Constatare nulitate act juridic. Hotărâre din 20-12-2013, Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 20-12-2013 în dosarul nr. 1349/245/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din 20 decembrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE – C. I.
GREFIER-P. A. -M.
SENTINȚA CIVILĂ Nr._
La ordine fiind pronunțarea cauzei civile privind pe reclamanții B. D. D., B. M., în contradictoriu cu parata ., având ca obiect obligație de a face constatare caracter abuziv și nul absolut clauză; repunerea părților în situația anterioară; restituire sumă - Lg. 193/2000.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Dezbaterile din prezenta cauză au avut loc în ședința publică din data de 13.12.2013, susținerile părților fiind consemnate in încheierea de ședința din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre când, instanță, pentru a da posibilitatea paratei de a depune la dosar concluzii scrise, la solicitarea reprezentantului convențional al acesteia a amânat pronunțarea pentru astăzi,20.12.2014,când,
INSTANȚA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 15.01.2013 sub nr._, reclamanții B. D. D. și B. M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a clauzei nr. 5 lit. a) din convenția încheiata intre părți, ca fiind abuziva; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4732,37 CHF echivalentul a_,56 lei, plătită in virtutea clauzei nr. 5 lit. a) din contract, reprezentând comisionul de risc, respectiv comision de administrare calculat de la data primei anuități si pâna la data introducerii acțiunii, precum si restituirea comisionului aplicat lunar la soldul creditului, calculat in continuare de la data introducerii acțiunii si pâna la pronunțarea hotarârii judecătorești, precum și la plata dobânzii legale. S-a solicitat și obligarea paratei la plata dobânzii legale începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, cu cheltuielilor de judecata.
In fapt, reclamanții au arătat că au încheiat cu V. R. convenția de credit, prin care au contractat un credit cu garanție reala imobiliara. Clauza a cărei nulitate se invocă, au arătat reclamanții, nu a fost negociată în mod direct cu reclamanții, în calitate de consumatori. Banca a nesocotit complet garanția reală imobiliară constituită de reclamanți în favoarea băncii, precum și poliția de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor. Reclamanții consideră că, întrucât nu au putut să-și exprime voința în legătură cu inserarea în contract a clauzei referitoare la comisionul de risc, consimțământul lor apare ca viciat, fiindu-le impus un contract standard, preformulat, valabil pentru toți clienții băncii. Clauza menționată, prin caracterul său abuziv, conduce la un dezechilibru între prestații, defavorabil reclamanților. Nu se precizează în contract în funcție de ce elemente a fost stabilit comisionul de risc, de ce era necesară aplicarea lui din moment ce exista garanția imobiliară, cum a fost el negociat, de ce este nerambursabil la finalul contractului, în situația neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situații. Părțile ar fi putut negocia, eventual, doar modul de plată și termenele scadente ale comisionului de risc/administrare, nu și posibilitatea inserării sau nu în convenție a obligației de plată a acestui comision.
În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 1177, 1246 și urm, 1270 alin. 1 N.C.civ., Legea nr. 193/2000.
Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în conformitate cu art. 15 lit. j din Legea nr. 146/1997 și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995, în vigoare la data înregistrării cererii.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a invocat excepția netimbrării și excepția prescripției. Pe fond, s-a arătat că a existat o negociere prin faptul că banca a explicat reclamanților contractul de credit, iar reclamanții au semnat acest contract fără obiecții. De asemenea, comisionul de risc nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare în defavoarea consumatorului, acest comision reprezentând o componență a prețului contractului și a garanției de împrumut. Totodată, pârâta a precizat că acest comision are legătură cu evoluția riscului valutar.
În ședința publică din data de 17.05.2013, au fost respinse excepțiile netimbrării și a prescripției dreptului la acțiune pentru motivele indicate în respectiva încheiere.
În prezenta cauză a fost încuviințată proba cu înscrisuri pentru ambele părți și proba cu interogatoriul reclamanților.
Analizând actele și lucrările cauzei, instanța constată următoarele:
Între pârâtă, în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/24.07.2007, filele 8-17, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de_ CHF, pe o durată de 300 de luni. În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului teren situat în intravilan . Valea L., jud. Iași, proprietatea reclamanților, fila 19. Polița de asigurare a acestui imobil pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art. 7 lit. b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.
La data de 14.10.2010 părțile au încheiat actul adițional nr. 1 la convenția de credit, prin care se modifica și cuprinsul art. 5 din condițiile speciale ale convenției, în sensul că se prevede doar un comision administrare credit. Comisionul de administrare credit a fost stabilit la 0,06%/lună aplicat la soldul creditului și viza, potrivit actului adițional, administrarea riscului de credit.
Conform mențiunilor pct. 1 din Condițiile speciale ale convenției, destinația creditului a fost de acoperire cheltuieli personale curente și refinanțarea unor credite acordate de BRD Iași și de Unicredit Ț. Bank.
Raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un profesionist (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Lipsa de negociere. Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacã un comerciant pretinde cã o clauzã standard preformulatã a fost negociatã direct cu consumatorul, este de datoria lui sã prezinte probe în acest sens.
În cauza C226/12 Constructora Principado SA împotriva José Ignacio Menéndez Álvarez Curtea Europeană de Justiție a arătat că, astfel cum reiese din articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, intră în domeniul de aplicare al acesteia doar clauzele care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale. Este, așadar, de competența instanței de trimitere să se pronunțe cu privire la existența negocierii, luând în considerare normele privind repartizarea sarcinii probei prevăzute în această privință la articolul 3 alineatul (2) primul și al treilea paragraf din directivă, care prevăd, printre altele, că, în cazul în care vânzătorul sau furnizorul pretinde că o clauză standard a făcut obiectul unei negocieri individuale, acestuia îi revine sarcina probei.
Curtea Europeană de Justiție a mai subliniat, în contextul articolului 5 din directivă, că informarea, înaintea încheierii unui contract, privind condițiile contractuale și consecințele acestei încheieri este de o importanță fundamentală pentru consumator. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de vânzător sau de furnizor (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C‑92/11, punctul 44).
Instanța învederează că, potrivit Legii nr. 193/2000, un consumator are dreptul la negocierea clauzelor contractului încheiat cu un profesionist, dar acestuia din urmă nu îi revine obligația de a avea el inițiativa negocierii. Profesionistul își manifestă disponibilitatea de încheiere a contractului în anumite condiții prezentate consumatorului, urmând ca acesta din urmă, în măsura în care nu este mulțumit de condițiile propuse, să încerce negocierea clauzelor contractului ce urmează a fi încheiat. Practic, prin obligația profesionistului de a dovedi împrejurarea că acel contract a fost supus negocierii cu consumatorul trebuie să se înțeleagă că va reveni profesionistului sarcina de a proba faptul că a creat condițiile pentru consumator ca acesta să ia cunoștință de conținutul contractului pe care ar urma să-l încheie, să-i înțeleagă consecințele și să-i asigure consumatorului posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. Ar fi excesiv și contrar uzanțelor comerciale să se ceară profesionistului să inițieze el negocierea contractului, atât timp cât consumatorul nu-și exprimă vreo nemulțumire cu privire la acesta.
În speță, în cuprinsul răspunsurilor la interogatoriul administrat, filele 85-86, reclamanta a răspuns la întrebarea nr. 3 în sensul că nu știe care este motivul pentru care a contractat contractul de credit în discuție, în condițiile în care acesta a creat un dezechilibru în detrimentul său, iar la întrebările nr. 4 și 9, reclamanta a răspuns că nu a făcut nicio contraofertă și nici nu a solicitat modificarea vreunei clauze în momentul încheierii contractului, iar motivul pentru care nu a formulat o acțiune de anulare a clauzelor abuzive până la acest moment este acela că nu a cunoscut existența acestora.
La interogatoriul administrat, filele 83-84, reclamantul a precizat că a refinanțat alte două credite cu sumele obținute prin contractul în discuție, încheind acest contract întrucât avea nevoie pentru construcția unei case și nu a făcut vreo contraofertă, nu a solicitat modificarea vreunei clauze la încheierea contractului. Reclamantul a mai precizat că la momentul semnării contractului nu avea cunoștință de existența clauzelor abuzive.
Din analiza coroborată a probei cu interogatoriul reclamanților, instanța constată că reclamanții nu au avut nemulțumiri cu privire la clauzele contractuale criticate prin prezenta cerere, nu au solicitat negocierea acestora și nu au încercat modificarea acestor clauze în vreun fel, acceptând contractul în forma propusă de pârâtă având în vedere că aceasta reprezenta forma cea mai avantajoasă la acel moment.
Lipsa negocierii presupune nemulțumirea consumatorului, avută la momentul încheierii contractului de credit, cu privire la clauzele a căror nulitate o solicită prin prezenta cerere, nemulțumire adusă la cunoștința băncii. Or, reclamanții au arătat că la momentul semnării contractului nu au fost nemulțumiți de clauzele contestate, ci ulterior, au aflat de existența clauzelor abuzive.
Din ansamblul celor expuse anterior rezultă că banca pârâtă a oferit reclamanților posibilitatea concretă a negocierii clauzelor contestate, pârâta probând faptul că această clauză a fost supusă negocierii directe cu reclamanții, fiindu-le pusă la dispoziție forma finală a contractului, reclamanții având posibilitatea de a solicita lămuriri cu privire la conținutului convenției.
Scopul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este acela de asigurare a unui grad de protecție adecvat consumatorilor față de abuzurile ce pot fi realizate de către profesioniști. Însă, totodată, instanța de judecată trebuie să urmărească ca aplicarea acestor dispoziții legale să nu fie deturnată de la acest scop, prin deschiderea abuzurilor exercitate din partea consumatorilor prin formularea unor acțiuni precum cea de față, prin care se încearcă în realitate evitarea unei pierderi cauzată de alte evenimente ulterioare întocmirii contractului de credit, precum creșterea cursului valutar sau pierderi financiare personale ale consumatorului, care nu au legătură cu clauzele a căror nulitate se solicită.
Curtea Europeană de Justiție a statuat în cauza Murciano Quintero c. Oceano Grupo Editorial SA, publicată la 18 martie 2005 (C -240/98, C -241/98, C-243/98, C-244/98) că scopul Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate de consumatori (și implicit al actelor normative interne care o transpun) este ocrotirea consumatorului care se află din momentul negocierii și până la semnarea contractului într-o poziție de inferioritate. Însă această prezumție nu poate fi folosită pentru a legitima ulterioare acțiuni în justiție prin care se urmărește aplicarea fără deosebire a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Așa cum rezultă din interogatoriul administrat, reclamanții erau deja avizați cu privire la contractele de credit, alegând să refinanțeze două credite anterioare cu suma obținută din contractul analizat. Prin urmare, informarea reclamanților s-a realizat în mod corespunzător de către pârâtă, atât timp cât aceștia au considerat că acest contract răspunde mai bine nevoilor acestora, fiind mai avantajos de cât cele contractate la alte două bănci. La momentul semnării contractului, reclamanții, având deja experiența altor contracte de credit, s-au declarat mulțumiți și nu au dorit modificarea vreunei clauze.
Mai mult, chiar în situația în care s-ar aprecia că reclamanții nu au avut posibilitatea reală de a studia acest contract înainte de semnarea actului juridic, instanța constată că, deși clauzele contestate erau inserate în momentul semnării contractului în anul 2007, reclamanții nu au contestat legalitatea acestor clauze, reclamanții nesimțind caracterul abuziv al acestor clauze, decât în momentul intervenirii altor elemente exterioare și fără legătură cu aceste clauze contestate.
Instanța constată că există o cerință de diligență ce trebuie îndeplinită de către consumator, în sensul de a se comporta la încheierea contractului de credit ca la încheierea oricărui raport juridic ca un „bonus pater familias”. Este de înțeles prezumția de existență a unor poziții diferite între profesionist și consumator, însă această prezumție nu trebuie să fie interpretată în așa măsură încât să creeze pârghii pentru exercitarea de abuzuri din partea consumatorilor, pentru ca după ce au beneficiat de avantajele oferite de contractul de credit, respectiv refinanțarea mai avantajoasă a altor credite, să invoce existența unor clauze abuzive, față de care nu a prezentat niciun interes la semnarea convenției. Consumatorul are obligația de a citi contractul pe care îl semnează, de a solicita lămuriri corespunzătoare dacă e cazul, iar banca are obligația de oferi posibilitatea reală de îndeplinire a acestor obligații de către consumator. Or, în prezenta cauză, reclamanții s-au declarat mulțumiți la încheierea contractului arătând că nu au cunoscut faptul că este abuzivă clauza contestată până la înregistrarea prezentei acțiuni.
Atât timp cât contestarea clauzei contractuale ca fiind abuzivă nu este determinată de lipsa negocierii, ci de alți factori externi contractului, cum ar fi modificarea cursului valutar, al resurselor financiare proprii, etc, în lipsa cărora clauza nu ar mai fi fost contestată, instanța nu poate reține îndeplinită cerința prevăzută de art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000.
Prin urmare, este fără dubiu faptul că prima condiție referitoare la lipsa negocierii nu este îndeplinită în prezenta cauză. Nefiind îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 instanța constată că nu se poate trece la analiza celorlalte aspecte. Așadar, față de cele arătate mai sus, având în vedere răspunsurile reclamanților la interogatoriul administrat la propunerea pârâtei, instanța reține caracterul negociat al clauzelor contestate, împrumutații neputându-se prevala de aspecte ulterioare și independente acestora, pentru a obține constatarea nulității absolute a unor clauze pe care, la momentul încheierii contractului, le-au apreciat ca fiindu-le favorabile.
Așadar, față de cele arătate mai sus, în temeiul prevederilor art. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, instanța apreciază ca neîntemeiată prezenta cerere de chemare în judecată, motiv pentru care urmează a o respinge ca atare.
În baza art. 453 și art. 455 din Codul de Procedură Civila adoptat prin Legea nr. 134/2010, reclamanții, care au pierdut procesul, vor fi obligați în solidar să plătească pârâtei suma de 1488 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, dovedit prin factura nr. . nr. 16/15.02.2013 și extrasul de cont depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții B. D. D. și B. M., cu domiciliul procedural ales la cabinet Avocat F. A. C., cu sediul în Iași, .. 1 în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. SA, cu sediul în ., . 10, sector 2, București, ca neîntemeiată.
Obligă reclamanții, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 1488 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de a formula recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.12.2013.
Președinte, Grefier,
C. I. P. A.-M.
Red/Teh I.Chi
5 ex/04.04.2014
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria IAŞI | Plângere contravenţională. Sentința nr. 9477/2013.... → |
|---|
