Somaţie de plată. Sentința nr. 2035/2013. Judecătoria GALAŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2035/2013 pronunțată de Judecătoria GALAŢI la data de 04-03-2013 în dosarul nr. 11921/233/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA G.
Operator de date cu caracter personal nr. 8637
SECȚIE CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 2035
Ședința publică de la 04 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE S.-C. E.
Grefier E. M.
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe creditoarea S.C. V. R. SA și pe debitoarea R. E. V., având ca obiect somație de plată.
La apelul nominal făcut în ședință publică părțile au lipsit, creditoarea solicitând judecarea și in lipsă in conformitate cu disp. art. 242 alin. ultim C.proc.civ.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care,
Instanța constată conform disp. art. art. 134 C.proc.civ că este prima zi de înfățișare și părțile legal citate pot pune concluzii.
Instanța având in vedere disp. art. 159 indice 1 alin. 4 C.proc.civ constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cerere de chemare în judecată.
Instanța considerând proba solicitata de către părți, respectiv proba cu înscrisuri ca fiind pertinentă, concludentă și utilă, cauzei, în temeiul disp. art. 167 C.proc.civ o încuviințează;
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei comerciale de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 02.07.2011 sub dosar nr._, creditoarea S.C. V. R. S.A. a chemat în judecata pe debitoarea R. E. V., solicitând emiterea unei ordonanțe care să conțină somarea debitoarei la plata:
- sumei de 548,27 lei reprezentând preț al serviciilor de telefonie mobilă prestate debitoarei în baza contractului;
- sumei de 1.511,06 lei reprezentând penalități convenționale de întârziere datorate pentru perioada cuprinsă între scadența fiecărei facturi până la data de 30.06.2012;
- penalități convenționale de 0,5% pe zi de întârziere aferente prețului neachitat de 548,27 lei pentru perioada cuprinsă între 01.07.2012 și data îndeplinirii obligației de plată;
- sumei de 417,06 lei reprezentând taxe pentru rezilierea contractului înainte de termen.
- sumei de 104 lei reprezentând cheltuieli de judecată, taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu avocat.
În motivarea cererii, creditoarea arată că serviciile de telefonie mobilă prestate debitoarei au avut la bază contractul încheiat la data de 02.11.2010, în temeiul căruia s-au prestat către aceasta servicii de telefonie mobilă și pentru care s-au emis facturile fiscale anexate cererii, în valoare totală de 548,27 lei și care au rămas neachitate până la data cererii de chemare în judecată, deși scadența stabilită convențional de către părți prin contractele încheiate și reluată pe fiecare factură a fost depășită
Tot în susținerea cererii creditoarea arată și că potrivit art. 6.1 din convenția părților, pentru sumele neplătite la termen clientul va plăti penalități de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere. Art.6.1 citat face parte din condițiile generale cuprinse în contractele pentru servicii de telefonie mobilă prestate de S.C. V. R. S.A., cu privire la care debitorul a declarat chiar în cuprinsul contractului că a luat cunoștință și le acceptă. Atât prețul serviciilor cât și scadența obligațiilor au fost însușite de debitor prin semnarea contractului și acceptarea la plată a facturilor emise.
Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea debitorului la plata sumei de 417,06 lei, creditoarea învederează că potrivit art. 16 din contract acesta se încheie pe o durată inițială de 2 ani, nerespectarea acestei perioade atrăgând plata taxei de reziliere. Totodată, creditoarea a mai arătat că rezilierea a operat în condițiile art. 9.2 din contract care cuprinde un pact comisoriu de gradul patru, rezilierea operând fără intervenția instanței, la simpla constatare a reclamantei cu privire la nerespectarea clauzelor contractuale.
Creditoarea a solicitat și judecarea cauzei în lipsa părților, conform art. 242, alin. (2) C. Proc. Civ.
În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001 modificată, O.G. nr. 9/2000, pe dispozițiile art. 1066 și urm C.civ. și pe dispozițiile art. 379 și 274 C.pr.civ.
În dovedirea cererii, creditoarea a depus la dosarul cauzei, în copii purtând mențiunea conform cu originalul, înscrisuri reprezentând contractul părților, facturi, mod calcul penalități și notificarea debitorului (filele 5-28).
Acțiunea a fost legal timbrata cu 39 lei taxa de timbru judiciar conform art. 3 lit. o 1) din Legea nr. 146/1997 și 3 lei timbru judiciar.
Debitoarea, legal citată, nu a depus întâmpinare în cauză și nu s-a prezentat în fața instanței pentru a-și exprima poziția procesuală cu privire la cererea de emitere a somației de plată.
În cauză, la termenul din data de 04.03.2013 a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri, constând în actele depuse la dosar de către creditoare.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
La data de 02.11.2010 părțile au încheiat contractul nr._ pentru serviciile V. prestate de V. R. SA (f.9-22). Potrivit prevederilor contractuale, creditoarea s-a obligat să presteze servicii de comunicații electronice (art. 1), iar debitorul s-a obligat să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturii de către creditoare (art. 5.2), în caz de întârziere în efectuarea plății, trebuind să plătească penalități în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere, care pot depăși cuantumul debitului principal (art. 6.1. din Condițiile generale ale contractului – f. 20).
Din susținerile creditoarei, necontestate de debitoare și probate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța reține că debitoarea nu a achitat contravaloarea facturilor fiscale emise de către creditoare, având ca obiect plata serviciilor furnizate, în cuantum total de 548,27 lei.
Instanța reține că potrivit art. 1, alin. 1 din O.G. nr. 5/2001, procedura somației de plată se desfășoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanțelor certe, lichide si exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege și care atestă drepturi și obligații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații.
Din ansamblul reglementării procedurii speciale a somației de plată rezultă că această procedură specială este pusă la dispoziția creditorilor care au o creanță certă, lichidă și exigibilă constatată printr-un înscris semnat de părți sau însușit în alt mod de părți, înscris care însă nu este titlu executoriu potrivit legii. Așadar, singurul impediment pentru a trece la executarea silită este lipsa titlului executoriu, celelalte condiții necesare pentru începerea executării silite trebuind a fi îndeplinite. Scopul procedurii speciale a somației de plată a fost tocmai reglementarea unei proceduri prin care creditorii titulari ai unor asemenea creanțe să obțină un titlu executoriu fără a se analiza fondul raporturilor juridice pe calea procedurii de drept comun.
Instanța urmează să analizeze condițiile emiterii unei somații de plată, analizând separat debitul restant și penalitățile de întârziere.
Potrivit art. 379, alin. 3 C. Proc. Civ. creanța are un caracter cert atunci când existența sa rezultă din însuși actul de creanță sau/și din alte acte, chiar neautentice emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
În cauza dedusă judecății, instanța constată caracterul cert al creanței în cuantum de 548,27 lei în conformitate cu dispozițiile art. 379 alin. 3 C. Proc. Civ., existența sa rezultând din facturile fiscale arătate mai sus, facturi depuse la dosar, și care pot fi considerate însușite de către debitor prin semnarea contractelor de prestării servicii.
Creanța este lichidă, potrivit art. 379 alin.4 C. Proc. Civ., deoarece cuantumul acesteia este determinat prin facturile fiscale depuse la dosarul cauzei care prevăd obligația debitorului de a achita suma de 279,10 lei.
Creanța este, de asemenea, exigibilă, scadența obligației de plată fiind la 14 zile de la data emiterii facturilor așa cum rezultă din art. 4 din Contractele de prestări servicii arătate mai sus (fila15).
Față de prevederile art. 969 C.civ., instanța consideră că debitoarei îi revenea obligația de a achita integral contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă de care a beneficiat de la data scadenței facturilor.
În ceea ce privește petitul privind acordarea penalităților de întârziere formulat de către creditoare, instanța constată că prin cererea de emitere a unei somații de plată creditoarea a solicitat obligarea debitoarei la plata sumei de 1.511,06 lei penalități de întârziere, calculate până la data de 30.06.2012, precum și în continuare penalități de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, aferente debitului principal în cuantum de 548,27 lei, de la data de 01.07.2012 și până la plata integrală a acestui debit.
Instanța reține în primul rând că societatea creditoare, prin cererea formulată, a pretins și calculat penalități în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere. Stipularea unei penalități de 0,5% pe zi de întârziere în condițiile în care valoarea penalităților de întârziere poate depăși valoarea debitului, echivalează cu o penalitate cumulată de 182,50 % pe an și contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța apreciază că se regăsește în cauză.
Penalitățile calculate de creditoare depășesc cuantumul dobânzii legale și se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Cu toate că, în condițiile art. 56 C.. izvorăsc pretențiile creditoarei este un act de comerț unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianți sau liber profesioniști, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislații speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parțială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar R. și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
Nu s-ar putea așadar susține că numai pe calea procedurii reglementate de art. 8 și urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant – consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituționalizat, de protecție, care prezintă avantajul că instanța poate obliga comerciantul să modifice condițiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancțiunea civilă a nulității absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorilor, care poate fi invocată chiar din oficiu de instanță în situația, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acțiuni în justiție pentru executarea obligațiilor decurgând din contractele cu consumatorii care cuprind clauze abuzive.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că „în ceea ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).
În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
Faptul că nu există monopol pe piață nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind așadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuințate de un comerciant care deține un monopol pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, consumatorul trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
De aceea, luarea la cunoștință a condițiilor generale de prestare a serviciului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Astfel, instanța va limita cuantumul penalităților la valoarea creanței (debitul principal). În acest mod se asigură un echilibru just și legal între drepturile și obligațiile părților. De altfel, se apreciază că prin faptul introducerii cererii de chemare în judecată la mai mult de 1 an de la momentul când creanța a devenit scadentă (ceea ce a dus la acumularea unor penalități exagerate, calculate conform prevederilor art. 6.1 din contract), creditoarea s-a dovedit a fi de rea credință. Față de aceste motive, instanța apreciază că teza finală a art. 6.1 din contract prin care se prevede că totalul penalităților de întârziere poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate este abuzivă, fiind lovită de sancțiunea nulității absolute parțiale. Prin raportare la întreaga clauză penală stipulată, sancțiunea apare ca o nulitate parțială, ceea ce respectă principiul salvgardării actului supus interpretării actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat („legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării”).
Cu privire la suma de 417,06 lei reprezentând taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen, prevăzută la art. 10.3 din contract, instanța apreciază că analiza acestei clauze presupune stabilirea valabilității acesteia prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Având în vedere argumentele redate anterior, instanța consideră că această taxă, astfel cum a fost solicitată de creditoare, fiind contrară Legii 193/2000, nu se datorează, fiind lovită de nulitate absolută.
Pe de altă parte, verificarea condițiilor certitudinii, lichidității și exigibilității în privința sumei de 417,06 lei reprezentând „taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen” presupune o analiză a fondului cauzei și administrarea unor probatorii incompatibile cu procedura sumară a somației de plată, deoarece este necesar a se verifica motivele care au determinat încetarea contractului și momentul în care a avut loc aceasta.
Față de cele expuse, în temeiul art. 1 și al art. 6 din O.G. nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, instanța urmează să admită în parte cererea și să someze debitorul ca, în termen de 30 zile de la comunicarea prezentei hotărâri, să plătească creditoarei suma de 548,27 lei, reprezentând contravaloare servicii prestate, și suma de 548,27 lei, reprezentând penalitățile de întârziere, calculate până la nivelul debitului principal, urmând a respinge celelalte pretenții ale creditoarei ca neîntemeiate.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată instanța reține că potrivit art. 274 C. Proc. Civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Debitoarea a căzut în pretenții, iar creditoarea a solicitat cheltuieli de judecată și a depus la dosar: ordinul de plată nr._/03.04.2011 (fila 6) care atestă plata sumei de 39 lei cu titlu de taxă de timbru, precum și timbru judiciar de 3 lei (fila 4).
Creditoarea a solicitat obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 104 lei din care suma de 39 lei reprezintă taxa judiciară de timbru, 3 lei reprezintă timbrul judiciar, iar suma de 62 lei reprezintă onorariul avocațial. Pentru a face dovada achitării onorariului avocațial, creditoarea nu a depus niciun înscris, astfel că instanța va respinge această pretenție.
Față de cele expuse instanța urmează să admită în parte cererea accesorie și să oblige debitoarea să plătească creditoarei suma de 42 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei de timbru și a timbrului judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta-creditoare S.C. V. R. S.A., cu sediul în C., .-84, jud. C. în contradictoriu cu pârâta-debitoare R. E. V., cu domiciliul în G., ., ., .> Somează pârâta-debitoare să achite reclamantei-creditoare, în termen de 30 zile de la comunicarea prezentei hotărâri, suma de 548,27 lei reprezentând preț al serviciilor de telefonie mobilă prestate, precum și suma de 548,27 lei reprezentând contravaloare penalități convenționale de 0,5% pe zi de întârziere aferente prețului neachitat pentru perioada cuprinsă între scadența fiecărei facturi și data de 30.06.2012.
Respinge ca neîntemeiat petitul referitor la plata contravalorii penalităților convenționale de 0,5% pe zi de întârziere aferente prețului neachitat pentru perioada cuprinsă între data introducerii cererii și data plății efective.
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei de 417,06 lei reprezentând taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen.
Admite în parte cererea accesorie și obligă pârâta-debitoare să achite reclamantei-creditoare suma de 42 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.
Irevocabilă pentru reclamanta-creditoare și cu drept de acțiune în anulare pentru pârâta-debitoare în termen de 10 zile de la comunicare.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 04.03.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
S.-C. EnacheElena M.
RedSCE /tehored. E.M/4ex/14.03.2013
2 ex .>
*Vă atragem atenția ca datele menționate în prezentul document se înscriu în cele prevăzute de Legea nr.677/2001, fapt ce conferă obligativitatea protejării, conservării și folosirii acestora doar în scopul prevăzut de lege.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 9203/2013.... | Plângere contravenţională. Încheierea nr. 24/2013.... → |
|---|
