Acţiune în constatare. Sentința nr. 1976/2013. Judecătoria FĂGĂRAŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1976/2013 pronunțată de Judecătoria FĂGĂRAŞ la data de 18-04-2013 în dosarul nr. 3803/226/2012
R.
JUDECATORIA FAGARAS
JUDETUL BRASOV
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR.1976/2013
Ședința publică din 18 aprilie 2013
JUDECATOR – L. D.
GREFIER - M.-A. P.
Pe rol fiind soluționarea cauzei civile formulată de reclamanții P. I. și P. A. A., ambii domiciliați în mun. F., ..27, ., jud. B., în contradictoriu cu pârâtele ., cu sediul în București, Șoseaua P., nr.42, . 10, sector 2, și . – Filiala F., cu sediul în mun. F., ..2, jud. B., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Cauza s-a dezbătut în fond termenul din 04 aprilie 2013, când părțile prezente au pus concluzii consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată, din lipsă de timp pentru deliberare pronunțarea fiind amânată la termenul din 11 aprilie 2013, iar apoi pentru termenul din 18 aprilie 2013, iar încheierile de amânare a pronunțării fac parte integrantă din prezenta sentință.
INSTANȚA
Constată că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe sub numărul de mai sus, reclamanții P. I. și P. A. A. au chemat în judecată pe pârâtele . și . – Filiala F., solicitând: să se constate nulitatea absolută a clauzei comisionului de risc, redenumit comision de administrare, inserată în convenția de credit nr._/28.11.2007, în art.5 lit. a; obligarea pârâtei să le restituie sumele percepute cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare. Au solicitat și plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, la data de 28.11.2007, au împrumutat de la pârâte suma de 20.000 franci elvețieni (CHF). Contractul de împrumut s-a materializat în convenția de credit nr._, în cadrul căreia, la art.5 lit. a, s-a introdus și obligația de a plăti pârâtei, pe lângă dobânda aferentă, un comision de risc în sumă totală de 5981,38 CHF. Consideră că perceperea comisionului de risc, care ulterior și-a schimbat denumirea în comision de administrare, este nelegală în lumina dispozițiilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, a Directivei nr.l3/93/CEE, a OG nr.21/1992, a Legii nr.286/2004 și a Legii nr.363/ 2007.
Astfel, în conformitate cu disp.art.4 alin l și 2 din Legea nr.193/2000 și art.2 pct.16 din OG nr.21/1992, clauza privind comisionul de risc este abuzivă, deoarece convenția a fost redactată, preformulată, de către pârâtă, ocazie cu care a inserat și comisionul de risc, iar ei nu au putut tranzacționa cu privire la eliminarea acestui comision, primirea sumei împrumutată fiind condiționată de acceptarea întregii convenții astfel cum a fost redactată de pârâtă. Prin art.3 din Ordinul ANPC nr.92/2007 se definește ca fiind contract preformulat acel contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorul neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, astfel încât nu are posibilitatea de a accepta sau nu clauze din contract. Art.2 pct.16 din OG nr.21/1992 definește clauza abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Dispozițiile naționale prevăd deci că, pentru existența unei clauze contractuale abuzive, sunt necesare următoarele condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza, prin ea însăși, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinței bunei credințe. Au arătat că, în cazul lor, sunt îndeplinite aceste condiții, având în vedere că nu s-a negociat direct cu ei, că le-a fost impusă o convenție de credit preformulată, pe care au semnat-o, întrucât altfel nu ar fi primit împrumutul, că prin inserarea acestei clauze au fost dezavantajați substanțial, deoarece pentru un împrumut de 20.000 CHF li s-a impus un comision de risc de 5981,38 CHF, sumă care reprezintă 30% din suma împrumutată. În fapt, este vorba de mai mult decât atât, având în vedere că valoarea monedei CHF aproape s-a dublat după încheierea convenției, iar procurarea acesteia o fac transformând veniturile lor, care nu s-au mărit, în lei. Astfel, numai ei au suportat paguba creată de schimbarea raportului de schimb dintre moneda CHF și moneda RON, pârâta pretinzând să îi plătească aceeași sumă în CHF, pentru care ei trebuie să cheltuiască mai mulți lei decât inițial. S-a creat astfel un dezechilibru în paguba lor, iar pârâta nu a fost de bună-credință.
Au arătat că sancțiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este nulitatea absolută și că acest caracter determină imprescriptibilitatea acțiunii privind restituirea sumelor achitate, așa cum rezultă din normele imperative cuprinse în plan european în Directiva nr.13/93/CEC și, în plan național, în Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Caracterul absolut al nulității clauzei abuzive rezultă și din împrejurarea că poate fi invocată, chiar din oficiu, de către judecătorul național, iar invocarea din oficiu este posibilă doar în cazul nulității absolute. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în mod constant a decis - în cauzele conexe C-240/98 / C-244/98 - cauza Oceano Grupo Editorial SA - că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, inclusiv în ipotezele în care consumatorul se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze.
Au mai arătat că, în condițiile în care clauza abuzivă se sancționează cu nulitatea absolută, iar clauzele contractuale în litigiu sunt clauze abuzive, acțiunea în nulitatea lor este imprescriptibilă, iar invocarea, eventual, a excepției prescripției este neîntemeiată - art.2 din Decretul nr.167/1958.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform disp.art.15 lit. j) din Legea nr.146/1997.
În drept s-au invocat disp. Legii nr.193/2000, Directiva nr.13/93/CEE, OG nr.21/1992, Legea nr.286/2004 și Legea nr.363/2007.
Pârâta . a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile prematurității introducerii acțiunii, prescripției dreptului de a mai invoca nulitatea articolului 5 din contract și prescripției dreptului de a mai solicita restituirea sumelor care au fost achitate băncii cu titlu de comisioane cu mai mult de trei ani anterior formulării acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.
Referitor la excepția prematurității acțiunii, a arătat că reclamanții nu au îndeplinit procedura prealabilă a concilierii directe, prevăzută de art. 7201 Cod procedură civilă, iar sesizarea instanței nu putea fi făcută decât după parcurgerea acestei proceduri cu caracter imperativ, față de calitatea sa de comerciant.
În privința prescripției dreptului la acțiune, s-a arătat că este vorba în speță de o nulitate relativă, având în vedere că, atunci când există clauze abuzive, acestea nu vor fi în mod automat nule, ci nulitatea este atrasă doar atunci când „prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, (...) contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților" - art.4 alin.(1) din Legea 193/2000. Prin urmare clauza abuzivă nu este prin ea însăși nulă, fiind anulabilă doar dacă a creat un prejudiciu, concretizat într-un dezechilibru semnificativ. Apoi, chiar dacă există o clauză abuzivă, aceasta este nulă numai dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul (art.4 alin.1 din Legea 193/2000) ceea ce înseamnă că nu este vorba despre nulitate absolută, deoarece nulitatea poate fi confirmată.
Ca atare, este vorba de o nulitate relativă, virtuală, care poate fi înlăturată prin proba că un anumit consumator a negociat și acceptat clauza respectivă sau prin proba că această nulitate nu a creat un dezechilibru între părțile contractante. Astfel, s-a împlinit termenul de a mai invoca pretinsa nulitate a art.5 din contractul de credit, care s-a încheiat la data de 28.11.2007, împrejurare față de care termenul de a mai invoca nulitatea relativă este de mult scurs.
În ceea ce privește prescripția dreptului de a mai solicita restituirea sumele achitate de mai mult de trei ani, a solicitat să se rețină că sumele pe care reclamanții le solicită au fost achitate într-un interval de peste 5 ani, iar pentru sumele achitate cu mai mult de 3 ani anterior investirii instanței urmează să fie admisă excepția prescripției și să fie respinsă cel puțin în parte acțiunea.
Pe fondul cauzei, a arătat că a respectat obligațiile legale care revin comercianților în temeiul art.1 din Legea nr.193/2000: obligația pozitiva de transparentă și obligația negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Referitor la prima obligație, a arătat că aceasta vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, banca având obligația de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care acest lucru este solicitat.
În speță, s-a invocat ca ar fi avut un caracter abuziv comisionul de risc și mai apoi comisionul de administrare. Din planul de rambursare credit, anexă la contractul de credit, rezultă ca reclamanții au avut cunoștință încă de la semnarea contractului care este suma care urmează să fie achitată lună de lună, iar pe pagina ultimă a graficului s-a menționat expres care sunt costurile totale ale creditului, fiind menționate sumele totale pe care le vor avea de achitat până la finalizarea creditului. Astfel, consumatorul a fost pe deplin informat prin comunicarea atât totalizat, cât și defalcat a sumelor de plată.
A doua obligație este reglementata prin art. 1 si explicată prin art. 4 din Legea nr.193/2000, care prevede că va fi considerată abuzivă acea clauză contractuală „care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților (alin.1).O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv (alin.2)”. Aceste texte stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale, criterii care se completează cu o lista a clauzelor care pot fi considerate ca abuzive, raportat la particularitatea fiecărei situații de fapt
Această clauză, s-a mai susținut în continuare, nu este una abuzivă, în înțelesul art.4 din Legea nr.193/2000, care stabilește condițiile pe baza cărora se poate aprecia că are un astfel de caracter, respectiv să nu fi fost negociată, sa creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere și dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe. Legea 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu fi considerată abuzivă. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut, dacă această modalitate creează un dezechilibru care este contrar bunei credințe.
A arătat că o clauză nu poate fi calificată ca fiind abuzivă în cazul în care aceasta face parte din însuși obiectul contractelor, inclusiv prețul prevăzut de acesta. Astfel, plecând de la dispozițiile art.4 pct.2 din Directiva 93/13, Legea 193/2000 a prevăzut că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
Această prevedere reprezintă transpunerea art.4 al Directivei nr.93/13 care exclude, prin alin.2, clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv.
Conform art.3 litera (g) și (i) din Directiva 2008/48, Dobânda Anuală Efectivă ("D.") reprezintă costul total al creditului care este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor…”.
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului (prețul).
O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, nu ne aflăm într-o astfel de situație în speță, deoarece clauza face parte din chiar obiectul convenției de credit încheiate, reprezintă esența contractului, fiind menționată ca atare și cuantificată în mod corect prin graficul de rambursare, conform celor mai sus arătate.
Totodată, clauza pretins abuzivă a fost avută în vedere de către consumator la momentul contractării creditului, făcând obiectul negocierii Chiar dacă reclamanții nu au negociat toate clauzele generale este evident că, cel puțin privitor la nivelul dobânzii și al costurilor, aceștia au verificat ofertele disponibile și au ales în mod liber, în urma negocierii ofertelor disponibile, să contracteze creditul în discuție. Din moment ce este vorba despre un acord între două părți capabile să contracteze, reclamanții nu pot susține că nu au putut influența conținutul condiției A solicitat să se aibă în vedere că în speță contractul de credit a fost încheiat pentru o refinanțare, ceea ce implică în mod automat faptul că au verificat ofertele de contractare și au ales să apeleze la această refinanțare.
Clauza pretins abuzivă nu creează niciun dezechilibru și,
chiar dacă s-ar crea un dezechilibru, acesta nu ar fi în niciun caz contrar regulilor bunei credințe. Pentru a stabili existența unui dezechilibru și mai apoi pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat ca fiind contrar regulilor bunei credințe, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Condiția bunei-credințe trebuie apreciată de instanță în strânsă legătură cu cea a dezechilibrului semnificativ. Practic, presupusul dezechilibru trebuie să fie și semnificativ și contrar bunei-credințe.
Reclamanții nu prezintă argumente clare pentru care consideră că prevederile referitoare la comisionul de risc ar fi abuzive deoarece, în realitate, nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile cerute de Legea 193/2000 pentru a se putea considera o clauză abuzivă.
A arătat că riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Costul ce cuprinde administrarea riscului bancar se regăsește în preț în comisionul denumit comision de risc, comision ce constituie o parte importantă a prețului contractului.
Reclamanții sunt beneficiarii unei sume importante ce urmează a fi rambursată într-o perioada de 300 luni și nu au făcut dovada modului în care se manifestă acest dezechilibru semnificativ și a modului în care acesta ar fi contrar bunei-credințe. Reclamanții nu au vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate din partea băncii, însă banca asuma riscul de a nu recupera sumele împrumutate.
Rațiunea economică care justifică solicitarea acestui comision este existența riscului de credit care este un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Riscul de credit este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale și este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor - reale sau personale.
Existenta unei garanții nu înlătura existenta și a riscului, deoarece garanțiile reprezintă ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea unor proprietăți imobiliare în contul creanțelor. Garanția, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia. De altfel, în contextul crizei, garanțiile oferite în urmă cu 4 - 5 ani nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditele acordate în acea perioadă, cu atât mai mult în condițiile în care riscul nu ar fi asigurat și prin alte comisioane. Acest fapt trebuie coroborat și cu perioada îndelungată pentru care se acordă de obicei un astfel de credit, între 20 și 30 de ani. Evoluțiile valorilor garanțiilor oferite de către debitori nu pot fi evaluate de către nici un evaluator pentru o perioadă atât de îndelungată.
Prin urmare, riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit trebuie administrate de către bancă din momentul acordării creditului și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia, distanța dintre cele două momente fiind foarte îndelungată.
Prin urmare, clauza referitoare la comisionul de risc nu este o clauză care ar putea crea un dezechilibru intre prestațiile părților, ea reprezentând exclusiv un cost de administrare a creditului. Acoperirea unui cost nu poate fi considerată ca generând un dezechilibru intre drepturile părților, ea fiind, din contră, un instrument de stabilire a echilibrului contractual.
S-a mai arătat că anularea clauzei nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestaților, astfel că nu se poate dispune restituirea sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani se întinde pe toată durata contractuală. Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea - desființarea - caducitatea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.
De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea 193/ 2000, în art. 13, este "modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese", Deoarece partea nu a solicitat desființarea contractului (probabil din cauza efectului imediat al necesității rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.
În același timp, trebuie să se distingă intre perioada anterioara implementării OUG nr. 50/2010 și perioada ulterioară.
Reclamanții au solicitat anularea si restituirea „comisionului de risc, redenumit comision de administrare" achitat de la data contractului până la zi și in viitor. În realitate, urmare a intrării in vigoare a OUG nr. 50/2010, așa cum a fost modificată prin Legea 288/2010, a inițiat Actul Adițional nr. 1/21.09.2010 la contractul de credit, act adițional in temeiul căruia a fost înlăturat comisionul de risc. În condițiile în care reclamanții nu au denunțat acest act adițional, acesta își produce efectele și în continuare.
A solicitat să se aibă în vedere că după implementarea actului adițional se respectă în mod riguros cerințele art. 36 din OUG 50, așa cum a fost modificat prin Legea 288/2010 care menționează că: „(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, comisionul se percepe pentru monitorizare, înregistrare, efectuare operațiuni de către creditor în scopul utilizării, rambursării creditului acordat.
A arătat că, de la data actului adițional, reclamanții nu mai pot invoca faptul că nu ar fi negociat, deoarece în urma acestei negocieri costurile totale ale creditului au fost reduse, suma totală de rambursat scăzând cu 5000 CHF.
Solicită respingerea acțiunii văzând faptul că a informat de la bun început debitorii de toate sumele de plată, faptul că aceștia au cunoscut costul total al creditului (care nu s-a modificat în sensul majorării ci în sensul reducerii), că și-a asumat riscul insolvabilității debitorilor și al scăderii valorii/imposibilității de valorificare a garanțiilor și că, timp de peste 5 ani, debitorii au plătit aceeași sumă, conform scadențarului, fără a se considera înșelați sau induși în eroare.
Prin încheierea din 07.02.2013 a fost respinsă excepția prematurității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru cererea privind constatarea nulității absolute a clauzei comisionului de risc și a fost unită cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea privind restituirea sumelor achitate pe o perioadă mai mare de trei ani raportat la data introducerii acțiunii (f.99).
Prin cererea depusă la data de 12.03.2013, reclamanții au precizat că solicită restituirea de către pârâtă a întregii sume reținută cu titlu de comision de risc, începând cu data încheierii contractului de împrumut, suma totală reținută până la data depunerii acțiunii fiind de 2373,67 CHF (f.118).
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța reține în fapt următoarele:
La data de 28.11.2007, s-a încheiat între reclamanți și V. R. SA - Sucursala F. convenția de credit nr._, prin care banca a acordat celor dintâi un împrumut în sumă de 20.000 franci elvețieni, sumă rambursabilă în 240 rate lunare, conform planului de rambursare credit anexă a convenției și totodată parte integrantă a acesteia. Pe lângă plata dobânzii și a altor comisioane, la pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției s-a prevăzut plata de către împrumutați a unui comision de risc de 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată durata perioadei de derulare a convenție de credit. Împrumutul a fost garantat prin instituirea în favoarea băncii a unei ipoteci de prim rang asupra unui apartament proprietatea garanților ipotecari R. N. și R. A. (f.6-23, 57-71)
Prin actul adițional nr.1/21.09.2010, încheiat între părți urmare a intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, au fost modificate clauzele contractuale conținute în condițiile speciale ale convenției de credit în privința dobânzilor și penalităților, iar comisionul de risc din convenția inițială a fost înlăturat. La pct.5.1 lit. b a fost prevăzut însă un comision de administrare credit având același cuantum de 0,22%pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data de scadență stabilită la pct.6 din condițiile speciale ale convenției Acest comision este perceput „pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție”.În continuare se arată că riscul de credit este dat de situații cum sunt:comportamentul contractual al împrumutatului, codebitorilor sau garanților pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către aceștia pe toată durata convenției a obligațiilor asumate, riscul de urmărire și de degradare sau uzură a bunurilor aduse în garanție, riscul neîncasării valorii asigurate în caz de producere a evenimentului asigurat, riscul de piață etc. (act adițional – f.72- 79).
Din răspunsul pârâtei la interogatoriu rezultă că suma achitată de reclamanți cu titlu de comision de risc este de 1387,28 CHF, iar suma achitată cu titlu de comision de administrare este de 1105,53 CHF (f.109).
Pentru plățile efectuate pe o perioadă mai mare de trei ani raportat la data introducerii acțiunii, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța reținând că acțiunea care face obiectul prezentului dosar se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, la data de 26.11.2009. Prin urmare, în privința pretențiilor reclamanților privind restituirea comisionului de risc achitat în perioada anterioară datei de 13.11.2009, respectiv pentru comisionul de risc achitat în perioada decembrie 2007- octombrie 2009, în raport de data înregistrării acțiunii, 13.11.2012, termenul de prescripție s-a împlinit, astfel că va fi admisă excepția invocată și vor fi respinse pretențiile aferente acestui interval ca prescrise.
În privința fondului cauzei, instanța reține că contractul de credit încheiat de părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, care transpune și implementează Directiva 93/13/CEE, întrucât banca are calitatea de comerciant, iar reclamantul pe aceea de consumator.
Art.1 alin.3 din legea menționată interzice comercianților „stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. De asemenea, art.4 alin.1 din lege prevede că va fi considerată abuzivă acea clauză contractuală „care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Totodată, la alin.2 al aceluiași articol se prevede că „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”, iar la alin.3 se arată că „dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.
Convenția de credit în discuție este una de adeziune, respectiv un contract preformulat, cu conținut prestabilit, fără posibilitatea pentru client de a influența, în vreun fel, conținutul clauzelor sale și, implicit, drepturile și obligațiile părților. Deși banca susține contrariul, aceasta nu a probat negocierea clauzelor condițiilor speciale ale convenției, în condițiile în care sarcina de a dovedi că o anumită clauză a fost negociată revine comerciantului, respectiv băncii. Întrucât, în speță, banca nu a făcut dovada că ar fi negociat clauza supusă discuției, aceasta apare ca fiind abuzivă.
Alegerea monedei creditului și a duratei de rambursare nu înseamnă negocierea tuturor clauzelor contractuale, ci, strict, doar aceste chestiuni, cu privire la monedă și la durata contractului, nu și a celorlalte clauze. Această concluzie se desprinde și din dispozițiile art. 4 alin. 3 conform cărora „faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi (Legea 193/2000) pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist”.
Pornind de la constatarea că, în speță, este vorba despre un contract preformulat și reținând totodată că prevederea contractuală la care se referă reclamanții nu este una care să fi fost negociată, întrucât banca nu a produs probe în acest sens, instanța reține că, pentru a avea caracter abuziv, această clauză trebuie să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Sub acest aspect, instanța constată că există un dezechilibru semnificativ pe care l-a creat clauza inserată în art.5 lit. a, între drepturile băncii și obligațiile reclamanților, atâta timp cât creditul acordat reclamanților a fost garantat ipotecar, ceea ce înseamnă că un eventual risc al băncii ar putea fi acoperit de ipoteca ce a fost constituită. Pe de altă parte, clauza nu este definită într-un limbaj ușor inteligibil pentru consumator, nu orice persoană putând înțelege motivația aplicării acestui comision fără o explicație a acestuia, încălcându-se astfel dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea 193/2000. Potrivit acestor dispoziții „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Așa cum rezultă din jurisprudența CJCE, un consumator se găsește într-o situație de inferioritate în comparație cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea sa de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl face să adere la condițiile prestabilite de comerciant, fără a avea posibilitatea să exercite o influență asupra conținutului acestora.
Întrucât consumatorul se află într-o poziție de inferioritate, el trebuia informat în mod explicit și într-un limbaj inteligibil asupra semnificației comisionului de risc. O persoană neavizată, nu poate înțelege rolul acestui comision și motivele care au condus la prevederea sa în contract.
Acest comision perceput de bancă pentru punerea la dispoziție a creditului nu este definit în nici un fel în condițiile generale ale convenției și nu sunt prevăzute nici un fel de criterii obiective în funcție de care s-a ajuns la fixarea acestui comision la procentul de 0,22% din valoarea creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Chiar în condițiile în care face parte din preț, comisionul de risc nu este definit în așa fel încât să fie „ușor inteligibil”. De fapt, contractul nu definește nici într-un fel acest comision, ci doar îl cuantifică, ceea ce nu răspunde exigenței impuse de art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000.
În ceea ce privește comisionul de administrare (pct.5.1 lit. b), acesta a fost introdus în convenția de credit după adoptarea OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în condițiile în care acest act normativ nu a mai prevăzut comisionul de risc. Art.36 alin.3 din ordonanță definește comisionul de administrare ca fiind acela care „se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului”. În realitate, din modul cum a fost definit acest comision la pct.5.1 lit. b din actul adițional, este evident că este vorba despre același comision de risc prevăzut inițial, care a fost doar redenumit, iar nu despre un comision de administrare, aspect pe care banca îl recunoaște prin răspunsurile la interogatoriu.
În consecință, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei prevăzută de convenția de credit nr._/28.11.2007, referitoare la comisionul de risc transformat în comision de administrare, impunându-se restituirea sumelor încasate cu acest titlu, având în vedere că nulitatea produce efecte retroactive și dă astfel dreptul la restituirea prestaților efectuate în baza actului declarat nul.
Față de considerentele ce preced, instanța urmează să admită excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, în ceea ce privește pretențiile reclamantului privind restituirea comisionului de risc achitat anterior datei de 13.11.2009 și să respingă ca prescrisă cererea acestuia privind restituirea comisionului de risc achitat în perioada decembrie 2007 –octombrie 2009.
Urmează să fie admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtelor . și . – Filiala F., să constate nulitatea clauzei comisionului de risc, redenumit comision de administrare inserată în convenția de credit nr._/28.11.2007 (art.5 lit. a) și să oblige pârâtele să restituie reclamanților suma de 1435,14 franci elvețieni sau echivalentul în lei la data restituirii, reprezentând comision de risc, redenumit comision de administrare, achitat în perioada noiembrie 2009 - octombrie 2012.
În baza art.274 Cod procedură civilă, urmează ca pârâta să fie obligată să plătească reclamanților suma de 1000 lei cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, în privința pretențiilor reclamanților privind restituirea comisionului de risc achitat pentru perioada anterioară datei de 13.11.2009, și în consecință:
Respinge ca prescrisă cererea formulată de reclamanții P. I. și P. A. A. împotriva pârâtelor . și . – Filiala F., privind restituirea sumei achitată cu titlu de comision de risc în perioada decembrie 2007-octombrie 2009.
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții P. I. și P. A. A., ambii domiciliați în mun. F., ..27, ., jud. B., în contradictoriu cu pârâtele ., cu sediul în București, Șoseaua P., nr.42, . 10, sector 2, și . – Filiala F., cu sediul în mun. F., ..2, jud. B. și în consecință:
Constată nulitatea clauzei comisionului de risc, redenumit comision de administrare inserată în convenția de credit nr._/28.11.2007 (art.5 lit. a).
Obligă pârâtele să restituie reclamanților suma de 1435,14 franci elvețieni sau echivalentul în lei la data restituirii, reprezentând comision de risc, redenumit comision de administrare, achitat în perioada noiembrie 2009 - octombrie 2012.
Obligă pârâtele să achite reclamanților suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 aprilie 2013.
JUDECĂTOR GREFIER
L. D. M.-A. P.
Red. L.D.
17.06.2013
Tehnored. P.M.A.
20.06.2013 - 6 ex.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 4151/2013. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 1958/2013. Judecătoria FĂGĂRAŞ → |
|---|
