.m.d. - n.n.) precum și în alte acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil", instanța va aprecia asupra calificării nulității virtuale a clauzei comisionului de risc și în raport de interpretările, definițiile, clasificările și diferențierile unanim admise în doctrina de drept civil român pentru această instituție și regăsite în mod unitar în întreaga jurisprudență în materie.

Totodată, se va observa că atât în funcție de (i) definițiile doctrinare ale celor doua nulități cât și în raport de (ii) cauzele distincte ce atrag aceste sancțiuni și, nu în ultimul rând, chiar în funcție de (iii) regimul lor juridic distinct, nulitatea clauzei comisionului de risc este una relativa, iar nu una absolută.

Se arată că natura interesului protejat este privată, astfel că așa cum s-a statuat în doctrină, diferența dintre nulitatea absolută a actului juridic și cea relativă constă în natura interesului ocrotit, prima fiind definită ca „nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc", iar cea de a doua fiind sancțiunea atrasă de „încălcarea unei norme ce ocrotește un interes particular, individual ori personal".

Normele de drept invocate de către reclamant ca fiind presupus a fi încălcate la încheierea contractului de credit cu subscrisa sunt unele ce protejează, astfel cum rezultă din întregul context al actului normativ, un interes privat, individual, al persoanei consumatorului.

În acest sens, din chiar definiția noțiunii de „consumator", acesta fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care încheie un contract în afara activității lor autorizate, profesionale sau comerciale" rezultă fără echivoc intenția legiuitorului de a-1 proteja, în mod individual, de la caz la caz, pe fiecare consumator în parte, de posibila viciere a consimțământului său la contractarea unor produse sau servicii de la comercianți.

Aceeași concluzie este atrasă și din analiza dispozițiilor Art. 1. din Lege care statuează că „(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (2) în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului."

Din analiza acestui text rezultă fără nici un echivoc, că scopul pentru care a fost edictata legea este acela de a asigura consumatorului care dorește achiziționarea produselor sau serviciilor comerciantului, posibilitatea de a-și manifesta, în relațiile cu acesta din urmă, voința reală, neafectată de vreun viciu de consimțământ cauzat de neînțelegerea sau de necunoașterea exactă a tuturor elementelor actului juridic pe care îl încheie.

Or, în condițiile în care normele instituite prin Legea 193/2000 reglementează o veritabilă modalitate de cenzurare a posibilității comercianților de a vicia consimțământul consumatorilor prin inserarea în contracte a unor clauze cu un conținut echivoc, iar viciul de consimțământ este un element ce poate afecta, prin natura sa, doar un interes privat, este evident că dispozițiile actului normativ invocat sunt edictate pentru protejarea acestui interes privat, al consumatorului.

În acest sens, arată pârâta, că trebuie interpretate și dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, invocate de reclamanți în susținerea acțiunii introductive de instanță, întrucât poate fi considerată abuzivă "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul... dacă, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Mai arată că legea stabilește că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a)natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b)toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde (art. 4 alin. 5 din Legea 193/2000).

Întrucât, o clauza, pentru a fi abuzivă trebuie sa producă un dezechilibru între prestațiile părților, analizarea acestei condiții implică o comparație între interesele celor doua părți, pentru a se verifica dacă interesul consumatorului nu a fost neglijat în raport cu cel al cocontractantului său, interesul urmărit fiind încă odată unul personal, al consumatorului.

Din analiza dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă în mod evident că, în condițiile în care caracterul abuziv al unei clauze se analizează din perspectiva unor factori pur subiectivi, care au determinat încheierea contractului, deci care sunt strict legați de individ și de persoana acestuia precum și de nevoile sau interesele personale ale acestuia este, mai mult decât evident, că interesul protejat prin normele ce sancționează clauzele abuzive este unul privat, iar nu unul obștesc.

Prin urmare, chiar dacă s-ar putea aprecia că, la momentul încheierii convenției de credit contestate parțial în această cauză, ar fi fost încălcate dispozițiile Legii 193/2000, este mai mult decât evident, că această presupusă încălcare ar putea atrage cel mult sancțiunea nulității relative a clauzelor inserate în contract, întrucât s-ar fi adus atingere unui interes privat, al cocontractantului care face dovada unei vătămări.

Un alt criteriu îl reprezintă cauze de nulitate relativă, sens în care arată că plecând tot de la natura interesului ocrotit, practica judecătoreasca a stabilit în mod constant că viciile de consimțământ la încheierea unui act, atrag nulitatea relativă a acestuia după cum este cazul și în ceea ce privește lipsa discernământului, lipsa capacității de exercițiu etc. În ansamblul său, regimul juridic al clauzelor abuzive conduce la concluzia că motivul esențial pentru care a fost instituit acest cadru legal sancționator, constă în prevenirea vicierii consimțământului consumatorului de către comerciant.

Ideea că voința legiuitorului a fost aceea de a-l proteja pe consumator de vicierea consimțământului său, împotriva inserării de clauze abuzive în contracte de către comercianți, rezulta implicit din faptul că, una dintre condițiile esențiale ale calificării unei clauze drept abuzive este ca aceasta să nu fi fost negociată.

Această lipsă a negocierii ar echivala cu existența unei false reprezentări asupra calităților esențiale ale obiectului actului juridic. Prin urmare, prin această normă este sancționată în realitate vicierea consimțământului consumatorului la încheierea contractului.

Sub un alt aspect, clauza abuzivă ar putea fi asimilata, atât datorita laturii sale obiective - a faptului că se sancționează disproporția dintre cele doua prestații, cât și sub aspectul elementului subiectiv - o categorie de persoane despre care se prezumă că ar fi ușor de influențat și de defavorizat prin conținutul actului, prin inserarea în conținutul acestuia a unei clauze lezionare, leziunea fiind un viciu de consimțământ ce atrage de asemenea nulitatea relativa a actului juridic (Ghe. B., D. Civil Român, Editura Universul Juridic, București, 2007, pag. 100).

Totodată, și în situația în care instanța va aprecia că dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000, singurul text care lipsește de efecte clauzele abuzive, consacră de fapt o nulitate virtuala a clauzelor cu acest caracter, aceasta nulitate nu poate fi decât una relativă, pentru motive care se regăsesc atât în cuprinsul aceluiași art. 6 cât și în celelalte dispoziții ale Legii nr. 193/2000. Premisele cerute de legiuitor, respectiv: caracterul abuziv al clauzei se evaluează, ceea ce nu ar fi fost necesar și nici posibil în cazul unor motive de nulitate absoluta, când legea este cea care dispune cu privire la nulitate.

Mai mult, evaluarea caracterului abuziv se face în raport de criterii foarte permisive, precum toți factorii care au condus la încheierea contractului.

Or, aceste împrejurări pur subiective, nu există în cazul nulităților absolute care se pronunță fără a se evalua varii motive subiective, ci strict dacă suntem sau nu în situația unei încălcări a unei norme ce ocrotește un interes public.

Referitor la regimul juridic aplicabil este cel al nulităților relative arată că diferențierea celor două tipuri de sancțiuni legale, a nulității absolute de cea a nulității relative este esențială, întrucât regimul juridic al celor doua instituții, deci regulile cărora le sunt supuse sunt total diferite.

Or, în cazul dedus judecații, în conformitate cu dispozițiile legale invocate de partea adversă, respectiv Legea 193/2000, constatarea caracterului abuziv al clauzelor poate fi solicitată doar de parte (de consumator) sau de un reprezentant legal al acestuia (ANPC având calitatea prin lege de a apară interesul consumatorului) însa, sub nici o formă o astfel de acțiune nu poate fi promovată de o alta persoană pentru că așa dispune chiar actul normativ citat.

Din această perspectivă este evident că, în condițiile în care legiuitorul a limitat în mod expres sfera persoanelor care pot contesta actul și nu a permis ca acesta sa fie atacat de altcineva decât de parte, este evident că sancțiunea avută în vedere de către legiuitor este cea a nulității relative, pentru că altfel, în cazul nulității absolute, orice persoană interesată ar fi putut repudia actul.

Prin prisma regimului juridic al nulităților și în ceea ce privește aspectul referitor la posibilitatea părților de a acoperi sau nu lipsa validității actului, în mod unanim s-a statuat o alta diferență esențială între nulitatea absoluta și cea relativă.

Astfel, în cazul nulităților absolute, acestea nu pot fi acoperite prin confirmare, nici expresă nici tacită, această regulă fiind impusă tocmai de natura obștească a interesului ocrotit. Or, în cazul nulității relative, aceasta poate fi confirmată, în mod expres, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 1190 Cod civil, în vigoare la data emiterii actului normativ arătat, sau în mod tacit prin executarea actului anulabil.

Prin urmare, având în vedere intenția legiuitorului de a proteja întrutotul interesul individual al consumatorului, motiv pentru care a și lăsat la îndemâna acestuia posibilitatea de a alege între a executa contractul, de a-1 contesta solicitând modificarea sa, sau de a-l rezilia în măsura în care consideră că acesta nu mai poate continua, este evident că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor abuzive este cel al nulității relative.

Având în vedere cele menționate anterior, termenul de prescripție aplicabil acțiunii în restituirea prestațiilor este cel instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani.

Dreptul de a solicita restituirea anumitor prestații, în baza anulării actelor care stau la baza primirii acestora, se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care s-a produs faptul prejudiciabil, astfel că prescripția dreptului la acțiune, potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958 pentru restituirea fiecărei sume, va începe să curgă de la data la care aceasta s-a plătit.

În consecință, a solicitat să se constate prescripția dreptului la acțiune al reclamanților pentru restituirea oricăror sume achitate de aceștia cu mai mult de 3 ani înainte de data formulării acțiunii.

Se invocă prescripția dreptului de a cere înlăturarea clauzelor din Contractul de credit, sens în care arată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat înlăturarea clauzei contractuale referitoare la comisionul de risc. Din lectura argumentelor susținute, reiese că acțiunea tinde la anularea acestei clauze pe motivul presupusului său caracter abuziv.

Având în vedere considerentele dezvoltate prin actul introductiv al instanței,consideră că această acțiune este prescrisă iar sancțiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat în fiecare caz în parte este cel al fiecărui consumator în parte, caracterul abuziv urmând a se aprecia în persoana fiecăruia. Această nulitate are la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții Băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractului de credit.

Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani.

Conform art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, „în caz de viclenie, eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu până la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului".

Contractele de credit încheiate cu reclamanții, au fost semnate la data de 02.08.2007, prin urmare, având în vedere că reclamanții au cunoscut o potențială cauză de anulare încă din momentul încheierii contractelor, acesta fiind și momentul la care s-a făcut prima plată a comisionului de risc, o eventuală acțiune în anulare ar fi trebuit demarată, cel mai târziu la data de 02.08.2010.

Având în vedere că prezenta acțiune a fost introdusă în luna martie 2014, solicită instanței să constate că a intervenit prescripția.

Tot prin întâmpinare s-a invocat excepția lipsei capacității procesuale a S.C. V. R. S.A. – SUCURSALA DROBETA T. S., motivându-se ca persoana chemată în judecată în calitate de pârâtă să poată sta în judecată, aceasta trebuie să aibă capacitate procesuală, atât capacitate procesuală de folosință, cât și capacitate procesuală de exercițiu.

Iar în cazul unei persoane juridice, pentru ca aceasta să aibă atât aptitudinea de a avea drepturi și obligații în plan procesual, cât și aptitudinea de a-și valorifica singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale, este necesar să aibă înainte de toate personalitate juridică.

S-a arătat că, în cazul de față, persoana pe care reclamanții au înțeles să o cheme în judecată, respectiv ., Sucursala Drobeta - T. S., nu are personalitate juridică și pe cale de consecință nici capacitate procesuală.

Relevante în cauză sunt dispozițiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale (denumită în continuare „Legea societăților comerciale") potrivit cărora: Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa".

Corect a reținut jurisprudența ( Curtea de Apel București - Secția a Vl-a Comercială, decizia nr. 178 din 07.02.2003), că din interpretarea art. 43 din Legea societăților comerciale rezultă că „sucursalele, agențiile, reprezentanțele etc., fiind dezmembrăminte fără personalitate juridică, nu pot sta în instanță în calitate de reclamantă sau pârâtă decât prin intermediul societății-mamă, singura care, alături de eventuale filiale ale societății, beneficiază de personalitate juridică".

Este irelevant din acest punct de vedere faptul că . - Sucursala Drobeta-T. S. este înregistrată în Registrul Comerțului, deoarece prin aceasta înregistrare sucursala nu dobândește personalitate juridică, înregistrarea având în cazul sucursalei doar efect de asigurare a publicității față de terți, dispozițiile ar. 41 alin. (1) din Legea societăților comerciale referitoare la societatea comercială fiind de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult decât atât, având în vedere faptul că în cauza de față pârâta este o instituție de credit, relevante sunt și dispozițiile art. 7 alin. (1) pct (I. 31) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului potrivit cărora sucursala este „orice unitate operațională dependentă din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară, care efectuează in mod direct toate sau unele dintre activitățile acesteia".

Rezultă astfel în mod evident că sucursala unei instituții de credit, în cazul de față Sucursala Drobeta-T. S. a S.C. V. R. SA, este o simplă unitate executivă („operațională"), dependentă juridic de societatea-mamă, singura care de altfel se bucură de capacitate procesuală.

Vă rugăm să observați, de asemenea, că prin excepție de la regula sus-menționată, așa cum de altfel corect a reținut și jurisprudența ( Curtea de Apel București, Secția a Vl-a Comercială, Decizia nr. 612 din 11.04.2003), în virtutea caracteristicilor lor și a statutelor sau regulamentelor de organizare, sucursalele pot avea anumite drepturi de reprezentare în raporturile cu terții, în virtutea unei delegări de atribuții de reprezentare date de societatea mamă. Ca atare, capacitate de folosință și de exercițiu are societatea mamă iar aceasta poate delega exercițiul drepturilor reprezentanților sucursalelor, pentru apărarea drepturilor și intereselor acestora, condiție însă neîndeplinită în prezenta cauză.

Având în vedere toate cele de mai sus a solicitat admiterea prezentei excepții a lipsei capacității procesuale a S.C. V. R. SA.- Sucursala Drobeta-T. S..

Referitor la reglementarea legală a noțiunii de clauză abuzivă, arată că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13.

Atât prevederea națională, cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei-credințe; prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Cu privire la prima condiție, arată că, cerința clauzei ne-negociate cu consumatorul. în explicitarea conceptului de „clauză care nu a fost negociată" menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei, în consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă .

Referitor la a doua condiție, respectiv, condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a subscrisei trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.

Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință și anume, criteriul bunei credințe și cel al echilibrului contractual.

Referitor la primul criteriu, arată că potrivit art. 970 C. civ., buna credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

În concluzie, arată că instanța trebuie să analizeze conduita pârâtei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

Referitor la cel de-al doilea criteriu (criteriul echilibrului contractual) arată că potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ". Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune" sau „contract standard preformulat astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Învederează că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive.

Referitor la clauza contractuală ce reglementează dreptul V. de a percepe comisionul de risc, respectiv cel de administrare a riscului, nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din legea nr. 193/2000, arată că riscul este generat prin simpla acordare a unui credit și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului

Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de neutralizare a creditului, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță.

Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.

Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.

Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române („BNR") nr. 17/18.12.2003, riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. De asemenea, există si alte categorii de risc pe care o bancă trebuie să le ia în calcul

Mai arată că la art. 5 din Convențiile de credit clauza reglementată nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, astfel că pentru a putea fi reclamat, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. în situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative subscrisei față de obligația acesteia de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.

Astfel cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem. Potriviți legii, trebuie să existe un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă. De exemplu profitul obținut de comerciant este considerat justificat, dat fiind că scopul activității oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.

Nu se pot reține afirmațiile conform cărora toate riscurile V. sunt acoperite de garanțiile reale imobiliare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul reglementărilor din cuprinsul contractului de credit trebuie să fie acoperit prin derularea normală a contractului. Or, executarea garanțiilor se poate face numai în contextul unei neexecutări a contractului de către împrumutat.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și se află în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin, (1) din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, care se regăsește în prețul creditului. Administrarea riscului este esențială în contractele de credit, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor se regăsește într-un cost transparent asumat de consumator sub forma comisionului de risc.

Referitor la comisionul de risc/administrare a riscului-parte a prețului contractului, consecințe, arată că, costul creditului suportat de împrumutat este format din două componente: dobânda și comisionul. La acestea se poate adăuga, în caz de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor, penalizarea pentru întârzierea rambursării ratelor de credit.

Asemeni celorlalte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului creditului. Riscul bancar este un element de care pârâta este obligată să țină cont. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.

Tocmai de aceea, prin preluarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețului contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează:

„Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

La rândul său, prevederea art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE are următorul conținut:

„Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fată de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil" [subl. ns.].

Prin această dispoziție se urmărește evitarea situației ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.

În plus, trebuie luate în considerare mai multe aspecte din care rezultă fără niciun dubiu netemeinicia solicitării de anulare a clauzei cu privire la comisionul de risc:

1) comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte. Astfel, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de pârâtă.

2)Convențiile de credit nu au caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului de către pârâtă a șanselor unui câștig sau pierdere contravine chiar esenței unor astfel de contracte de împrumut, care sunt contracte comutative. Astfel, părțile cunosc de la data încheierii Convențiilor de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația reclamanților este una cu executare succesivă;

3) prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de reclamanți prin semnarea Convențiilor de credit, devenind astfel lege între părțile contractante. Pe de altă parte, comisionul de risc a fost avut în vedere de subscrisa la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Față de cele menționate, consideră că în speța de față se impune respingerea ca neîntemeiată a susținerilor reclamanților cu privire la lipsa timpului necesar studierii contractului de credit anterior semnării sale, precum și cele referitoare la lipsa de claritate a exprimării, precum și a conținutului acestei clauze - fără să detalieze dacă acest comision reprezintă o cheltuială sau un venit al băncii, pentru a dovedi caracterul abuziv al unor clauze susținut a fi abuzive, deoarece reclamanții aveau atât obligația cât și posibilitatea să studieze actul juridic pe care urmau să îl încheie, pentru a-și angaja în cunoștință de cauză voința juridică. Din comportamentul său ulterior încheierii contractului, respectiv faptul că nu au contestat clauzele acestei convenții imediat după ce au intrat în posesia unui exemplar al acesteia, introducând prezenta acțiune după mai bine de 4 ani de la încheierea contractului, reiese dezinteresul reclamanților pentru clauzele contractuale, deci lipsa unei vătămări în acest sens.

De altfel, existența comisionului de risc, precum și condițiile principale în care urma să se încheie convenția au fost stipulate într-o maniera accesibila în primele 4 pagini ale condițiilor speciale din contract, putând fi luate la cunoștință cu un minim de diligentă din parte reclamanților.

Nici invocarea lipsei explicațiilor din partea reprezentanților băncii a unor termeni din contract, în cazul de față a comisionului de risc, nu poate fi reținută deoarece această sintagmă, dacă o analizăm în particular, nu necesită cunoștințe de specialitate pentru a fi înțeleasă, având semnificația obișnuită din limbajul comun, accesibil oricărei persoane diligente, care intră în relații contractuale cu o altă entitate.

În conformitate cu prevederile cuprinse în art. 1 din Legea 193/2000 acest cadru legal stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbai inteligibil al clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori dobânzilor.

Referitor la comisionul de risc, acesta este menit a acoperii eventualele pagube suferite de bancă, deoarece valorificarea garanției reale, în cazul în care se ajunge la o astfel de situație, nu acoperă pierderile înregistrate de bancă prin riscul devalorizării imobilelor dincolo de marja de 25% avută în vedere la constituirea garanției reale imobiliare, datorita unei crize imobiliare - situație în care ne aflăm în prezent, sau prin pieirea bunului ipotecat în perioada dintre momentul expirării poliței de asigurare a imobilului și încheierea unui noi polițe de către împrumutat, de exemplu. Pentru toate aceste riscuri și costuri posibile, banca a introdus un comision de risc.

In consecință, perceperea comisionului de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Convențiilor de credit, fără existența vreunei constrângeri, și (ii) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C. civ. (art. 1270 NCC), conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante".

De asemenea, V. a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul său (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice), cât și solvabilitatea sa. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective - D., fiind cunoscut reclamanților.

Referitor la aplicabilitatea principiului „efectul direct" al art. 4 alin. (2) din directiva 93/13/CEE, arată că potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele."

Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE") a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de prevederile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționale, condiții stabilite de CJUE în cauzele 41/74 V. Duyn v Home Office [1974], CJ 1337 și 148/78 Pubblico Ministere v Tullio Ratti [1979] CJ 1629.

O data efectul direct al unei directive deja stabilit, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar. Această concluzie este foarte clar statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nimz v City of Hamburg[1991] CJ I-297, 321: "o instanță națională care este chemată, în limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, să aplice orice prevedere națională contrară, nefiind necesar ca instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale".

O altă componentă a aplicării prevederilor directivei în dreptul intern este realizată de jurisprudența CJUE în dezvoltarea principiului interpretării armonioase a dreptului intern cu dreptul comunitar (denumit și efectul indirect al directivelor). Acest principiu impune ca dreptul național să fie interpretat în lumina directivelor, acestea putând fi invocate indirect de persoanele private în fața instanțelor naționale împotriva unui organ de stat sau a unei persoane de drept privat, în scopul de a asigura o interpretare a dreptului național în conformitate cu prevederile acestora. Procedând astfel, CJUE a căutat să se asigure că directivele vor avea efect în sistemul juridic național, în ciuda unei implementări inadecvate prin legislația națională. In cauza de referință Von Colson c land Nordhrein-Westfalen 14/83 Curtea a identificat expres instanțele naționale ca organe ale statului responsabile cu îndeplinirea obligațiilor comunitare, obligând o instanță germană să suplinească legislația internă deficitară prin aplicarea acesteia în lumina directivei comunitare.

În cauze ulterioare precum Marleasing SA c La Comercial Internacional de Alimentación SA C-106/89 CJUE a stabilit că efectul indirect sau interpretarea armonioasa impune în sarcina instanței naționale să interpreteze dreptul național în lumina unei directive neimplementate sau implementate necorespunzător chiar și într-o cauză împotriva unei persoane private. Cauza Marleasing viza o situație orizontală, un litigiu între două persoane private în fața unei instanțe interne în care interpretarea dreptului național în lumina unei directive nepuse în aplicare era de natură să afecteze în mod negativ poziția juridică a uneia dintre ele.

Astfel, par. 8 al textului hotărârii spune foarte clar:"[...] în aplicarea dreptului național, indiferent dacă este vorba de prevederi anterioare sau ulterioare directivei, instanța națională chemată să ¡I interpreteze trebuie să facă aceasta, în lumina textului și a scopului directivei, pentru a se atinge rezultatul urmărit de aceasta din urmă".

Transpunerea ambiguă a directivei 93/13/CEE în dreptul național prin Legea 193/2000 echivalează cu transpunerea incorectă a acesteia.

Pentru situația din speță, consideră relevantă hotărârea CJUE din cauza C-144/99 Comisia c Regatul Olandei referitoare la implementarea Directivei 93/13/CEE de către Regatul Olandei. Prin această hotărâre, Curtea s-a pronunțat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din directivă, afirmând că „în scopul garantării obiectivelor [...] urmărite de directivă, orice transpunere a respectivului articol 4 alineatul (2) trebuia să fie completă, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se refere exclusiv la cele care sunt redactate în mod clar și inteligibil." Mai mult, în cauza C-365/93 Comisia c G. [1995] ECR I-499, paragraful 9, CJUE reține că „este esențial ca dreptul național să garanteze că autoritățile naționale vor aplica efectiv și deplin directiva, că terminologia juridică a dreptului național să fie suficient de precisă și clară astfel încât indivizii să fie deplin conștienți de drepturile lor și să le poată folosi în fața instanțelor naționale. [...]"

În încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din R. s-a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al articolului 4 al directivei. în această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului directivei.

Directiva 93/13/CEELegea nr. 193/2000

Art. 4 alin. (2)

"[...] Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil."

Legea nr. 193/2000Art.4 alin. (5)

"[...] Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Din analiza comparativă a celor două prevederi normative se observă că prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisioanele percepute de către subscrisa nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv.

În acest sens arată că potrivit art. 4 al Directivei 1993/13 CEE a fost detaliat în Considerentul 19, astfel: "[...] în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/ preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; [...] acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze [subl. ns.]".

Or, în conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă - D. - reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor [subl. ns.]".

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a subscrisei (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum . Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99), prin care CJUE a statuat că „neadoptarea legislației naționale, actelor și măsurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. (2} și 5 din Directiva 93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de către Regatul Olandei [subl. ns.]" - par. 22. Din considerentele acestei hotărâri reiese în mod neechivoc faptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legislativ-normativ, cât și la cel judiciar.

Dacă în cauza referitoare la Regatul Olandei, o jurisprudență constantă care face aplicarea art. 4 alin. (2) nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziții legislative exprese, nici în R. nu se va putea considera că acest articol este implementat corespunzător cu principiul securității juridice, în măsura în care, deși legislația a preluat prevederile articolului într-o manieră improprie, instanțele judecătorești procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului.

De asemenea, prin decizia nr. 577/25.04.1996, Curtea Supremă de Justiție a decis că prețul legal datorat este cel stabilit de părți prin contract și nu cel reținut de instanța de apel din cauza respectivă, instanță „care nu putea conduce la modificarea de drept a înțelegerii intervenite între părți sub acest aspect". în consecință, cât timp contractul dintre părți nu a fost modificat, prețul legal datorat de pârâți este cel stabilit inițial prin consensul părților.

În cauza de față, redactarea clauzelor din Convențiile de credit referitoare atât la dobândă, cât și la comisionul de risc, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate.

Așadar, rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Convențiilor de credit, motiv pentru care solicităm instanței să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale D..

Referitor la anularea clauzelor, acestea nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor în subsidiar față de susținerile ce preced, solicită instanței să constate că anularea clauzelor invocate de reclamanți nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.

În acest sens, arată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat anularea clauzei referitoare la comisionul de risc, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acesteia, fără a le preciza însă în mod concret.

Admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.

Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.

Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de V.. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.

În situația în care numai pârâta ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților. De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese". Deoarece reclamanții nu au solicitat desființarea Convențiilor de credit (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.

În consecință, apreciază că instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității V. de a solicita ulterior rezilierea Convențiilor de credit și, implicit, restituirea sumei acordate cu titlu credit.

Se arată că reclamanții din prezenta cerere de chemare în judecată nu pot fi încadrați în noțiunea de „consumator" și, prin urmare dispozițiile protective nu le sunt aplicabile .

Noțiunea de „consumator" fusese clarificată, legal, doctrinar și jurisprudențial anterior intrării în vigoare a Directivei nr. 2008/48/CEE care în cuprinsul art. 3 lit. a) preia definiția consumatorului deja implementată prin dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE.

Prevederea amintită mai sus particularizată la contractele de credit de consum definește consumatorul ca fiind: „persoana fizică care, în cadrul operațiunilor reglementate de prezenta directivă acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale".

De tradiție mai veche în privința reglementărilor protective pentru consumatori, sistemul francez a arătat și o preocupare mai intensă pentru noțiunea de consumator excluzându-se prin jurisprudența Curții de Casație de sub protecția legii pe aceia care deși neprofesioniști, desfășoară o activitate aflată în strânsă legături cu obiectul contractului sau ale cărui cunoștințe tehnice și instruire nu justifică măsuri de protecție.

Or, în cazul dedus judecății se impune concepția restrictiv obiectivă cu privire la noțiunea de consumator ținând cont de pregătirea reclamanților și de istoricul de creditare din partea altor unități bancare, care le-ar fi permis mai mult decât oricărui alt consumator o cunoaștere aprofundată a clauzelor contractuale reglementate și a înțelesului acestora.

Prin urmare, și în raport de protecția oferită subiectiv, in personam, analiza instanței de judecată va trebui făcută în acest caz distinct, particularizat la calitatea reclamantului printr-o aplicare a legii in concrete la cazul dedus judecății.

În acest sens, relevant s-a exprimat în doctrină: Totul este deci, după cum se reține în Raportul Curții de Casație pe 1987 „o chestiune de speță" notând totodată că aceasta face dificilă definirea criteriilor generale, însă avansează două direcții, în care pot fi căutate tehnicitatea și nivelul de instruire și cultură".

Față de cele arătate, în acest sens, solicită instanței de judecată să constate că în speța dedusă judecății activitatea profesională desfășurată de reclamantă prin care acesta se îndepărtează de la conceptul de consumator/debitor profan impune lipsirea acestuia de beneficiul protecției și inaplicabilitatea dispozițiilor cuprinse în actele normative cu obiect de reglementare protecția consumatorilor citate și invocate, ca temei al cererii de chemare în judecată.

Mai arată că anularea clauzelor indicate de reclamanți conduce la nerespectarea dreptului subscrisei la proprietate privata șl la libertate economică în situația în care s-ar da curs solicitărilor reclamanților, și s-ar interpreta dispozițiile din OUG 50/2010 și din Legea 193/2000, ca ducând la înlăturarea clauzelor referitoare la comisionul de risc, efectele pe care le-ar produce această interpretare, ar nesocoti dreptul la proprietate privată al Subscrisei, dar și dreptul la exercitarea activității economice.

Implicațiile economice ale anulării clauzelor identificate ar conduce al spolierea speranței legitime de câștig a Băncii, constând în dobânzile și comisioanele legale la momentul acceptării lor de către clienți. Mai mult, anularea retroactivă a acestora ar conduce la pierderi semnificative ale Băncii, care, din perspectiva dreptului european al CEDO reprezintă exproprieri de fapt.

Aceste câștiguri nu au fost niciodată ipotetice, ci clar determinate, sau cel puțin determinabile, la momentul agreării lor, părțile manifestându-și voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii. De aceea lipsirea băncilor de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu ezită să condamne statul român pe acest tip de contencios. Aceste drepturi de creanță sunt asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun.

Ori suprimarea acestor drepturi de creanță, prin efectul OUG nr. 50/2010, reprezintă o privare de un câștig cert, o veritabilă atingere adusă drepturilor noastre, născute pe bază contractuală, în mod legal, pentru care instituțiile bancare sunt în drept să obțină satisfacție la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anularea acestor clauze ar determina și o nesocotire a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede la art. 16, că:

"Libertatea de a desfășura o activitate comerciala este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale".

Legislația națională cuprinde dreptul la libertatea exercitării activității comerciale, în chiar art. 45 din Constituție, acesta prevăzând „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativa și exercitarea acestora în condițiile legii".

Chiar dacă OUG 50/2010, sau Legea 193/2000, pot fi considerate legi în baza cărora se exercită libertatea economică, acestea nu trebuie să fie de natură să restrângă exercitarea acesteia. Prin Decizia nr. 230/2007, Curtea Constituțională a stabilit că "în scopul creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, statul trebuie să susțină o politică concurențială corectă, aceasta jucând un rol esențial în facilitarea liberei circulații a mărfurilor, în stimularea inițiativei participanților la activitatea de comerț, realizând și funcția de garanție a unei economii de piață."

Prin restrângerea activității Băncii, plecând de la motivația existenței unui comision în contractele de credit încheiate care nu se regăsește nominal în OUG 50/2010, statul se transformă într-un factor prin care se avantajează acei agenți economici care au avut denumiri mai „norocoase".

Libera exercitare a activității economice nu poate fi restrânsă decât în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție, în ipotezele prevăzute de acest articol și sub condiția proporționalității. Nici una dintre aceste două condiții nu este îndeplinită în cauză, argumentele care ar putea susține aceste restrângeri, referitoare la protecția consumatorilor fiind contrazise de practică: campania mediatica cauzată de aceste măsuri a determinat Banca să suspende activitatea de acordare de credite.

În concluzie, pentru toate motivele expuse detaliat, în cuprinsul întâmpinării, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă ca neîntemeiată și, de asemenea, reținând culpa procesuală a reclamantei, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată provocate de prezentul demers procedural.

În drept, a invocat prev. art. 205 - 208 N.C. pr. civ., principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954, precum și celelalte prevederi legale la care am făcut referire în cuprinsul prezentei întâmpinări.

În dovedirea celor arătate a solicitat administrarea probei cu interogatoriul, cu înscrisurile de la dosarul cauzei, cu practica judiciară relevantă.

Instanța, având în vedere prevederile art. 201 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, a comunicat reclamantelor câte un exemplar al întâmpinării și înscrisurilor depuse de către pârâtă, cu mențiunea că are obligația de a depune răspuns întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicarea întâmpinării.

La data de 01.07.2014, reclamanta a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate in aceasta cauza ca nefondate si nelegale, arătând că cauza de fata nu operează excepția dreptului la acțiune decât abia după achitarea integrala a creditului.

În motivare a arătat că în mod corect si legal a chemat, in judecata S.C. V. R. S.A. cu sediul in București, șoseaua M. B. nr. 171, sector 2 si SUCURSALA DROBETA T. S., cu sediul in Drobeta T. S., .. 269, județul M. si a solicitat ca prin hotărâre judecătoreasca sa se dispună următoarele:

Anularea clauzei de la pct. 5 lit. a din Convenția de credit nr._/02.08.2013 si art. 3. lit. b din Actul adițional nr. 1/25.09.2010 încheiata cu parații si constatarea caracterul abuziv al acestor clauze ce este prevăzut ca fiind aplicat la soldul creditului contractat de mine de_ ron respectiv de 0,2% precum si obligarea paraților la restituirea sumelor încasate in temeiul dispozițiilor menționate si la plata cheltuielilor de judecata.

In fapt a arătat că a încheiat cu parații Convenția de credit nr._/02.08.2007 si Actul adițional nr. 1/25.09.2010 in baza cărora i-au acordat un credit in valoare de 31.700 ron, garantând restituirea cu garanție reala mobiliara fără deposedare asupra autoturismului marca PEUGEOT încheind polița de asigurare Ful/ Casco. Practic de partea mea au trecut toate riscurile iar de partea băncii, toate drepturile situație in total dezechilibru cu morala etica, bunul simt nu neapărat juridic si dreptul si dispozițiile legale in materie comerciala si civila (art. 969-979 c. civ.) ce prevăd contrariul.

Cu toate aceste garanții, parații au prevăzut in contract alături de alte clauze încă o clauza abuziva si imorala, respectiv comisionul de risc de 0.2 % încât a ajuns la ora actuala, după 4 ani de plați aibă un credit mai mare decât cel inițial ,la ora actuala prin comisioanele percepute de banca are o datorie mare fiind împotriva oricărei norme legala, ca pe măsura ce achiți din credit si dobânzi, după 4 ani, să înregistrezi o datorie aproape dubla fata de creditul primit inițial.

In acest timp, aceasta a suportat si riscul generat de criza economica prin reducerea salariilor cu 25 %, timp in care profitul bancar a crescut, aspect justificat prin raportările acestora.

Prin prezenta, reclamanta a procedat la relatarea concluziilor prezentate pe larg în acțiunea propriu zisă.

In drept prezenta a fost întemeiată in principal pe dispozițiile Legi 193/2000 si dispozițiile c.civ. in materie de convenții cu referire si la art 998-999 C. civ.

In dovedirea acțiunii a depus Convenția de credit nr_/02.08.2007, actul adițional nr. l din 25.09.2010 si clauze abuziva privind comisionul de risc, solicitând de asemenea proba cu înscrisuri, interogatoriul paraților si expertiza tehnica contabila .

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța retine următoarele:

Între părți s-a încheiat convenția de credit nr._/02.08.2007 pentru suma de

31 700 RON (f. 5 - 14), creditul fiind asigurat de o garanție reală mobiliară asupra autoturismului marca Peugeot, an fabricație 2007. În cuprinsul acestei convenții, la art. 5 lit. a) s-a inserat o clauză care prevede perceperea unui comision de risc în cuantum de 0,2%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Convenția de credit și contractul de garanție mobiliară fără deposedare au fost încheiate de reclamantă, anterior căsătoriei, pe numele de S. E..

Reclamanta a invocat caracterul abuziv al acestei clauze, astfel că instanța urmează să analizeze care sunt condițiile prevăzute de lege pentru a declara o clauză ca având caracter abuziv, care este conținutul concret al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) și dacă această clauză are caracter abuziv prin raportare la condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”

Din interpretarea dispozițiilor normative citate anterior rezultă faptul că, pentru incidența acestora și constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale existentă într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator este necesar să fie îndeplinite cumulativ trei condiții, respectiv: clauza respectivă să fie conținută într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator, în accepțiunea dată de lege acestor termeni; clauza respectivă să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, înțelegând prin aceasta faptul că respectiva clauză a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei (cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv); clauza respectivă să creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Tot la art. 4 din Legea nr. 193/2000, la alin. (5) și (6) se mai prevede că: „Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

În ceea ce privește calitatea de comerciant și, respectiv, de consumator a părților contractante, instanța va avea în vedere definițiile date de Legea nr. 193/2000 termenilor de comerciant și consumator:

Art. 2 din Legea nr. 193/2000 – „(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

(2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.”

Prin urmare, având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de credit pârâta . o societate comercială care a acționat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar împrumutații sunt persoane fizice care au acționat în scopuri personale (necomerciale), cele două părți au calitatea de comerciant și, respectiv, consumator, fiindu-le aplicabile în consecință dispozițiile Legii nr. 193/2000.

În ceea ce privește lipsa negocierii directe a clauzelor respective cu consumatorul, potrivit dispozițiilor normative (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000) o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În speță instanța constată că această condiție este îndeplinită cu privire la toate clauzele contractuale stipulate în contractele intervenite între părți, deoarece aceste contracte reprezintă contracte tipizate cu clauze nenegociabile, contracte standard, preformulate, existența și cuantumul comisionului de risc fiind expresia voinței unilaterale ale băncii, deoarece consumatorului nu i s-a dat posibilitatea de a influența în vreun fel acest comision.

În acest sens, instanța reține și dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens (probă care nu a fost făcută în cauză).

La momentul la care a fost încheiat acest contract, consumatorii au acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca, contractul încheiat este de adeziune, clauzele fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Astfel, consumatorii nu au avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contracte, actele juridice fiindu-le impuse, în forma respectivă, de către bancă, ceea ce a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Sub aspectul dezechilibrului semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, este de observat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză poate fi abuzivă prin ea înseși sau împreună cu alte prevederi din contract.

Analizând valențele juridice ale comisionului denumit „de risc”, prin raportare la aceste dispoziții normative, instanța constată că, în cauza dedusă judecății, clauza stipulată la art. 5 lit. a) din contractul în litigiu (plata unui comision de risc în cuantum de 0,2 % din soldul creditului lunar) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În acest sens se constată că între părți a intervenit o convenție de credit care din punct de vedere juridic reprezintă un contract comutativ, nu unul aleatoriu. În consecință părțile nu urmăresc un câștig eventual, în funcție de un eveniment viitor și incert, ci întinderea obligațiilor este cunoscută încă de la semnarea convenției.

În aceste condiții comisionul denumit „de risc” nu are un echivalent într-o contraprestație a pârâtei (nici măcar eventuală), astfel că perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident deoarece i s-a perceput lunar echivalentul a 0,2 % din soldul creditului, fără a primi în schimb un bun sau serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestații pe parcursul derulării creditului.

Instanța mai constată că art. 5 lit. a) din convenția de credit a impus plata unui comision de risc de 0,2 % aplicat la soldul creditului, în condițiile în care împrumutul este garantat cu un bun mobil a cărui valoare acoperea valoarea creditului contractat.

Se mai impune analizarea acestui comision ca fiind o garanție în favoarea băncii, pentru că există posibilitatea ca banca sa sufere în viitor o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment, cum ar fi de exemplu, riscul de neplată, riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a valorii asigurării si orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat, motiv pentru care s-a apreciat că acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale.

În consecință comisionul de risc este menit, în opinia băncii, să garanteze atât riscul de neplată (adică restituirea creditului), cât și riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a valorii asigurării (adică imposibilitatea de a trece la executarea garanțiilor deja instituite).

În ceea ce privește nerestituirea creditului (riscul de neplată), instanța constată că împrumutul este garantat, iar bunul mobil adus garanție depășea valoarea creditului acordat_.45 lei), astfel că nu se justifică o a doua garanție pentru restituirea creditului.

Referitor la garantarea mobilului dat în garanție, se constată de asemenea că acesta este asigurat CASCO la o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare pentru acoperirea riscurilor este cesionată în favoarea băncii, conform art.7 din convenție, astfel că nici din această perspectivă nu se justifică această dublă garanție pe care ar constitui-o comisionul de risc.

Trecând peste aceste aspecte însă, ceea ce conferă un profund caracter abuziv acestei clauze contractuale este faptul că, atâta vreme cât ea reprezintă numai o „garanție” (și nu o „plată”, așa cum s-a concluzionat anterior), această clauză trebuia să fie dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutat, o dată cu plata integrală a ratelor de către aceștia.

Garantarea obligației constituie numai o măsură de asigurare a executării acesteia care nu se poate transforma într-o obligație de plată suplimentară. O dată executată obligația contractuală (în speță restituirea creditului acordat), sumele de bani plătite numai cu destinația de a garanta executarea acestei obligații trebuie restituite debitorului.

Aceste sume de bani nu pot rămâne la creditor pentru că nu sunt parte a creditului (sau a accesoriilor acestuia) și nici nu reprezintă, așa cum s-a arătat anterior, contravaloarea unei alte prestații a creditorului.

Pentru aceste considerente și din această perspectivă clauza stipulată la art. 5 lit. a) din contract privind comisionul de risc creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, deoarece această clauză nu este dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutat, o dată cu plata integrală a ratelor de către acesta.

Din această analiză rezultă că sunt întrunite cele trei condiții enumerate anterior, astfel că instanța constată caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) din convenția de credit în litigiu, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care o va anula.

Deși banca a comunicat reclamantei actul adițional nr. 1/25.09.2010 la convenția de credit nr._/02.08.2007, instanța constată că acesta nu a fost semnat de către reclamantă, astfel încât pârâtele nu se pot prevala de acesta în schimbarea condițiilor și clauzelor convenției de credit, actul adițional nefiind în consecință însușit de către împrumutat, astfel încât față de acesta nu produce nici un efect.

De altfel, în acest sens stipulează și disp. art. 41 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, conform cărora orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de aplicarea acestora, cu excepția situațiilor în care consumatorul solicită modificări ale contractului care implică schimbarea costurilor, de exemplu prelungirea perioadei de creditare sau modificarea ratelor. Consumatorul are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opțiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiții. Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerată acceptare tacită și contractul rămâne neschimbat.

Mai mult, instanța apreciază că pârâta încalcă condițiile impuse chiar de ea prin art. 13 din Condițiile generale, în sensul că a procedat, prin reprezentant, la modificarea unilaterală a convenției de credit prin redenumirea comisionului de risc, în comision de administrare credit, fapt de altfel necontestat de către bancă, motiv pentru care se va constata existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare credit, astfel cum a fost redenumit comisionul de risc, clauză inserată la art. 3 pct. 5.1. lit. b din actul adițional.

În ceea ce privește solicitarea pârâtelor de a aplica principiul “efectului direct” al art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, instanța reține că Directiva este un act normativ cu forță obligatorie pentru statul membru căruia îi este adresată numai în ce privește rezultatul de atins, lăsându-se autorităților naționale din statul respectiv competența alegerii formelor si metodelor de aplicare a ei.

Instanța constată că, în speță, transpunerea s-a făcut cu respectarea întocmai a prevederilor directivei, rezultând că nu va fi evaluată clauza din punct de vedere al caracterului abuziv în ceea ce privește obiectul contractului si prețul serviciului, dacă ele sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

În cauza de față interpretarea comisionului de risc făcută de bancă in contract, „pentru punerea la dispoziție a creditului” este diferită de interpretarea dată în întâmpinare tot de pârâtă, respectiv pentru garantarea riscului de neplată. Prin urmare, rolul comisionului de risc nu a fost exprimat . si inteligibil in contract, de unde rezultă că se poate analiza caracterul sau abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, ce a transpus Directiva nr. 93/13/CEE.

În ceea ce privește capătul privitor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit, față de prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța constată că, o dată cu constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) din contract, sumele plătite în temeiul acestor clauze rămân fără suport contractual, deoarece o clauză abuzivă nu produce efecte asupra consumatorului.

Acest efect se produce retroactiv, de la momentul încheierii contractului, deoarece clauza nu „devine” abuzivă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, ci a fost abuzivă încă de la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, dat fiind faptul că sumele de bani achitate cu titlu de comision de risc/administrare credit, nu au suport contractual, plata efectuată în acest sens devine o plată nedatorată care este supusă restituirii conform dispozițiilor art. 1092 C. civ., potrivit cărora „orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii.”

Pe cale de consecință, instanța urmează să admită și acest capăt de cerere, urmând a obliga pârâtele să restituie suma reprezentând contravaloare comision de risc/comision de administrare credit, sau contravaloarea în lei la data plății efective, precum și sumele ce vor fi încasate în continuare cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit, până la data rămânerii definitive a hotărârii.

În ceea ce privește cererea vizând actualizarea sumei în raport cu rata inflației, instanța reține că debitorul se afla de drept in intarziere din momentul in care obligatia devine exigibila (dies interpellat pro hominem), iar prin încasarea fără drept a sumei de bani se prezumă ca lipsa de folosinta a acesteia a produs consumatorului un prejudiciu, ce se impune a fi reparat, în raport de dispozițiile art.1531 alin.1 Noul Cod Civil.

Prin actualizarea cu indicele de inflație se acoperă deprecierea monedei naționale între data nașterii creanței și cea a plății, menținându-se astfel aceeași putere de cumpărare a monedei și reparându-se prejudiciul creat ca urmare a reținerii acestor sume la momentul când aveau o valoare și restituirea lor la un moment la care valoarea s-a depreciat.

Față de considerentele expuse, instanța va admite acțiunea, va constata existența clauzei abuzive privind comisionul de risc, inserată la pct. 5 lit. a din convenția de credit nr._/02.08.2007, coroborat cu art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/02.08.2007 încheiată între părți, și a clauzei abuzive privind comisionul de administrare credit prevăzută la art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1/25.09.2010 la convenția de credit, comisionul de risc fiind înlocuit cu un comision de administrare, și va obliga pârâtele să restituie reclamantei suma de 1924.88 lei, reprezentând contravaloare comision de risc achitat de reclamantă pe perioada 02.08.2007 – 25.08.2010 și suma de 977.94 lei, reprezentând contravaloare comision de administrare achitat de reclamantă pe perioada 27.09.2010 – 25.07.2014, sume ce vor fi actualizate până la data plății efective.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. pr. civ. și art. 452 C. pr. civ., instanța având în vedere culpa procesuală a pârâtelor în demararea procedurilor judiciare, le va obliga să plătească reclamantei suma de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite acțiunea precizată formulată de reclamanta P. (fostă S.) E., CNP_, domiciliata in Drobeta T. S., ., ., în contradictoriu cu S.C. V. R. S.A. cu sediul în București, ., . 10, sector 2, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J_, cod unic de înregistrare_, Registrul Bancar nr. RB-PJR-048/10.04.2000, cont_ deschis la BNR - Centrală („V."), în calitate de pârâtă în prezenta cauză, reprezentată de D. C. - în calitate de Director al Direcției Juridică și Guvernanță Corporativă, prin avocat Marescu D., cu sediul secundar în Băile Herculane, .. 12, . S. și S.C. V. R. S.A. Sucursala Dr. Tr. S., cu sediul în Dr. Tr. S., Bulevardul T. V., nr. 269, județul M..

Constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, inserată la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/02.08.2007, coroborat cu art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/02.08.2007 încheiată între părți, și constată nulitatea absolută a acestei clauze.

Constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit prevăzută la art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1/25.09.2010 la convenția de credit, comisionul de risc fiind înlocuit cu un comision de administrare, și constată nulitatea absolută a acestei clauze.

Obligă pârâtele să restituie reclamantei suma de 1924.88 lei, reprezentând contravaloare comision de risc achitat de reclamantă pe perioada 02.08.2007 – 25.08.2010 și suma de 977.94 lei, reprezentând contravaloare comision de administrare achitat de reclamantă pe perioada 27.09.2010 – 25.07.2014, sume ce vor fi actualizate până la data plății efective.

Obligă pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Cu apel în 30 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică azi 29.01.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

Red. PLT./Tehn.VȘA

5 ex./24.02.2015

Operator de date cu caracter personal

înregistrat sub numărul 6497

← Evacuare. Sentința nr. 168/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU...		Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Sentința nr. 390/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN Pretenţii. Sentința nr. 102/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN Contestaţie la executare. Sentința nr. 382/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN Înlocuire amendă cu muncă în folosul comunităţii. Sentința nr. 106/2015. Judecătoria DROBETA-TURNU SEVERIN