Pretenţii. Sentința nr. 6727/2013. Judecătoria GIURGIU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6727/2013 pronunțată de Judecătoria GIURGIU la data de 25-09-2013 în dosarul nr. 48/236/2013
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal nr. 8756
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA G.
JUDECATORIA G. - CAUZE GENERALE
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6727
Ședința publică de la 25.09. 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. A.
GREFIER: C. L.
Pe rol judecarea cauzei civile privind reclamantul C. I. E. în contradictoriu cu pârâtul P. G. având ca obiect pretenții.
Se constată ca ambele părți au depus prin serviciul Registratură al instanței concluzii scrise si chitanțe doveditoare ale achitării onorariului avocațial.
Despre mersul dezbaterilor s-a consemnat în încheierea de ședință din data de 18.09.2013 când s-au pus concluzii pe fond, iar instanța pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, când a deliberat și pronunțat următoarea hotărâre:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei G. la data de 03 ianuarie 2013, sub numărul_, reclamantul C. I.-E. a solicitat instanței să îl oblige pe pârâtul P. G. la plata sumei de 5.200 lei reprezentând contravaloarea sumei împrumutate și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamantul a a arătat că la sfârșitul anului 2010, fiind prieten cu pârâtul, acesta din urmă i-ar fi solicitat „un împrumut pentru rezolvarea urgentă a unor probleme...”, iar reclamantul i-ar fi dat la data de 01.11.2010, suma de 5.200 lei. Reclamantul a precizat că suma împrumutată provenea dintr-un credit contractat la BCR-Sucursala G. și că i-a înmânat cardul personal pârâtului „pentru a extrage de la bancă suma necesară, ulterior acesta restituindu-mi cardul și extrasul de cont, din care retrăsese suma de 3.000 lei.”. De asemenea, reclamantul a susținut că la un interval scurt de timp, pârâtul a solicitat din nou o altă sumă de bani, astfel că reclamantul s-ar deplasat cu acesta la BCR de unde ar fi extras din cont suma de 2.200 lei, pe care i-ar fi înmânat pârâtului, chiar în fața bancomatului. Tot în această perioadă cei doi ar fi încheiat și un înscris sub semnătură privată, prin care ar fi convenit ca pârâtul să achite un procent de 10%, reprezentând dobânzile percepute de bancă, conform graficului emis de BCR, deoarece suma împrumutată fusese „extrasă dintr-un card de împrumut care atrage dobânzi și penalități.”. Întrucât nu a mai putut contacta telefonic pe pârât pentru a rezolva această situație pe cale amiabilă, deoarece pârâtul ar fi refuzat să mai răspundă la telefon, reclamantul a apelat la instanța de judecată pentru a-și recupera suma de bani împrumutată.
Cererea de chemare în judecată nu a fost motivată în drept.
În dovedirea susținerilor din cererea de chemare în judecată, reclamantul a propus proba cu înscrisuri, martori și interogatoriul pârâtului.
Întrucât în sarcina reclamantului a fost stabilită obligația de a plăti suma de 423 lei cu titlu de taxă de timbru, acesta a formulat cerere de ajutor public judiciar. Cererea a fost respinsă, prin Încheierea din data de 27 martie 2013, iar reclamantul a achitat suma de 450 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, conform Legii nr.146/1997 privind taxele judicare de timbru (f.33).
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, arătând că relația de prietenie dintre părțile acestui proces s-a dezvoltat pe fondul relației de prietenie dintre fiica reclamantului și fiul pârâtului. De asemenea, pârâtul a recunoscut că la începutul anului 2009 a solicitat de la reclamant un împrumut în sumă de 3000 lei, iar după câteva luni, a mai cerut încă 1.500 lei, suma totală împrumutată fiind de 4.500 lei, „bani ce au fost retrași de pe cardul de credit pe care soția reclamantului îl are contractat la BCR.”.
Pârâtul a precizat însă că la sfârșitul anului 2010, i-ar fi restituit personal reclamantului suma de 2.500 lei, iar în anul 2011, în lunile mai, iunie, iulie, i-ar mai fi restituit suma de 2.600 lei, prin plăți efectuate la BCR G. – Sucursala jud.G., Agenția Tineretului, de către C. G., soția reclamantului, care la acea dată era angajata BCR. Totodată, pârâtul a susținut că ar fi plătit în fapt suma de 5.100 lei, deși suma împrumutată a fost de 4.500 lei, diferența de bani fiind reprezentată de dobânda pe care acesta a fost de acord să o achite reclamantului, „însă, în plus față de această dobândă, am mai plătit, tot sub formă de dobândă, suma de 80 lei, lunar, timp de un an.”. Pârâtul a arătat că deși relația dintre el și reclamant s-a răcit pe fondul despărțirii copiilor acestora, totuși datoria față de reclamant a fost restituită în totalitate, astfel că reclamantul nu ar trebui să aibă pretenția de restituire a unei sume de bani achitate deja.
Pârâtul a invocat, în drept, prevederile art.115-119 Cod proc.civ.
Probatoriul propus de pârât, pentru susținerea afirmațiilor sale, constă în înscrisuri, interogatoriul reclamantului, martori. Au fost depuse în copie, ordinele de încasare numerar nr._/19.05.2011, nr._/16.06.2011 (f.31), nr._/12.07.2011 (f.32).
În cadrul ședinței de judecată din data de 15.05.2013, instanța a încuviințat pentru reclamant, proba testimonială, cu martorul C. G., dar întrucât pârâtul s-a opus administrării acestei probe, în temeiul art.189 alin.1 pct.2 Cod proc.civ., instanța nu a mai procedat la audierea respectivei martore. De asemenea, instanța a încuviințat pentru reclamant proba cu încă un martor, pe care reclamantul s-a obligat să îl aducă personal în fața instanței, însă întrucât la ședința de judecată din data de 26 iunie 2013, nu și-a îndeplinit obligația asumată, instanța a dispus decăderea acestuia din proba propusă și încuviințată.
În ședința de judecată din data de 26 iunie 2013 a fost administrată proba cu interogatoriul reclamantului, iar în ședința din data de 18 septembrie 2013 instanța a administrat proba cu interogatoriul pârâtului.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța reține următoarele:
I.În fapt, pârâtul P. G. a împrumutat de la reclamantul C. I. E., suma de 4.500 lei, în două tranșe: 3.000 lei la sfârșitul anului 2009, iar „după câteva luni” suma de 1.500 lei. Banii au fost retrași de pe un card de credit pe care soția reclamantului îl contractase la BCR. Motivul împrumutului a fost legat de rezolvarea unor probleme personale ale pârâtului.
La data de 01.11.2010, părțile au încheiat un înscris sub semnătură privată, care atestă faptul că pârâtul a împrumutat de la reclamant suma de 5.200 lei, obligându-se să o restituie până la data de 15.05.2011; „în caz că nu voi putea restitui suma împrumutată plus dobânda aferentă până la data mai sus menționată mă oblig să adaug la această sumă încă 10% din valoarea cumulată de la data fixării restituirii sau în ultimul caz bunuri mobile sau imobile aferente sumei respective.”.
La datele de 19.05.2011, 16.06.2011 și 12.07.2011 pârâtul a plătit sumele de 1.000 lei, 900 lei și, respectiv, 700 lei.
II.În drept, cu titlu preliminar, instanța precizează că, întrucât prezenta cauză are ca obiect pretenții derivând dintr-o convenție intervenită între părți, în anii 2009-2010, deci înainte de . Codului civil din 2009 (01.10.2011), va analiza regulile care privesc aplicarea legii în timp.
Astfel, potrivit art.6 alin.(2) din Codul Civil din 2009 „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau după caz, a săvârșirii lor.”
În acest context, având în vedere data încheierii convenției, respectiv anii 2009-2010, instanța reține că obligațiile părților derivând din acest contract se supun regulilor de drept material prevăzute de Codul Civil de la 1864 (Vechiul Cod Civil), astfel că în prezenta cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Codului Civil din 2009 (Noul Cod Civil).
Potrivit art.969 din Codul civil de la 1864, „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.”
Art.1073 din Codul civil de la 1864 prevede: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare.”
Conform art.1079 alin.(2) pct.2 din Codul civil de la 1864: „Debitorul este de drept în întârziere:...1. în cazurile anume determinate de lege.”
Potrivit art.1088 alin.(1) din Codul civil de la 1864 „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.”, iar alin.(2) al aceluiași articol prevede că „Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”
În temeiul art.1191 alin.(1) din Codul civil de la 1864, „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.”
Art.1576 din Codul civil de la 1864, „Împrumutul este un contract prin care una din părți dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate.”
Potrivit art.1578 din Codul civil de la 1864 „Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.”
Art.1584 din Codul civil de la 1864 prevede că „Împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate, și la timpul stipulat.”.
Conform art.1586 din Codul civil de la 1864 „Dacă împrumutatul nu întoarce la timpul stipulat lucrurile împrumutate sau valoarea lor, trebuie să plătească și dobânzi de la ziua cererii prin judecată a împrumutului.”, iar potrivit art.1587 „Se poate stipula dobânzi pentru un împrumut de bani...”.
III. Opinia instanței
În primul rând, instanța arată că premisa analizei prezentei spețe este legată de convenția de împrumut a unor sume de bani intervenită între părțile cauzei de față, ca legătură juridică de natură a angaja răspunderea civilă contractuală.
Astfel, pentru declanșarea acestui tip de răspundere juridică, derivând din executarea defectuoasă sau neexecutarea unei obligații izvorând dintr-un contract, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, pe care instanța le va analiza prin raportare la speța dedusă judecății.
1.Cu privire la existența contractului și valabilitatea acestuia
Astfel cum a arătat în secțiunea „În fapt” din cadrul prezentei hotărâri, pârâtul P. G. s-a înțeles cu reclamantul C. I. E., ca acesta din urmă să îi împrumute suma de 3.000 lei, de care pârâtul avea nevoie la sfârșitul anului 2009. Această situație de fapt reiese din recunoașterea reclamantului exprimată atât prin cererea de chemare în judecată, cât și în cadrul interogatoriului propus de pârât (f.40), coroborat cu susținerile pârâtului.
Respectiva înțelegere, din punct de vedere juridic are valoarea unei convenții, valabil încheiate de părți, care și-au exprimat consimțământul verbal, pe fondul relațiilor de încredere, care derivau din relația de prietenie existentă între cei doi la acel moment („dacă în prima etapă l-a ajutat cu o sumă de bani pe care nu am considerat normal să o stipulăm într-un înscris...”). Instanța constată, cu această ocazie că respectiva convenție a fost încheiată cu respectarea condițiilor de fond (capacitate, consimțământ, obiect, cauză), iar cât privește forma acesteia, condițiile de formă specifice contractului de împrumut (forma scrisă ad probationem) nu au fost respectate, din motivele susmenționate, respectiv imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, fără a afecta în vreun fel valabilitatea actului juridic.
În anul 2010, „după câteva luni” de la prima sumă împrumutată, pârâtul a mai împrumutat o sumă de bani de la reclamant, respectiv suma de 1.500 lei, astfel cum a recunoscut reclamantul însuși în cadrul interogatoriului (f.40.). Instanța precizează că din probele administrate reiese că aceasta a doua sumă de bani reprezintă o altă tranșă din aceeași convenție și nu o convenție separată, de sine stătătoare.
Deci, instanța se va raporta la suma totală de 4.500 lei, acesta fiind obiectul convenției de împrumut încheiate de părți, sumă pe care, în lipsa unui înscris doveditor, au recunoscut-o ambele părți ale prezentului proces.
În ceea ce privește actul sub semnătură privată, în care se consemnează ca fiind împrumutată suma de 5.200 lei (sumă care coincide cu suma pretinsă de reclamant), instanța notează că înscrisul respectiv a fost încheiat la sfârșitul anului 2010 (01.11.2010), după mult timp de la acordarea celor două tranșe de împrumut (sfârșitul anului 2009 și începutul anului 2010). Instanța nu poate stabili cu exactitate condițiile în care a fost încheiat actul sub semnătură privată, în lipsa unor probe, însă, nu va putea lua în considerare susținerile pârâtului, potrivit cărora consimțământul acestuia ar fi fost viciat la momentul la care ar fi acceptat să scrie acea chitanță; de altfel, cu privire la acest aspect, se observă că pârâtul nu explică în ce ar fi constat presiunea exercitată de reclamant, care l-ar fi obligat să scrie înscrisul respectiv. Instanța va avea în vedere însă, afirmația reclamantului, potrivit căreia, „observând că acesta nu dă semne că ar dori să îmi achite datoria, la finele anului 2010, ne-am întâlnit în fața blocului unde acesta locuia la acea dată și dumnealui a scris o chitanță de mână.”, deoarece, dacă la acel moment datoria ar fi fost integral achitată, așa cum susține pârâtul, atunci întocmirea unui înscris nu ar fi avut sens.
Referitor la suma de 5.200 lei, instanța reține că pârâtul a afirmat că respectiva sumă cuprindea atât împrumutul de 4.500 lei, cât și dobânzile pe care părțile le conveniseră („reclamantul a ținut neapărat să scriu 5.200 lei, incluzând tot împrumutul (deși în parte era plătit) plus dobânda (deja achitată la momentul scrierii chitanței).”).
Așadar, instanța constată că părțile s-a înțeles ca în afară de suma efectiv împrumutată, pârâtul să restituie și dobânzi. Faptul că părțile au avut în vedere și plata de dobânzi reiese pe de o parte din faptul că ambele părți cunoșteau la momentul acordării împrumutului că suma provine de pe un card de credit contractat la o bancă de reclamant („întreaga sumă împrumutată fiind în cuantum de 4.500 lei, bani ce au fost retrași de pe cardul de credit pe care soția reclamantului îl are contractat la BCR” (f.29); „Atât mi-a spus reclamantul că trebuie să plătesc, suma fiind luată de pe un card” -f.44). Pe de altă parte, faptul că părțile s-au înțeles ca împrumutatul să plătească dobânzi, rezultă din modul în care este formulat înscrisul sub semnătură privată: „În caz că nu voi putea restitui suma împrumutată plus dobânda aferentă până la data mai sus menționată...”.
Cât privește cuantumul dobânzilor, instanța reține că din înscrisul sub semnătură privată reiese că părțile ar fi stabilit plata dobânzii legale, astfel: pentru suma de 3.000 lei, din luna ianuarie 2010 și până la achitarea efectivă a sumei împrumutate, iar pentru suma de 1.500 lei, din luna martie 2010 și până la până la achitarea efectivă a sumei împrumutate. Instanța ia în considerare lunile ianuarie și martie ale anului 2010, ca fiind lunile în care pârâtul a primit tranșele împrumutului, deoarece din probele administrate în cauză reiese că a doua tranșă ar fi fost acordată la două-trei luni după prima tranșă, pe care pârâtul ar fi încasat-o la sfârșitul anului 2009; astfel, aplicând regulile de interpretare a contractului, în favoarea debitorului, rezultă că prima tranșă ar fi fost acordată cel mai târziu în luna ianuarie 2010, iar a doua tranșă ar fi fost acordată la cel mult trei luni distanță, deci, în luna martie 2010.
De asemenea, instanța reține că, prin înscrisul sub semnătură privată, părțile au prevăzut că, în cazul în care la data de 15.05.2011 suma împrumutată nu va fi restituită, atunci împrumutatul-pârât se obliga să adauge la această sumă „încă 10% din valoarea cumulată de la data fixării restituirii sau în ultimul caz bunuri mobile sau imobile aferente sumei respective.”. Cu privire la această prevedere contractuală, instanța notează că intenția părților, stabilită prin probele administrate în cauză, nu a fost de a introduce o clauză penală, cu alte cuvinte de a estima anticipat, valoarea prejudiciului produs, prin nerestituirea la termenul stabilit a sumei împrumutate, ci de a acoperi dobânzile percepute de banca de la care reclamantul luase creditul („procentul de 10%, convenit de noi, reprezentând dobânzile calculate, conform legii, și înțelegerilor materializate în prezentul înscris care derivă din graficul emis de către BCR, conform dobânzilor aferente sumei extrase” – f.5).
În ceea ce privește brățara de aur ce ar fi reprezentat un cadou de la fiica reclamantului către fiul pârâtului, a cărei contravaloare ar fi fost inclusă în cuantumul pretins de reclamant și cuprins în înscrisul sub semnătură privată, instanța reține, că din probele administrate în cauză, nu reiese o astfel de situație de fapt.
În concluzie, instanța constată că între reclamantul și pârâtul din prezentul proces a intervenit în anii 2009 și 2010 o înțelegere verbală, valabilă din punct de vedere juridic, având ca obiect un împrumut al sumei de 4.500 lei, în două tranșe, la care părțile au stabilit și dobânzi.
2. Cu privire la existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale de către pârâtă.
Instanța precizează că în cazul obligațiilor de a da și de a face, neexecutarea contractului se prezumă, cu condiția ca creditorul să facă dovada existenței creanței sale.
Astfel, în speța dedusă judecății, instanța a stabilit că între părți a intervenit o convenție de împrumut a unor sume de bani.
În acest sens, având în vedere probatoriul administrat în prezenta cauză, instanța reține că din debitul de 4.500 lei, cu certitudine pârâtul a înapoiat reclamantului suma de 2.600 lei, în trei tranșe: suma de 1.000 lei, prin ordinul de plată nr._/19.05.2011; suma de 900 lei, prin ordinul de plată nr._/16.06.2011 (f.31) și, respectiv, suma de 700 lei prin ordinul de plată nr._/12.07.2011 (f.32).
În ceea ce privește suma de 2.500 lei, pretinsă de pârât a fi fost restituită reclamantului, instanța reține că din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul ar fi încasat de la pârât această sumă.
Așadar, față de aceste simple susțineri ale pârâtului, neprobate în niciun fel, instanța va considera că din totalul de 4.500 lei, au fost restituiți în anul 2011,doar 2.600 lei, rămânând un rest de 1.900 lei de achitat, obligație pe care pârâtul nu și-a îndeplinit-o.
3. Cu privire la existența prejudiciului patrimonial, constând în creanța datorată de pârât, constând în debitul principal și dobânzi, respectiv caracterul acesteia de a fi certă, lichidă, exigibilă
În ceea ce privește creanța care face obiectul pretenției reclamantului din prezenta cauză, respectiv restul de plată de 1.900 lei și dobânzile aferente împrumutului acordat, instanța subliniază că aceasta are ca fundament convenția de împrumut intervenită între părți, încheiată verbal, prin care pârâtului i-a fost înmânată suma de 4.500 lei.
Creanța stabilită de instanță a fi datorată de pârât este certă (existența sa reieșind, așa cum s-a arătat, din probele administrate), lichidă (cuantumul acesteia fiind stabilit de instanță, pe bază de probe) și exigibilă (în lipsa unor probe cu privire la acest aspect, fiind ajunsă la scadență în momentul în care pârâtul și-a rezolvat problemele personale pentru care împrumutase suma de bani).
Referitor la plata dobânzilor aferente debitului principal, instanța arată că și acestea au creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantului, deoarece banii încredințați pârâtului cu titlu de împrumut făceau parte dintr-un credit contractat de reclamant de la bancă, pentru care curgeau dobânzi.
Astfel, având în vedere că din probele existente la dosar reiese că suma de 2.600 lei achitată de pârât reprezintă doar o parte din debitul principal, instanța va considera că dobânzile aferente sumei împrumutate nu au fost plătite, constituind așa cum s-a arătat deja, un prejudiciu, alături de restul de debit rămas neachitat, în patrimoniul reclamantului.
Instanța nu poate lua în considerare susținerile pârâtului că ar fi achitat suma de 80 lei lunar prin intermediul fiicei reclamantului, căruia îi dădea această sumă de bani, lunar, fiul pârâtului, deoarece aceste afirmații nu au fost dovedite în cadrul probatoriului administrat în prezenta cauză. De asemenea, instanța va avea în vedere mărturisirea pârâtului, făcută în fața instanței, la termenul de judecată din data de 18.09.2013, potrivit căreia „în anul 2011 nu a mai achitat dobândă, dar a plătit în plus față de suma datorată.”.
În ceea ce privește cuantumul acestor dobânzi, întrucât acesta nu a fost determinat de părți în convenția încheiată verbal și nici prin chitanța de mână confecționată ulterior, instanța se va raporta la dobânda legală, prezumând că părțile au avut în vedere acest cuantum al dobânzii. Referitor la susținerile reclamantului din cererea de chemare în judecată, potrivit cărora părțile ar fi stabilit un procent de 10% pentru dobândă, „reprezentând dobânzile calculate, conform legii, și înțelegerilor materializate în prezentul înscris care derivă din graficul emis de către BCR, conform dobânzilor aferente sumei extrase” (f.5), instanța notează că nu a fost dovedit în cursul procesului, că banca ar fi perceput o astfel de dobândă, cuantumul perceput depășind rata dobânzii legale de referință a BNR, în funcție de care celelalte bănci își stabilesc propriile dobânzi ce vor fi percepute clienților.
4.Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs
Instanța reține că raportul de cauzalitate directă între cele două condiții ale răspunderii civile contractuale constă în neexecutarea obligației de plată restului de împrumut contractat, împreună cu dobânzile aferente acestuia, care a determinat producerea unui prejudiciu patrimonial, cert în patrimoniul reclamantului.
5.De asemenea, cu privire la vinovăția debitorului-pârât în neîndeplinirea obligațiilor contractuale, condiție de declanșare a răspunderii civile contractuale, instanța precizează că, atât timp cât pârâtul nu justifică existența unei cauze străine, neimputabile, în sarcina sa operează o prezumție relativă de vinovăție având în vedere prevederile art.1083 din Codul civil de la 1864, suscitat. Or, din probatoriul administrat în prezentul proces, reiese că pârâtul nu a răsturnat această prezumție, demonstrând o cauză străină, exoneratoare de obligația plății restului sumei împrumutate și, respectiv, a dobânzilor aferente acesteia, astfel că în sarcina sa se va reține că nu și-a îndeplinit, cu vinovăție, obligațille derivând din convenția încheiată cu reclamantul.
5. Cu privire la punerea în întârziere a debitorului-pârât
Instanța arată că, potrivit regulilor generale în materie contractuală, pentru a se putea acorda daune-interese creditorului, debitorul trebuie să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligației sale. Este adevărat că debitorul trebuie să-și execute obligația la termenul pe care părțile îl conveniseră pentru restituire, în caz contrar fiind în întârziere, dar pentru ca întârzierea debitorului să producă efecte juridice specifice este necesar să fie constatată în formele prevăzute de lege, deoarece simpla expirare a termenului în care trebuia executată obligația nu-l pune pe debitor în întârziere (dies non interpellat pro hominem).
Instanța menționează că, prin excepție de la această regulă, în cazul împrumuturilor bănești, punerea în întârziere a debitorului se face numai printr-o cerere de chemare în judecată (art.1088 coroborat cu art.1586 suscitate).
De asemenea, în cazul împrumuturilor bănești cu dobândă, instanța arată că dobânda se acordă nu numai de la data cererii de chemare în judecată, ci și pentru trecut, de la data acordării împrumutului, deoarece aceasta reprezintă fructe civile (altfel spus, echivalent al lipsei de folosință a sumei împrumutate) și nu daune-interese pentru neexecutarea unei obligații bănești.
Pe cale de consecință, deși pârâtul a fost pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 03.01.2013, acesta datorează dobânda legală de la data acordării fiecărei tranșe de împrumut, astfel: pentru suma de 3000 lei din luna ianuarie 2010, iar pentru suma de 1.500, lei din luna martie a anului 2010.
6. Cu privire la inexistența unei clauze de neresponsabilitate pe care părțile din prezenta cauză să o fi stipulat-o în convenția de împrumut încheiată verbal
Instanța precizează că în materia împrumutului, existența unor convenții care să îl exonereze pe debitor de obligațiile asumate se referă doar la exonerarea de la plata dobânzilor moratorii (pentru întârziere), nu și de la obligația de a restitui suma împrumutată.
Cu toate acestea, instanța reține că din probatoriul administrat nu reiese că părțile ar fi prevăzut vreo situație în care pârâtul-debitor ar fi fost scutit de obligația de plată a sumelor împrumutate; cu atât mai mult, aplicând regulile susmenționate, instanța arată că nici în privința dobânzilor, părțile nu au stipulat o asemenea posibilitate.
Față de cele prezentate, instanța urmează să admită în parte acțiunea și să îl oblige pe pârâtul din prezenta cauză să achite suma de 1.900 lei reprezentând diferența neachitată la suma împrumutată de la reclamant în cuantum de 4.500 lei; de asemenea, instanța urmează să oblige pârâtul la plata dobânzii aferente sumei de 3.000 lei începând cu luna ianuarie 2010 și până la data restituirii efective a împrumutului și la plata dobânzii aferente sumei de 1.500 lei începând cu luna martie 2010 și până la data restituirii efective a împrumutului. Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat suma de 5.200 lei, instanța precizează că sumele reprezentând debit și dobândă nu vor depăși suma solicitată de reclamant.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, instanța are în vedere dispozițiile art.453, potrivit cărora partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. În aceste condiții, instanța urmează să admită cererea reclamantei și să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamantul C. I. E., cu domiciliul în com. Stănești, ., în contradictoriu cu pârâtul P. G., cu domiciliul în mun. G., ., ., jud. G..
Obligă pârâtul la plata sumei de 1.900 lei, cu titlu de diferență neachitată împrumut.
Obligă pârâtul la plata dobânzii aferente sumei de 3.000 lei, începând cu luna ianuarie 2010 și până la data restituirii efective.
Obligă pârâtul la plata dobânzii aferente sumei de 1.500 lei începând cu luna martie 2010 și până la data restituirii efective.
Sumele reprezentând debit și dobândă nu vor depăși suma de 5.200 lei.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.09.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
S. A. C. L.
Tehnored.jud.SA/4ex/2013
| ← Cereri. Sentința nr. 8068/2013. Judecătoria GIURGIU | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr.... → |
|---|
