Pretenţii. Sentința nr. 2309/2014. Judecătoria GALAŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2309/2014 pronunțată de Judecătoria GALAŢI la data de 11-03-2014 în dosarul nr. 19784/233/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA G.
SECȚIE CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 2309/2014
Ședința publică de la 11 Martie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE N. - D. B.
Grefier R. C. B.
Pentru azi fiind amânată pronunțarea în cauza civilă având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta S.C O. V. INSURANCE GROUP S.A cu sediul în C., .. 21, jud. G., în contradictoriu cu pârâții C. L. G. cu sediul ales pentru comunicarea actelor în G., ., . și M. G. PRIN PRIMAR cu sediul în G., ., jud. G..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 04.03.2014 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a studia actele și lucrările dosarului și pentru a delibera, în temeiul art.396 alin.1 Cod procedură civilă a amânat pronunțarea la data de 11.03.2014, dată la care a pronunțat următoarea sentință civilă:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ la data de 11.10.2011 pe rolul Judecătoriei G., reclamanta S.C. BCR Asigurări V. Insurance Group S.A. prin reprezentant legal, a chemat în judecată pe pârâții C. L. G. și M. G. prin primar solicitând obligarea acestora la plata sumei de 2848 lei reprezentând despăgubire nerecuperată, dobânda legală a acestei sume de la data plății și până la data formulării prezentei acțiuni, dobânda legală până la data achitării efective a debitului precum și cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că, în data de 07.05.2008, numitul I. G. a condus autoturismul Dacia L. cu nr. de înmatriculare_ pe raza municipiului G. și din cauza stării necorespunzătoare a drumului public a înregistrat avarii. La data producerii acestui incident pentru autoturismul arătat anterior exista polița de asigurare facultativă pentru riscul de avarii, poliță tip CASCO cu . nr._ emisă de BCR Asigurări SA asigurat fiind . SA. Urmare a solicitării asiguratului și în baza dispozițiilor contractuale, acestuia i-a fost acordată despăgubirea cuvenită în cuantum total de 2848 lei.
Tot în motivare, reclamantul a mai invocat și dispozițiile din art.22 din Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, dispozițiile art.998 – art. 999 din vechiul C.civ. și dispozițiile art.5 alin.2 și art.6 din OUG 195/2002, privind circulația pe drumurile publice. De asemenea, având în vedere că administratorul drumului public pe care s-a produs evenimentul rutier avea obligația de a semnaliza corespunzător pericolul existent pe drumul public, în cauză responsabili fiind C. L. G. și M. G., prin primar, în baza dispozițiilor art.36 slin.6, pct.13 din Legea 215/2001, art.8, lit.c, art.22 și art.40 din OUG 43/1997 privind regimul drumurilor, art.5 alin.2, din OUG 195/2002 s-a adresat acestora prin notificările nr.2454 și 2455 din data de 16.09.2011 în vederea recuperării prejudiciului, demers care nu a avut nici un rezultat.
În drept a invocat dispozițiile art.998, 999, 1003 și art.1088 din vechiul C.civ. art.5 alin.2 și art.6 din OUG 195/2002, art.36 slin.6, pct.13 din Legea 215/2001, art.8, lit.c, art.22 și art.40 din OUG 43/1997 privind regimul drumurilor, art.22 din Legea 136/1995, art.2 din OG 9/2000, art.720 ind.1 vechiul C.p.c. și art.274 vechiul C.p.c.
În dovedirea acțiunii a înțeles să se folosească de o . înscrisuri depuse în copie la dosar, polița de asigurare, certificatul de înmatriculare, autorizație de reparație, declarație scrisă dată la asigurător, proces-verbal de constatare daune, deviz de lucrări și factură fiscală, ordinul de plata a contravalorii daunelor și fotografii solicitând în același timp și judecata în lipsă.
Legal citat pârâtul M. G., prin primar a formulat întâmpinare prin care a cerut instanței respingerea acțiunii ca nefondată, invocând și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei. În motivarea acestei excepții, pârâtul a arătat că, potrivit Decretului 167/1958, în raporturile juridice ce izvorăsc din asigurare termenul de prescripției este de 3 ani iar conform art.8 din același act normativ, în vigoare la data producerii evenimentului rutier, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cea care răspunde de ea.
A apreciat că, întrucât incidentul a avut loc la data de 07.05.2008 iar acțiunea reclamantei în vederea recuperării prejudiciului a fost formulată în data de 11.10.2011, înseamnă că, la data promovării acțiunii era împlinit termenul de 3 ani prevăzut de dispozițiile menționate.
Pe fond pârâtul M. G. a invocat dispozițiile art.58 din Legea 136/1995 în care se prevăd limitativ cazurile în care asigurătorul poate exercita acțiunea în regres pentru recuperarea contravalorii pagubelor achitate asiguraților, apreciind că motivul invocat de asigurător nu se încadrează în acest text de lege, acțiunea fiind nefondată sub acest aspect.
De asemenea, conform anexei întocmită de către agentul constatator la procesul verbal încheiat, pârâtul nu a fost găsit vinovat de producerea accidentului iar din actele depuse în susținerea acțiunii nu reiese locul și nici cauza producerii evenimentului rutier iar acțiunea reclamantului se întemeiază pe acte aflate la dosarul cauzei fără a avea forța probantă ci mai degrabă ar putea fi luate în considerare ca simple opinii sau concluzii de ordin subiectiv. În continuare, pârâtul mai învederează instanței că, pentru a se dispune obligarea la plata despăgubirilor achitate asigurătorului trebuie să fie îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, dar conform mențiunilor agentului constatator cel găsit vinovat de producerea evenimentului a fost conducătorul auto.
În drept pârâtul a invocat dispozițiile art.115-118 vechiul C.p.c., OUG 195/2002 și Legea 136/1995.
Legal citat și pârâtul C. L. G. a formulat întâmpinare prin care solicita instanței să pună în vedere reclamantului să evalueze cuantumul prejudiciului iar prin excepție a invocat lipsa capacitate sale procesuale de folosință. În susținerea excepției a arătat că legea este cea care stabilește o astfel de calitate, făcând în acest sens o analiză a Legii 215/2001 și anume a dispozițiilor legale referitoare la autoritățile administrației publice locale, acestea coroborate și cu dispozițiile Legii 273/2006 privind finanțele publice locale în final concluzionând că o importanță primordială în elaborarea bugetului unității administrativ teritoriale o are ordonatorul principal de credite și anume primarul, rolul Consiliului L. fiind doar acela de a aproba bugetul. Tot din dispozițiile legale invocate pârâtul arată că niciuna nu face referire la așa numita personalitate juridică a Consiliului L., în sensul că acesta ar fi persoană juridică de drept public, calitate în care să aibă și capacitate juridică deplină. În susținerea aceleiași excepții pârâtul a enumerat și câteva decizii de speță prin care s-a stabilit lipsa de personalitate juridică a Consiliului L., în final solicitând instanței să admită excepția așa cum a fost formulată.
De asemenea, tot prin întâmpinare pârâtul a invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, aceasta deoarece incidentul s-a produs în data de 07.05.2008 iar acțiunea a fost formulată la instanță în data de 07.10.2011 fiind depășit termenul de 3 ani. În continuare pârâtul explică din punct de vedere teoretic cum funcționează subrogația personală în legislația civilă, astfel în final învederând instanței că aplicarea acesteia în materia asigurărilor nu întrerupe termenul de prescripție care a început să curgă de la data consumării incidentului producător de prejudicii. A apreciat că în situația în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.22 din Legea 136/1995, transmiterea dreptului de creanță dintr-un patrimoniu în altul are loc în temeiul legii iar acesta este preluat astfel cum exista el în patrimoniul asiguratului, singura modificare fiind ceea ce privește partea, toate caracteristicile dreptului rămânând neschimbate, inclusiv data începerii curgerii termenului dreptului la acțiune, ceea ce înseamnă că, la data formulării acțiunii, dreptul la acțiune al reclamantului era prescris.
Pe fondul cauzei pârâtul a arătat în esență că, pentru recuperarea sumelor de bani plătite asiguratului, trebuie avute în vedere dispozițiile art.58 din Legea 136/1995, iar cauza dedusă judecății nu se încadrează în textul de lege menționat. De asemenea, pârâtul mai arată că, la avarierea autoturismului ar fi putut contribui și alte cauze nu numai existența gropii în asfalt iar din planșele foto reiese că la locul incidentului erau două gropi, neputând fi individualizată cea care a fost traversată de către conducătorul auto.
De asemenea, la finalul întâmpinării pârâtul C. L. G., făcând referire la disp. art. 5 din OUG 195/2002, a apreciat că potrivit disp. art. 112 cod procedură civilă reclamantul este cel care trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă, dar că reclamantul nu a reușit să dovedească faptul că pârâtul C. L. G. este administratorul drumului public. A solicitat respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, solicitând de asemenea și respingerea cererii ca nefondată.
În drept pârâtul a invocat dispozițiile art.41 alin.1, art.61 alin.1 și 115 și urm C.proc.civ., art.187 și art.188 C.civ. și art.58 din Legea 136/1995, solicitând în același timp încuviințarea probei cu înscrisuri.
La data de 07.06. 2012 reclamanta a depus la dosar precizări în sensul că actuala denumire a societății este . GROUP SA (ca urmare a fuziunii prin absorbție, depunând înscrisuri în acest sens (f. 42-47 dos._ al judecătoriei G.).
În fața instanței de judecată a fost administrată proba cu înscrisuri, precum și proba cu expertiză tehnică în specialitatea autovehicule, circulație rutieră, raportul de expertiză realizat de dl. expert C. C. fiind depus la dosar (f. 97-101 dos._ al Judecătoriei G.).
Prin sentința civilă nr. 2938 din 25.03.2013 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul cu nr._ a fost respinsă ca nefondată excepția prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantei și a fost respinsă ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului L. G. A fost admisă în parte cererea având ca obiect “pretenții”, formulată de reclamanta . GROUP SA, în contradictoriu cu pârâții C. L. G., și M. G. PRIN PRIMAR. Au fost obligați pârâți la plata către reclamantă a sumei de 2848 lei reprezentând despăgubire plătită de asigurător și nerecuperată precum și la plata dobânzii legale pentru aceiași sumă de la data notificării 19.09.2011 până la data plății efective a debitului, fiind de asemenea obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 897,4 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul C. L. G..
Prin Decizia civilă nr. 270/24.10.2013 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul cu nr._ a fost admis recursul declarat de pârâtul C. L. G., împotriva sentinței civile nr. 8245/16.09.2013 pronunțată de Judecătoria G. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A și intimatul-pârât M. G. PRIN PRIMAR, având ca obiect pretenții . A fost casată sentința civilă nr. 2938/2013 a Judecătoriei G. și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut că în fața instanței de fond a fost invocată excepția lipsei de folosință a pârâtului C. local G. dar instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestei excepții.
A mai reținut instanța de recurs că în motivarea hotărârii atacate instanța de fond a analizat excepția lipsei capacității de folosință a C. L. G., dar prin dispozitiv s-a pronunțat pe excepția lipsei capacității procesuale pasive a aceluiași pârât, fără a motiva această excepție. Instanța de recurs a reținut că potrivit art. 304 pct. 7 C.p.civ. vechi instanța de fond nu a motivat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a C. L. G. și totodată nu s-a pronunțat pe o excepție procesuală –cea a lipsei capacității de folosință a C. L. G., excepții de procedură, funcție de care se stabilește cadrul procesual în cauză.
A arătat instanța de recurs că aceste două excepții fiind excepții de procedură trebuie analizate cu prioritate înainte de analiza excepției de fond a prescripției dreptului material la acțiune, deoarece după ce se stabilește cadrul procesual, respectiv cine are calitate și capacitate de a sta în judecată, se poate analiza și orice apărare de fond, inclusiv pe calea excepției. A apreciat că este necesară trimiterea cauzei în rejudecare la prima instanță, care să pună în discuția părților și să se pronunțe motivat pe excepția lipsei capacității de folosință a C. L. G. și excepția lipsei calității procesuale pasive a C. L. G..
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune instanța de recurs a reținut că în fața instanței de fond a fost invocată această excepție de către M. G. și respinsă de instanța de fond. Pârâtul M. G. nu a declarat recurs, dar recurentul C. L. G. a reiterat-o în recurs prima dată.
Această excepție a prescripției, fiind una de fond, trebuie analizată după ce instanța de fond se va pronunța pe cele două excepții de procedură mai sus arătată. Tribunalul G., casând hotărârea atacată pentru alte motive decât prescripția,a dispus desființarea hotărârii și cu privire la excepția prescripției, deoarece cei doi pârâți C. L. G. și M. G., fiind debitori solidari (reprezintă împreună autoritatea de stat) trebuie să beneficieze de același tratament cu privire la antrenarea răspunderii lor delictuale. Astfel, o acțiune nu poate fi considerată ca prescrisă pentru unul dintre debitori, dar în termen pentru celălalt debitor.
A indicat Tribunalul G. ca instanța de fond să analizeze mai întâi excepția lipsei capacității de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive a C. L. G., desființând odată cu hotărârea atacată și soluția dată pe excepția prescripției.
Cu privire la excepția prescripției extinctive Tribunalul G., ca instanță de recurs, a indicat instanței de fond să aibă în vedere data nașterii dreptului material la acțiune (data când se cunoștea atât persoană vinovată de producerea pagube, cât și întinderea pagubei) și faptul că societatea de asigurări se subrogă în drepturile persoanei vătămate. Instanța de fond va trebui să analizeze distinct momentul nașterii dreptului material la acțiune de momentul nașterii dreptului de a promova acțiunea în regres.
În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul judecătoriei G. la data de 10.12.2013.
În rejudecare părțile nu au solicitat administrarea altor probatorii.
La termenul de judecată din data de 04.03.2014 instanța de judecată a pus în discuție excepția lipsei capacității (procesuale) de folosință a pârâtului C. local G., excepția lipsei calității procesuale pasive a aceluiași pârât, precum și excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, rămânând în pronunțare atât cu privire la excepții cât și cu privire la fondul litigiului dedus judecății.
Instanța, analizând actele și lucrările dosarului, urmează să analizeze cu prioritate excepțiile invocate, având în vedere disp.art. 137 cod proc. civilă.
Cu privire la capacitatea de folosință a pârâtului C. local G., respectiv cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a acestui pârât, instanța apreciază că acesta are capacitate de folosință.
Capacitatea de folosință, astfel cum este definită, implică aptitudinea persoanei de a avea drepturi si de a-și asuma obligații pe plan material, persoana cu capacitate de folosință in sens material având și capacitatea procesuala in legătura cu drepturile si obligațiile sale.
Chiar dacă pârâtul nu are patrimoniu și nici personalitate juridică este de observat că potrivit Codului de procedură civilă au aptitudinea de a sta ca parte în proces, în calitate de pârât, și entități care nu au personalitate juridică și patrimoniu, art. 41 al. 2 din codul de procedură civilă prevăzând că asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.
De asemenea, potrivit disp. Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală consiliile locale reprezintă autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii ca autorități deliberative (art. 23 din lege). Potrivit disp. art. 36 din Legea nr. 215/2001, pentru exercitarea atribuțiilor date de lege consiliul local are capacitatea de a aproba, la propunerea primarului, contractarea și/sau garantarea împrumuturilor, exercită, în numele unității administrativ-teritoriale, toate drepturile și obligațiile corespunzătoare participațiilor deținute la societăți comerciale sau regii autonome, în condițiile legii, hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, orașului sau municipiului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii, hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii.
Toate aceste hotărâri despre care legea arată că sunt luate de consiliul local pentru exercitarea atribuțiilor legale sunt hotărâri care implică neechivoc aptitudinea de avea drepturi si de a-și asuma obligații civile pe plan material. Capacitatea de folosință pe plan procesual este indisolubil legată de capacitatea de folosință sub aspect material.
Întrucât capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi și obligații capacitatea procesuală de folosință apare ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual. Persoana care are capacitate de folosință a drepturilor civile are și capacitate procesuală de folosință în legătură cu drepturile și obligațiile sale.
În condițiile în care legea nr. 215/2001 acordă Consiliului L. puterea de a hotărî cu privire la drepturi de natură civilă ale unității administrativ teritoriale și de a-și asuma obligații de natură civilă, rezultă că pe plan material C. local are capacitate de folosință și pe cale de consecință are capacitate de folosință și pe plan procesual.
Pentru aceste considerente urmează să fie respinsă ca nefondată excepția lipsei capacității (procesuale) de folosință a Consiliului local G..
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului L. instanța reține că prin cererea de chemare in judecata reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâților C. local G. și M. G. reprezentat prin primar la plata sumei de 2.848 lei cu titlu de despăgubire, cu dobândă legală calculată de la data plății despăgubirii (08.10.2008) și până la data formulării cererii de chemare în judecată, dobândă legală în continuare, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, cerere motivata prin aceea ca reclamanta l-a despăgubit cu aceasta suma pe asiguratul sau pentru avariile produse autovehiculului cu nr. de înmatriculare_ ca urmare a stării necorespunzătoare a drumului public din mun. G.. Apreciind că pârâții sunt responsabili, reclamanta a considerat ca este îndreptățită sa se îndrepte împotriva acestora pentru recuperarea sumei.
În drept, potrivit pct.III, nr.1 din Anexa la Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică, străzile din municipii sunt în proprietatea acestor unități administrativ-teritoriale; deci, în speță, întrucât . afirmă că există groapa care a produs avaria se află în M. G. ea este în proprietatea MUNICIPIULUI G..
Potrivit art.5, alin.1, 2 și 6 din O.U.G. nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice, administratorul drumului public are obligația să întrețină calea de rulare și răspunde pentru neîndeplinirea acestei obligații, după caz, administrativ, contravențional, civil sau penal, în condițiile legii. Rezultă că în cauză responsabilitatea ar putea aparține MUNICIPIULUI G..
Conform art.62, alin.1 din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală, M. G. este reprezentat, inclusiv în justiție, doar de instituția primarului. Niciuna dintre celelalte entități legate de existența municipiului – inclusiv C. L. G., care constituie doar organul deliberativ al unității administrativ-teritoriale – nu are calitatea de a îl reprezenta.
De altfel, soluția legală este logică, având în vedere că municipiul are o existență abstractă, asemenea oricărei persoane juridice; faptele oricăruia dintre organele persoanei juridice sunt faptele persoanei juridice înseși, iar răspunderea aparține persoanei juridice iar nu organului. În cauză, deci, chiar și pentru faptele CONSILIULUI L. G., răspunde tot M. G..
În plus, în privința unităților administrativ-teritoriale, legea stabilește expres că acestea sunt reprezentate exclusiv de primar, deci unicul reprezentant al MUNICIPIULUI G. este primarul acestuia. Așadar, o acțiune bazată pe răspunderea pentru faptele MUNICIPIULUI G. trebuie îndreptată doar împotriva MUNICIPIULUI G., iar această unitate administrativ-teritorială va sta în justiție prin primarul său.
În consecință, instanța urmează să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. L. G. și să respingă cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, instanța reține că pârâții au invocat această excepție raportându-se ca moment al nașterii dreptului la acțiune la data producerii evenimentului asigurat, dată la care persoana păgubită a cunoscut paguba și pe cel vinovat de aceasta (prin raportare la art. 8 din Decretului 167/1958).
Instanța, analizând excepția invocată, reține că potrivit disp. art. 1 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, art. 3 din același act normativ dispunând că termenul prescripției este de 3 ani . Art. 7 din același act normativ identifică drept moment al începerii curgerii termenului de prescripție momentul nașterii dreptului la acțiune ( „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”).
Pentru asigurătorul care a despăgubit persoana asigurată momentul nașterii dreptului la acțiunea în regres împotriva celui vinovat nu este momentul producerii riscului asigurat, ci momentul realizării plății către asiguratul său. Așa cum rezultă din disp. art. 22 din legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România „ În limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei….”. Din acest text rezultă indubitabil că dreptul în regres al asigurătorului se naște doar la momentul plății efectuate asiguratului său și numai în măsura acestei plăți.
Dreptului societății de asigurări nu se naște la un moment anterior plății, dispozițiile art. 22 din legea nr._ fiind foarte clare în acest sens, nelăsând loc la o altă interpretare contrară. Ori, atâta timp cât art. 7 din decretul nr. 167/1958 identifică drept moment al începerii curgerii termenului de prescripție momentul nașterii dreptului la acțiune, a aprecia că pentru asigurător termenul de prescripție începe să curgă anterior nașterii dreptului la acțiune ar însemna adăugarea la lege.
În același sens este și practica instanței supreme, care în decizia nr. 3341 din 8 iulie 2003 a Sectiei comerciale a IICJ, pronunțată într-un recurs în anulare, a arătat că „In cauza de fata dreptul asiguratorului la actiunea in regres impotriva tertului responsabil deriva din subrogarea in drepturile asiguratului in limita indemnizatiei platite si este valorificabil pe calea dreptului comun, nefiind vorba despre un raport juridic contractual, direct, intre asigurator si asigurat.
Asa fiind, subrogarea asiguratorului in drepturile asiguratului sau pentru despagubiri, ca urmare a producerii unui prejudiciu in afara raporturilor de asigurare, are la baza un raport juridic delictual si nu unul contractual si, ca atare, nu trebuie confundata cu actiunea pe care o are asiguratorul impotriva propriului asigurat.
Asadar, in speta, este aplicabil, termenul general de prescriptie de 3 ani, calculat de la data de 29 august 1997, data efectuarii platii catre asigurat, avand in vedere ca actiunea reclamantei a fost introdusa la data de 24 august 2000, rezulta ca a fost promovata in termenul legal si in mod gresit instantele au admis prescriptia dreptului la actiune,. ce trebuia respinsa ca nefondata”.
De asemenea, instanța mai reține că în limitele indemnizației plătite și din momentul plății ( a se vedea Tribunalul Suprem, Secția Civilă, decizia nr. 4880/1971), în asigurările de bunuri, asigurătorul este subrogat – de drept și fără nicio formalitate - în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei. Asigurătorul își exercită dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanței, iar nu ca reprezentant al asiguratului (Tribunalul Suprem, C..civ.,decizia nr. 2052/1956), așa încât dreptul material la acțiune al asigurătorului nu s-a născut la data producerii riscului asigurat, întrucât la acea dată asigurătorul nu deținea nici un drept de creanță, nefiind plătită indemnizația de asigurare ( despăgubirea) către asigurat, dreptul său de regres luând naștere abia din momentul plății ( a se vedea în acest sens și decizia civilă nr. 350 din 24.09. 2012 a Curții de Apel București - Secția A V-A Civilă).
Având în vedere considerentele de fapte și de drept mai sus menționate, instanța reține că înainte de a realiza plata către asigurat, în patrimoniul asiguratorului nu s-a născut dreptul de regres împotriva persoanei vinovate, doar faptul plății dând naștere dreptului la acțiunea în regres. Întrucât data plății, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, a fost data de 08.10.2008 (f.17 dos._ al judecătoriei G.) iar data formulării cererii de chemare în judecată a fost 07.10.2011 (cererea de chemare în judecată fiind trimisă prin poștă, cu scrisoare recomandată – f. 23 dos._ al judecătoriei G.), instanța constată că între momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei și momentul formulării cererii de chemare în judecată nu se împlinise termenul de trei ani al prescripției extinctive al dreptului material la acțiune.
Pentru aceste considerente instanța urmează să respingă ca nefondată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
Cu privire la fondul litigiului dedus judecății, instanța reține că potrivit declarației date de I. G. la data de 08.05.2008 la societatea de asigurări reclamanta BCR ASIGURĂRI V. INSURANCE GROUP SA (actuala O. V. Insurance Group) (f. 8 dos._ al judecătoriei G.), in data de 07.05.2008, in jurul orei 9, in timp ce circula cu autoturismul marca Dacia L. cu nr. de înmatriculare_, pe . evite o groapă din carosabil, a atins marginea unei borduri aflate în mijlocul gropii respective. Potrivit declarației conducătorului autovehiculului, avariile produse au constat în bară față atinsă și radiator fisurat, ca urmare a inspecți8ei realizate de către un inspector de asigurare constatându-se că autoturismul a suferit avarii și la tampon inferior stânga radiator (f. 9 dos._ al judecătoriei G.).
Autovehiculul, proprietatea . SA era asigurat CASCO la societatea reclamantă, conform poliței de asigurare facultativă a autovehiculelor . nr._, valabilă pentru perioada 28.01.2008 – 27.02.2011 (f. 7). Reparația autovehiculului, așa cum rezulta din factura GL FNLB nr._ din 13.05.2008 emisă de .. 10 dos._ al judecătoriei G.), a costat suma de 2.848 lei, reclamanta plătind această sumă la data de 08.10.2008 direct către service-ul auto (f.17 dos._ al judecătoriei G.).
Reclamanta a invitat pârâții la conciliere (fila 18 – 22 dos._ al judecătoriei G.).
La dosar au fost depuse fotografii efectuate la o data necunoscuta (f. 14 -16).
Elementele menționate mai sus sunt singurele probate de către reclamantă, respectiv faptul ca autovehiculul marca Dacia L. cu nr. de înmatriculare_ a suferit avarii în zona tampon inferior stanga radiator, radiator racire și bară față, avarii care au necesitat pentru reparații suma de 2.848 lei. Împrejurările in care a avut loc avarierea nu rezulta decât din declarațiile date de persoana conducătorului auto, S. D..
Cu privire la împrejurările producerii accidentului nu există nicio probă, instanța necunoscând dacă groapa cu privire la care se susține că a produs avariile putea sau nu putea fi evitată de un conducător auto diligent și care respecta normele legislației rutiere, adaptând corespunzător viteza la condițiile carosabilului.
Față de întregul material probator aflat la dosarul cauzei, instanța apreciază că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului M. G., în temeiul dispozițiilor art. 5 din O.U.G. 195/2002 raportat la art. 998-999 Cod civil.
Potrivit disp. art. 998 C.Civil anterior, in vigoare la data producerii prejudiciului”„ orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, art. 999 C.civil indicând condițiile subiective ale răspunderii civile delictuale „“omul este responsabil nu numai pentru prejudicial ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat din neglijenta sau imprudenta sa.”
Cu privire la condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, pornind de la aceste texte legale, s-au cristalizat in practica si doctrina următoarele condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale, condiții care se cer a fi întrunite cumulative:
- existenta unui prejudiciu – prejudiciu care poate fi material sau moral -;
- existenta unei fapte ilicite;
- existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu;
- existenta vinovăției (vinei) celui care a cauzat prejudiciu, constând in intenția, neglijenta sau imprudenta celui care a acționat
Pretinsa faptă ilicită constă, în interpretarea reclamantei, în neacoperirea gropii despre care face vorbire în cererea introductivă, deci în neasigurarea stării tehnice a drumului din .. G..
Prejudiciul ar consta în valoarea reparațiilor efectuate la autovehiculul marca Dacia L. cu nr. de înmatriculare_ asigurat de reclamantă.
Reclamanta individualizează porțiunea din drum care pretinde că a produs prejudiciul prin planșele foto depuse la dosar dar nu face nicio dovadă privind legătura de cauzalitate dintre existența gropii (datorate pretinsei fapte ilicite omisive a paratei M. G.) și avarierea autovehiculului asigurat. Cu alte cuvinte, nu dovedește că acea groapă a produs prejudiciul pretins a fi acoperit.
În cazul răspunderii pentru fapta lucrului (reglementata de art. 1000 al. 1 cod civila anterior față de care răspunderea administratorului drumului instituita de art. 5 al. 6 din OUG 195/2002 reprezintă un caz particular de răspundere pentru fapta lucrului), existenta raportului de cauzalitate este esențială pentru angajarea răspunderii celui care are paza juridica a lucrului.
Potrivit disp. art. 129 cod procedura civila părțile au obligația sa-și probeze pretențiile. Ori in cauza, singura proba este declarația data in fața asiguratorului de persoana care conducea autovehiculul avariat, restul probelor (cum ar fi planșele foto) decurgând din aceeași declarație.
Instanța constată că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate, neexistând nicio dovadă în sensul că avarierea autovehiculului se datorează gropii indicate de asiguratul reclamantei. Nu este suficient ca avaria să fie posibil a fi produsă de o groapă, ci revenea reclamantei, în baza art. 1169 cod civil anterior si a art. 129 cod procedura civila, obligația de a dovedi că este cert că respectiva groapă a produs prejudiciul, avariind autovehiculul asigurat de aceasta. Din raportul de expertiză efectuat în cauză (expertiza realizata la aproximativ 5 ani de la producerea pagubei și avându-se in vedere doar înscrisurile depuse si planșele foto) rezultă că avariile produse la autoturismul asigurat se puteau produce în condițiile descrise de conducătorul auto, expertiza fiind realizată în exclusivitate avându-se în vedere înscrisurile. De asemenea, deși conducătorul auto face referire în declarația dată asigurătorului reclamant la . referire la .> Totodată, nefăcându-se nicio probă cu privire la împrejurările producerii accidentului, instanța nu poate stabili culpa pentru producerea avariilor reparate pe cheltuiala reclamantei. Astfel, este posibil ca acestea să fi fost în exclusivitate rezultatul acroșării gropii dar la fel de posibil este ca șoferul autovehiculului să fi avut o culpă, dacă nu culpa exclusivă în producerea avariilor, fie prin nerespectarea legislației rutiere, fie prin faptul că nu a fost suficient de diligent în exercitarea acestei activități.
Față de toate considerentele mai sus arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 998-1000 Cod civil pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtului M. G. în speță reclamanta nefiind în măsură să probeze legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat, instanța urmează să respingă cererea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca nefondată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C. L. G., invocată de acesta prin întâmpinare.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. L. G., invocată de instanță din oficiu.
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. O. V. INSURANCE GROUP S.A. cu sediul în C., .. 21, jud. G. în contradictoriu cu pârâtul C. L. G. cu sediul ales pentru comunicarea actelor în G., ., ., jud. G., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Respinge ca nefondată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
Respinge ca nefondată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. G..
Cu drept de a formula recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 11.03.2014.
Președinte,
Conform disp. art. 426 alin. 4 C.
pentru Judecător N. D. B., promovat la Tribunalul G.,
semnează președintele instanței Judecător. R. D., iar
pentru președintele instanței aflat in co semnează
vicepreședintele instanței Judecător G. D.
Grefier,
Conform disp. art. 426 alin. 4 C.
pentru grefier R. C. B.
semnează grefier sef G. N.
Red. N.D.B./tehnored. E.C.V./5 ex/10.07.2014
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2762/2014. Judecătoria... → |
|---|
