Contestaţie la executare. Sentința nr. 9927/2013. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9927/2013 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 26-06-2013 în dosarul nr. 27964/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă Nr. 9927
Ședința publică de la 26 Iunie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE L. M. Ș. D.
Grefier I. A. C.-C.
Pe rol se află soluționarea cauzei Civile privind pe contestatorii C. I., C. L., terții popriti ., . pe intimata ., având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 23.05.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, când, din lipsă de timp pentru a delibera s-a amânat pronunțarea pentru data de 30.05.2013,05.06.2013,12.06.2013,19.06.2013 și ulterior pentru astăzi, când:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile având ca obiect contestație la executare, reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 13.09.2012 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub numărul de dosar_, contestatorii C. I., C. L., în contradictoriu cu intimata . au solicitat instanței de judecată anularea somației emise la data de 24.08.2012 în dosarul de executare nr. 77/2012, precum și a procesului-verbal din data de 26.06.2012 de stabilire a cheltuielilor de executare silită emis în același dosar, anularea formelor de executare pornite în dosarul nr. 77/2012 al B. I. D. și S. C. D., cu cheltuieli de judecată.
În motivare, contestatorii au învederat că procesul-verbal de stabilire cheltuieli de executare silită emis la data de 18.05.2012 este nelegal în ceea ce privește cuantumul onorariului executorului judecătoresc, întrucât în cuprinsul acestui act nu se precizează pentru care activitate este perceput onorariul.
De asemenea, contestatorii înțeleg să conteste exigibilitatea debitului pretins de către intimată, creanța de_,94 CHF nefiind certă, încălcându-se prevederile imperative ale 371 ind. 2 alin. 2 din C. pr. civ., în cuprinsul actelor de executare neprecizându-se care este cuantumul exact al sumelor ce compun debitul solicitat a fi executat. Mai mult, s-a arătat că această convenție de credit nr._/21.07.2008, cu actele adiționale 1 și 2 din 16.12.2010 este lovită de nulitate absolută, prevederile acesteia fiind contrare dispozițiilor Legii 193/2000 privind protecția consumatorilor și ale OG 50/2010, art. 4 ce consacră comisionul de penalizare și art. 5 ce consacră comisionul de risc, de administrare dosar credit, de rambursare în avans, de administrare garanții, de monitorizare polițe de asigurare și cel privind modificarea perioadei de utilizare fiind abuzive, acestea instituind o dobândă suplimentară mascată, disimularea fiind echivalentă dolului.
De asemenea, s-a invocat și nulitatea prevederilor art. 4 din același contract, prevederi ce contravin dispozițiilor art. 1 din Legea 313/1879 privind anularea clauzelor penale în contractele de împrumut, aceste apărări fiind invocate pe cale de excepție.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 399 C. pr. civ. iar, în apărare, contestatorii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Prin intermediul serviciului Registratură, la data de 04.10.2012, contestatorii au depus precizări prin care au arătat că solicitarea acestora de constatare a nulității absolute a unor clauze din convenția de credit și a actelor adiționale au caracter de apărări de fond.
Legal citată, cu mențiunea formulării întâmpinării, intimata . a depus întâmpinare la data de 05.10.2012 prin care a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 399 alin. 3 C. pr. civ. prin contestația la executare se pot invoca și apărări de fond împotriva titlului executoriu dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. De asemenea, dispozițiile Legii 313/1879 au fost expres abrogate prin art. 230 al Legii 71/2011. În ceea e privește procesul verbal de stabilire cheltuieli de executare silită, intimata a arătat că aceasta nu participă și nu este parte în procesul-verbal, acesta fiind un act unilateral al executorului. S-a susținut că datorită nerespectării de către contestatori a graficului de rambursare, la data de 18.02.2011, creditul a devenit scadent anticipat, contestatorii fiind notificați asupra acestui fapt la data de 21.02.2011 prin adresa nr. 1347, suma restantă la acel moment fiind de_,03 CHF, la care s-au adăugat și dobânzile și comisioanele ajungându-se la suma menționată în somația contestată.
Întâmpinarea nu a fost întemeiată în drept iar în apărare, intimata nu a solicitat încuviințarea de probe.
La data de 09.11.2012, prin serviciul Registratură al instanței, s-au formulat precizări de către contestatori, prin care aceștia au arătat că se contestă și Contractul de garanție imobiliară de rangul II autentificat de către BNP R. R. sub nr. 1854 din 21.07.2008.
În ședința publică din data de 15.11.2012, intimata a depus întâmpinare la cererea precizatoare prin care s-a învederat că se invocă excepția tardivității formulării cererii de modificare a acțiunii în ceea ce privește contestarea contractului de garanție imobiliară de rang II, fiind invocată și excepția inadmisibilității contestării contractului de garanție imobiliară menționat anterior, împotriva acestuia neputându-se formula contestație la executare, întrucât acesta este un contract civil iar nu un act de executare.
La același termen, contestatorii au depus precizări arătându-se că nulitatea absolută a Convenției de credit este întemeiată pe dispozițiile Legii 193/2000, fiind contestate dispozițiile cuprinse în condițiile Generale ale Convenției, secțiunile 1-13, cele din Condițiile Speciale ale Convenției în art. 4 și 5 iar din actul adițional nr. 1 s-a invocat nulitatea clauzelor cuprinse în art. 1-8 și din actul adițional nr. 2, a clauzelor cuprinse la art. 1-6.
În ceea ce privește Contractul de Garanție Imobiliară de Rangul II autentificat sub nr. 1854 din 21.07.2008 de către BNP R. R., acesta este contrar prevederilor art._ din vechiul cod civil, potrivit cărora ipoteca convențională nu poate fi valabilă decât atunci când suma pentru care ipoteca este constituită, va fi determinată prin act.
La termenul din 06.12.2012, au fost introduși în cauză terții popriți . și .>
În ședința publică din data de 17.01.2013, instanța a unit excepția inadmisibilității contestării contractului de garanție imobiliară de rang II și a excepției inadmisibilității apărărilor referitoare la nulitatea clauzelor contractuale cu fondul cauzei, respingând excepția tardivității modificării acțiunii introductive, ca neîntemeiată pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la acea dată.
La același termen de judecată, instanța a încuviințat pentru ambele părți, proba cu înscrisuri și a probei cu expertiză contabilă.
La dosar a fost anexat în copie conform cu originalul, dosarul de executare nr. 77/2012, precum și raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit în cauză de către expert D. L..
În ședința publică din 23.05.2013, instanța a invocat excepția tardivității formulării contestației cu privire la actele de executare emise și comunicate contestatorilor anterior datei de 28.08.2012 și a calificat excepțiile inadmisibilității invocate de către intimată, cu fondul cauzei.
Potrivit art. 137 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Analizând, în temeiul art. 137 C.pr.civ., excepția de tardivitate invocată de către instanță din oficiu, pentru actele de executare emise și comunicate contestatorilor anterior datei de 28.08.2012, instanța reține că art. 401 alin. 1 din codul de procedură civilă prevede pentru formularea contestației la executare un termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care îl contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare.
Instanța mai constată că în dosarul de executare cu nr. 77/2012, au fost realizate mai multe acte de executare, în mod succesiv, comunicate la date diferite contestatorilor din cauză.
Având în vedere termenul legal în care pot fi contestate actele de executare, menționate anterior, cât și data la care instanța a fost sesizată cu o astfel de cerere, ținând cont de dispozițiile art. 101 C. pr. civ., instanța urmează a admite excepția tardivității formulării contestației la executare pentru actele de executare emise și comunicate anterior datei de 28.08.2012 și a respinge acțiunea formulată împotriva actelor de executare emise și comunicate contestatorilor anterior datei de 28.08.2012, excepție invocată din oficiu, de către instanță, ca tardivă.
Analizând materialul probatoriu administrat în prezenta cauză, instanța reține următoarele aspecte:
Prin Convenția de credit nr._ din 21.07.2008 intervenită între intimata ., în calitate de împrumutător și contestatorii C. I. și C. L. în calitate de împrumutat, aceștia din urmă s-au obligat la restituirea sumei de_ CHF într-un termen de 300 luni cu o dobândă fixă de 3,99% pe an. În același sens, prin clauza 5. a din capitolul „condiții speciale”, părțile au prevăzut, respectiv au semnat perceperea unui comision de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare, la data scadenței fiecărei rate în parte. De asemenea, s-a constituit ca și garanție reală imobiliară ipotecă de rang II asupra apartamentului nr. 18 situat în mun. IAși, jud. IAși, .. 99, . (tr. I), .. cadastral 353/1/IV/18, întabulat în Cartea funciară nr. 7311, încheindu-se în acest sens Contractul de garanție reală imobiliară de rangul II autentificat la data de 21.07.2008 la BNP R. R.. Ulterior, au fost încheiate două acte adiționale la convenția de credit, cu nr. 1 din 16.12.2010 și 2 de la aceeași dată.
În baza acestor convenții, creditoarea a formulat prin intermediul executorului judecătoresc B. I. D. și S. C. cerere de încuviințare a executării silite împotriva debitorilor, cerere încuviințată de către instanță prin încheierea pronunțată de către Judecătoria Iași la data de 29.05.2012 în dosarul cu nr._/245/2012.
În acord cu prevederile art. 399 Cod procedură civilă „împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.”
Legiuitorul prevede de asemenea, în alineatul 2 al aceluiași articol faptul că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau efectuarea unui act atrage sancțiunea anulării.
În cazul în care executarea este îndreptată împotriva unui act de executare ce nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede o altă cale de atac. Referitor la obiectul prezentei contestații la executare se poate observa că acesta este reprezentat de o convenție de credit și un contract de garanție imobiliară.
Analizând în detaliu criticile invocate de către contestatori se poate observa că ele se referă în mod evident împotriva executării silite dar și a titlurilor executorii pe cale de consecință, instanța reține că prezenta contestație respectă regulile statuate de art. 399 Cod procedură civilă în materie de titluri de creanță.
Contestatorii sunt în măsură să justifice un interes personal în prezenta cauză, fiind persoanele ce figurează în calitate de garanți în convenția de credit.
În ceea ce privește apărările intimatei privitoare la inadmisibilitatea formulării unor apărări de fond pe calea contestației la executare întrucât contestatorii aveau la dispoziție calea de atac prevăzută de dreptul comun în materie, instanța va respinge aceste apărări ca neîntemeiate.
Se au în vedere dispozițiile art. 399 alin. 3 C. pr. civ. care stabilesc că în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca în contestația la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. Legiuitorul are în vedere o cale specială de atac prevăzută de lege, prin care poate fi analizat titlul executoriu și nu calea de drept comun invocată de către intimată în anularea clauzelor abuzive.
Referitor la inadmisibilitatea contestării Convenției de garanție imobiliară, acesta fiind un contact civil și nu un act de executare, astfel cum susține intimata, instanța va avea în vedere aceleași dispoziții legale menționate anterior, ținându-se cont că această convenție de credit împreună cu garanțiile sale reprezintă titluri executorii.
Astfel, atât timp cât legea nu prevede o altă cale de atac specială împotriva titlului executoriu, se constată că pot fi invocate și apărări de fond împotriva contractului de garanție imobiliară.
În ceea ce privește apărările contestatorilor privitoare la nemenționarea sumei pentru care a fost constituită garanția imobiliară, instanța reține că obiectul contractului este în parte, determinat și, în parte, determinabil, în funcție de conduita contestatorilor pe parcursul derulării convenției, astfel cum este menționat în cuprinsul art. 1, unde se menționează că acesta este constituit de garantarea de către contestatori a obligației de rambursare a creditului în sumă de_ CHF și a dobânzilor și comisioanelor aferente astfel cum au fost acordate de intimată în baza convenției de credit nr._ din 21.07.2008.
Instanța reține că în ceea ce privește critica referitoare la declararea scadenței sumei contractate, potrivit dispozițiilor art. 8 din convenția de credit, în cazul apariției oricăruia din cazurile menționate în acel articol, banca poate decide, de plin drept pe baza unei notificări transmise împrumutatului să declare soldul creditului scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda cumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției, la dosarul de executare fiind atașată și această notificare (fila 119 din dosar).
Prin urmare, deși termenul pentru care a fost acordat împrumutul nu s-a împlinit, debitul a fost declarat scadent anticipat ca urmare a nerespectării dispozițiilor contractuale de către debitori.
În ceea ce privește caracterul cert a debitului pentru care sunt urmăriți, instanța reține că au fost invocate neregularități vizând calculul acestei sume însă în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă depusă la dosar la filele 160-165 potrivit căruia creanța a fost în mod corect stabilită de către intimată.
Referitor la comisionul de risc, transformat în comision de administrare, instanța reține că nicăieri în convenția părților sau în condițiile speciale sau generale ale convenției, acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere în condițiile în care pârâta a beneficiat expres de garanții imobiliare constituite în favoarea sa (conform pct. 7). Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că suma totală a creditului nu a putut depăși 85% din garanțiile constituite în favoare sa (astfel cum rezultă în mod neechivoc din art. 8 convenția părților).
Instanța reține că raporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege. Acest act normativ interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Analizând consecințele unei atare interdicții se poate observa că ele nu pot fi reprezentate decât de constatarea nulității absolute a clauzei respective și nu a nulității relative așa cum susține pârâta, acțiune care este imprescriptibilă din acest punct de vedere.
Cu privire la criteriile ce pot și trebuie să fie utilizate de instanță în analiza concretă a unei clauze ce prezintă caracter abuziv, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Astfel, clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision.
Art. 4 alin. 6 nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Or, conform mențiunilor de la secțiunea 3 „Costuri” din Condițiile speciale, comisionul de risc se percepe de pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului în aceeași manieră cu dobânda curentă, care este percepută conform pct. 3.1, adică tot pentru creditul acordat. Nici o altă prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision de risc.
Rezultă că instituția creditoare percepe două tipuri de costuri pentru unul și același serviciu prestat, fără a explica în mod corespunzător scopul distinct al dobânzii de rata comisionului de risc.
În ceea ce privește susținerea că acești contestatori au avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor ce le reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și a fost de acord prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții. Nu există indicii referitoare la înțelegerea în altă manieră decât cea uzuală a clauzelor inserate în contractul de credit, de către reclamantă.
Instanța apreciază că are posibilitatea de a analiza caracterul eventual abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit, astfel cum a fost preluat prin actul adițional intervenit între părți, comision redenumit comision de administrare, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Aceste dispoziții legale instituie o . condiții ce trebuie a fi îndeplinite pentru a se putea vorbi de existența unei clauze abuzive: potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive.
Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar R. și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană) precum și de a transpune corect directivele în dreptul intern, precum și de a le interpreta în concordanță cu deciziile Curții de Justiției ale Comunităților Europene (art. 249 alin.3 din Tratatul Comunității Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).
Analizând punctual condițiile prevăzute de lege se vor reține următoarele: o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. Deși pârâta susține că reclamanta a fost informată cu privire la semnificația clauzelor contractuale având posibilitatea de a refuza încheierea contractului, aceasta nu a realizat nici o dovadă a negocierii efective și directe a clauzei referitoare la perceperea unui comision de risc sau de administrare. Referitor la susținerea potrivit căreia această clauza a fost negociată ulterior, prin act adițional și înlăturată (fapt ce ar demonstra posibilitatea recunoscută oricând părții contractante de a interveni), instanța va reține că aceasta nu dovedește retroactiv disponibilitatea de negociere. Mai mult, nimeni nu poate invoca propria culpa, în contextul modificării cadrului legislativ, statuării Inaltei Curți de casație și Justiție asupra comisionului de risc și informării la scară largă a consumatorului asupra semnificației reale a unor atare comisioane prin OUG 50/2010 și legea de modificare a acesteia.
Împrejurarea că nu există monopol pe piață nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 192/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind așadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuințate de un comerciant care deține un monopol pe piața produsului sau serviciului respectiv. Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare și nici concordantă cu principiul libertății de voință a părților, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
Din acest simplu motiv, semnarea contractului nu poate fi echivalată cu o negociere a condițiilor contractuale de către prestator și beneficiar.
Cu privire la cea de-a doua condiție cerută de lege și anume existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța va înlătura ab initio susținerile pârâtei referitoare la existența unor costuri de administrare credit, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței imobiliare. Or, astfel cum se poate observa din toate actele dosarului, asigurarea băncii în privința restituirii creditului s-a realizat prin intermediul unor garanții reale imobiliare concrete, prin asigurarea bunurilor, iar riscul despre care face vorbire banca nu este unul ce poate fi generat ( în atare condiții de asigurare și garantare) de către client, ci constituie un element alea, ce nu poate fi contabilizat și imputat beneficiarului creditului. Asumarea unui risc este inerentă oricărui contract de creditare, însă evaluarea acestui risc trebuie realizată în raport de situația concretă a beneficiarului, precum și asigurările pe care acesta le dă în cadrul înțelegerii părților.
Or, prin perceperea alături de dobândă și instituirea unor garanții reale, dublate de asigurare, a unui alt preț cu titlul de comision de risc, pârâta a urmărit să transfere în sarcina reclamantei toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență. O atare atitudine nu poate echivala decât cu o îmbogățire fără justă cauză, îmbogățire ce stă la baza dezechilibrului semnificativ apărut între părți.
Aplicând sancțiunea nulității absolute, instanța nu aduce atingere principiului libertății de voință a părților, întrucât acest principiu își găsește deplina sa aplicare în situația actelor civile și actelor de comerț bilaterale (încheiate între doi comercianți), fiind fundamentat pe prezumția de egalitate juridică și economică a părților contractante.
Realitatea unei disproporții vădite de forță economică și de cunoștințe juridice între comercianți, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, ca și întrebuințarea frecventă de către cei dintâi a unor contracte cu clauze prestabilite (de adeziune) a determinat intervenția legiuitorului pentru a preveni utilizarea abuzivă a acestor contracte, într-un sens care contravine noțiunilor de echitate și de echilibru contractual, care stau la baza întregii legislații de drept privat. Nu se poate reproșa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori că aduce atingere principiului libertății de voință, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă și deci de voință al unei singure părți.
Un contract are putere de lege între partile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credinta si utilitate pentru ambele parti, forta juridica deplina fiind recunoscuta numai acelor conventii care nu intra în conflict cu ordinea publica si bunele moravuri. De aceea, conform dispozitiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianti si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât partilor dar si instantei de a verifica si constata legalitatea fiecarei clauze . Asigurarea respectarii acestui principiu o asigura chiar prevederile alineatului 3 din acelasi articol.
Instanța constată, prin prisma totalității garanțiilor constituite în favoarea băncii faptul că orice eventual risc suferit de banca este acoperit, inclusiv în cazul apariției fluctuațiilor aferente ivirii unei inflații. Astfel, perceperea unui comision de risc în cuantum de 0,26% vine în contradicție cu această situație de fapt. Pentru toate situațiile ce presupun un risc de neexecutare a obligațiilor contractuale sunt specificate clar în celelalte clauze ale convențiilor modalitățile de constrângere, cum ar fi perceperea penalităților de întârziere, perceperea unei dobânzi penalizatoare si procedura executării silite. Este de notorietate faptul ca instituțiile de credit realizează profit din dobânzile aplicate si din taxele reținute la data semnării convențiilor, legea impunând ca, în privința comisioanelor aferente creditului, acestea sa corespunda costurilor efective ale băncilor, sa se limiteze la acoperirea acestora si sa nu conducă la obținerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de risc, nu îți regăsește justificarea, ci rezulta clar ca s-a urmărit obținerea de profit si nu acoperirea unor reale riscuri.
Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, redenumit comision de administrare, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Constatând caracterul abuziv ale unor atare clauze, prin împlinirea cumulativă a tuturor condițiilor stabilite de legea 193/2000, precum și operarea sancțiunii nulității absolute, instanța urmează a proceda la aplicarea dispozițiilor art. 379 C. pr. civ., și a constata că, în cauză, nu se poate vorbi despre o creanță certă, lichidă și exigibilă raportat la constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în dispozițiile art. 5 lit. a din Convenția de credit, stabilindu-se prin întocmirea raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză cuantumul acestui comision, inclus în suma pentru care sunt urmăriți contestatorii, acesta fiind de 3752,55 CHF.
În ceea ce privește celelalte clauze contestate ca fiind abuzive, având în vedere sarcina probei, instanța nu poate pleca în toate situațiile de la premisa existenței unui caracter abuziv cu privire la anumite clauze contractuale din contractele încheiate cu consumatorii.
Instanța reține că reclamanții nu au invocat măcar o disproporție între prestații, nu au arătat în ce constă aceasta, nu a făcut decât să invoce aceste prevederi legale raportat la dispozițiile secțiunii 1-13 din Condițiile generale ale convenției, ale art. 4 și 5 din condiții, ale art. 1-6 din Actul adițional nr. 2 și ale art. 1-8 din Actul adițional nr. 1.
În ceea ce privește clauza penală stabilită în contractul de împrumut, instanța reține că dobânda prevăzută în convenție reprezintă o dobândă remuneratorie, este dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației în timp ce penalitățile de întârziere au un alt scop, acestea reprezentând contravaloare prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a neexecutării corespunzătoare de către debitor a obligației (neexecutare la termenul stabilit), aceasta făcând parte din prețul contractului, preț negociat de către părți, instanța neputând analiza caracterul abuziv al clauzelor în ceea ce privește prețul contractului, dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea 193/2000, stabilind că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte.
Referitor la susținerile contestatorilor privitoare la onorariul de executor, instanța reține că aceste sume pot fi stabilite de către executorul judecătoresc raportându-se la onorariile maximale prevăzute în Anexa la HOTARAREA nr. 2 din 17 februarie 2007 a UNIUNII NATIONALE A EXECUTORILOR JUDECATORESTI, privind completarea Statutului Uniunii Nationale a Executorilor Judecatoresti și în conformitate cu dispozițiile art. 39 din Legea 188/2000, privind executorii judecătoreșți.
Instanța constată că onorariul executorului judecătoresc în cazul executării silite a creanțelor în valoare de peste_ lei, onorariul maxim este de 6300 lei plus un procent de până la 1% din suma care depășește_ lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite.
Analizând Procesul-verbal de stabilire cheltuieli, instanța constată că onorariul a fost stabilit la suma de 9540,62 lei, onorariul fiind legal calculat ținându-se cont de limita maximă prevăzute de lege.
Având în vedere considerentele expuse anterior, instanța va admite în parte contestația la executare, formulată de către contestatorii C. I. și C. L. în contradictoriu cu intimata ., cu citarea terților popriți . și a .> și va dispune îndreptarea actelor de executare emise în dosarul de executare cu nr. 77/2012 al intimatei B. I. D. și S. C. I. până la concurența sumei de_,39 CHF, executorul urmând a rectifica cheltuielile de executare și onorariul de executor în raport de noua creanță.
Având în vedere că, deși contestatorilor li s-a pus în vedere prin apărător la termenul din 25.04.2013 să achite diferența de onorariu expert în cuantum de 800 lei în contul expertului D. L., aceștia nu s-au conformat dispozițiilor instanței de judecată, instanța urmează a obliga contestatorii la plata către expert contabil D. L. a sumei de 800 lei cu titlu de diferență onorariu expert.
În baza art. 274 și ale art. 276 C.pr.civ., ținând cont că cererea contestatorilor a fost admisă în parte doar pentru suma ce a reprezentat contravaloarea comisionului de administrare, instanța urmează a obliga intimata la plata către contestatori a sumei de 139 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar și onorariu expert.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția tardivității formulării contestației la executare împotriva actelor de executare emise și comunicate contestatorilor anterior datei de 28.08.2012, excepție invocată din oficiu, de către instanță.
Respinge acțiunea formulată împotriva actelor de executare emise și comunicate contestatorilor anterior datei de 28.08.2012, excepție invocată din oficiu, de către instanță, ca tardivă.
Admite în parte contestația la executare, formulată de către contestatorii C. I. și C. L., ambii cu domiciliul procedural ales la Cabinet de avocat Moșuți C. N., situat în mun. Iași, ., ., ., jud. IAși în contradictoriu cu intimata ., cu sediul în mun. București, sector 2, șoseaua P. nr. 42, ., cu citarea terților popriți ., cu sediul în mun. IAși, M. V. Viteazul, nr. 3, ., . și a .>, cu sediul în mun. București, Piața Charles de Gaaulle nr. 15.
Dispune îndreptarea actelor de executare emise în dosarul de executare cu nr. 77/2012 al intimatei B. I. D. și S. C. I. până la concurența sumei de_,39 CHF.
Obligă contestatorii la plata către expert contabil D. L. a sumei de 800 lei cu titlu de diferență onorariu expert.
Obligă intimata la plata către contestatori a sumei de 139 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar și onorariu expert.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 iunie 2013.
Președinte, Grefier,
Red/tehnored.D.L.M.Ș.
8ex/21.10.2013
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria IAŞI | Plângere contravenţională. Sentința nr. 9949/2013.... → |
|---|
