Obligaţie de a face. Sentința nr. 02/2013. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 02/2013 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 02-07-2013 în dosarul nr. 35585/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința publică din 02 Iulie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: H. O. C.
GREFIER: D. V.
Pe rol fiind judecarea cauzei civile privind pe reclamanți M. L. P. și M. A. L., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., având ca obiect obligație de a face - constatare caracter abuziv și nulitate absolută clauză; repunerea părților în situația anterioară; restituire sumă - Lg. 193/2000.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc reclamanți și reprezentantul legal al pârâtei.
Procedură legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că, pentru acest termen de judecată, procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra excepțiilor și pe fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 18.06.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru data de 21.06.2013, ulterior pentru data de 28.06.2013 și 02.07.2013 când,
INSTANȚA
Deliberand asupra cauzei civile de față, reține următoarele։
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Iași, reclamantii M. L. P. și M. A. L., prin reprezentant convențional av. C. F., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., au solicitat instanței să constate caracterul abuziv și nul absolut al clauzei nr. 5 lit. a din convenția de creditare nr._/01.08.2006, refinanțată prin conventia de creditare_/23.02.2007 și al clauzei privind comisionul de administrare din actul aditional implementat tacit de pârâtă, să dispună repunerea părților in situația anterioara prin obligarea paratei la restituirea sumei de 105 EUR și 2411,44 CHF, reprezentand comisionul de risc/administrare, platit in virtutea acestor clauze, calculat începand cu data de 01.08.2006 și până la data introducerii acțiunii, obligarea paratei la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată
În motivare, reclamantii au arătat că au incheiat cu parata conventia de credit nr._ pentru suma de_ EUR, iar la data de 23.02.2007 au incheiat convenția nr._, prin care au refinantat imprumutul anterior, a doua convenție fiind pentru un credit cu garanție imobiliara in valoare de_ CHF, pe o perioada de 300 luni, cu o dobanda fixa de 4,25 % an, conform clauzei nr. 3 lit. a din convenție.
Potrivit clauzei de la pct. 5 lit. a din ambele convenții, banca percepe un comision de risc in cuantum de 0,1% aplicat la soldul creditului, platibil lunar în zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit. După . O.U.G. nr. 50/2010, parata a schimbat denumirea comisionului de risc în comision de administrare.
Reclamantii au precizat că clauza privind comisionul de risc redenumit comision de administrare ca, de altfel, intreaga convenție a fost prestabilita de catre banca, fara ca ei sa aiba posibilitatea de a negocia sau de a influenta in vreun fel aceasta prevedere. Astfel, convenția de credit poate fi acceptata de client doar in integralitatea sa, impreună cu toate condițiile prestabilite de banca, fiind evident ca acesta este un contract standard, preformulat, nenegociabil. De altfel, art. 4 alin. 2 din Legea nr.1 93/2000 instituie o prezumtie de nenegociere în favoarea consumatorilor în privința contractelor preformulate.
Clauza privind comisionul de risc reprezinta o clauza abuziva, intrucât nu a fost negociată în mod direct și individual cu imprumutatul, în momentul semnarii contractului de credit nu a existat posibilitatea reala de a influenta existența sau conținutul acestei clauze. Mai mult, banca nu i-a adus la cunostinta motivul pentru care a inclus in contract acest comision, scopul acestuia și mai ales cum a fost stabilit cuantumul acestuia raportat la situația sa.
Perceperea comisionului de risc in mod definitiv, fara posibilitatea de restituire a acestuia la sfârșitul perioadei contractuale în condițiile îndeplinirii întocmai de către împrumutat a obligațiilor asumate, creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile contractuale, in detrimentul său, din moment ce returnarea împrumutului a fost deja garantată prin constituirea unei garanții reale imobiliare asupra imobilului, iar acoperirea riscului se face prin garanții, nu prin perceperea de comisioane.
Reclamantii au mai invederat ca OUG 50/2010, a impus eliminarea comisionului de risc, iar nu transformarea acestuia, în timp ce pârâta a eliminat doar denumirea comisionului de risc, iar nu însuși comisionul de risc, devenit ilegal, redenumindu-l comision de administrare credit.
Cu privire la actul adițional existent, reclamantii au susținut ca, potrivit dispozițiilor art. 40 din OUG 50/2010, nesemnarea acestuia echivalează cu o acceptare tacita doar in cazul modificărilor impuse prin legislație, adică a obligației eliminării clauzelor devenite ilegale, in speță a perceperii comisionului de risc, iar nu a transformării acestuia sau a introducerii unor comisioane noi, aceste prevederi fiind considerate nule de drept.
Art. 40 alin. (3) din OUG 50/2010 arată că „ În cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerata acceptare tacita. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislatie. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele Impuse prin legislație sunt considerate nule de drept. "
În concluzie, reclamantii au aratat că, imposibilitatea negocierii clauzelor, coroborata cu vatamarea produsa prin perceperea abuziva și nejustificata a comisionului de risc redenumit de administare, conduce la concluzia că convenția produce in detrimentul lor și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel ca se impune anularea clauzei 5 a din conventia de credit, ca fiind abuziva, și obligarea paratei la restituirea sumelor percepute in baza cestei clauze.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, Directiva CEE nr. 13/1993 și jurisprudenta CJUE.
În susținerea cererii, reclamantii au depus convențiile de credit, acte aditionale, planul de rambursare credit, notificari catre banca, invitatie la conciliere directa, alte înscrisuri (filele 7-73 dosar).
Pârâta S.C. V. R. S.A., legal citată, a formulat întâmpinare și cerere reconvenționala.
A invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, arătând ca acțiunea formulată de reclamanți se circumscrie prevederilor art. 2 alin.l ind.1 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, și întrucât s-a formulat si o cerere accesorie de restituire a unor sume achitate în baza unor clauze pretins nelegale, acțiunea în anulare urmează a fi timbrată în raport de dispozițiile art. 2 alin. 1 ind.1 din Legea nr. 146/1997.
Pârâta a invocat de asemenea, excepția prescripției dreptului la acțiune, solicitând ca instanța, în raport de motivarea în drept și în fapt a cererii de chemare în judecată, să califice acțiunea reclamantilor ca fiind o veritabilă cerere pentru constatarea nulității relative a clauzei contractuale cuprinse la art. 5 a) din Condițiile Speciale ale convențiilor de credit, iar nu una în constatarea nulității absolute.
Astfel, prin cererea introductivă, reclamantii au solicitat constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse in art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convențiile de credit încheiate cu banca, temeiul acțiunii in constatarea nulității actului fiind reprezentat de Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, iar din analiza Legii nr. 193/2000 rezulta ca aceasta nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, nici unul din articolele acestui act normativ neputând constitui temeiul de drept al aplicării de către instanța a unei astfel de sancțiuni legale, astfel că vor trebui aplicate dispozițiile dreptul comun in materia nulităților, motivele invocate de reclamant trebuind încadrate in cazurile generale de nulitate a actului juridic reglementate de legislația actuala.
Pe cale de consecința, dreptul material la actiune la solicitarea constatarii ca abuzive a clauzei inscrisa la pct. 5 lit a din conventia de credit incheiata la 01.08.2006 s-a prescris la 01.08.2009, iar cel cu privire la convenția incheiata la 23.0.2007 s-a prescris la 23.02.2010, iar odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal se stinge și cel privind drepturile accesorii, adica, in cazul de față, obligarea paratei la restituirea de sume incasate in temeiul clauzelor pretins abuzive.
Pe fond a aratat ca, la apariția O.U.G. 50/2010, a procedat la modificarea convenției prin act adițional, implementat tacit, urmare a nesemnarii de catre reclamanti, conform art. II din Legea nr. 288/2010.
A invederat ca nu este intemeiata susținerea reclamantilor ca in cauza perceperea comisionului de risc (comision de administrare) indeplineste criteriile pentru a fi considerata abuziva
Astfel nu este indeplinita condiția premisă menționată de prima teză a alin. 1 din art. 4 din Legea nr. 193/2000 și anume lipsa negocierii. S-a aratat că clauza art. 5 lit. a din convenția inițiala este inclusă in Condiții speciale ale convenției de credit, parte nepreformulata, ci supusa negocierii și se regăsește, prin efectele sale, în costul total al creditului în funcție de care s-au realizat simulările și planul de rambursare.
Perceperea comisionului de risc nu este de natură să creeze, în sine, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și anume în defavoarea imprumutatului deoarece reclamantul a incheiat convenția privind-o drept optima in comparatie cu celelalte produse financiar bancare existente pe piata și aceasta in considerarea tocmai a costului total al creditului ce includea și componenta comisionului de risc iar nu doar în considerarea ratei dobanzii curente.
Chiar dacă în favoarea unității bancare a fost constituita o garanție reala imobiliara, riscul de nerealizare de catre aceasta a creanței sale exista in continuare și este generat de imposibilitatea realizarii creantei in caz de neplata din cauza devalorizarii accentuate a garanției, precum și de imposibilitatea regresului asupra asiguratorului garanției, în cazul in care imprumutatul nu reinnoieste polita de asigurare iar bunul piere fortuit.
Clauza nu poate face obiectul cercetării caracterului abuziv din perspectiva art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE (indicata chiar de reclamanti drept temei al cererii sale).
Prin cererea reconvenționala, parata a aratat că, în cazul in care instanța va constata, așa cum au solicitat reclamanții, că dreptul unității bancare de a incasa comisionul asumat de catre acestia a fost anihilat de . O.U.G. nr. 50/2010, să constate existența dreptului de creanta al paratei asupra imprumutatilor, drept izvorat din clauza inserata la art. 10.1 din Sectiunea 10 ,,Costuri suplimentare” a Condițiilor generale ale convenției de credit nr._/23.02.2007 și să dispună obligarea reclamanților la suportarea echivalentului reducerii sumelor, însemnand costuri ale creditului la care avea dreptul prin conventie, adica tocmai a sumelor solicitate de reclamanti a fi restituite.
Parata a solicitat administrarea probei cu inscrisuri și interogatoriu reclamantilor.
În sedința publica din 12.03.2013, instanța a incuviințat pentru ambele parti, proba cu inscrisuri, iar pentru parata-reclamnata și proba cu interogatoriu reclamantilor-parati.
În aceeași ședința instanța a respins ca neintemeiata excepția netimbrarii actiunii, apreciind ca atat capatul de cerere principal, cat și cel accesoriu este scutit de la plata taxei de timbru, potrivit disp. art. 15 lit. j din Legea nr. 146/1997.
În ceea ce priveste excepția prescripției dreptului material la actiune in solicitarea constatarii ca abuzive a clauzei inscrise la art. 5 lit. a din contract și a dreptului de a cere restituirea sumelor incasate in temeiul clauzei pretins abuziva, instanța a dispus unirea acestei excepții cu fondul, apreciind ca pentru solutionarea excepției este nevoie sa se administreze dovezi in legatura cu dezlegarea in fond a pricinii.
Interogatoriile încuviințate în cauză au fost administrate la termenul de judecata din 16.04.2013 și anexate la dosar la filele 125-128.
Deliberand cu prioritate asupra excepției prescripției invocata de parata-reclamanta prin intampinare, reține următoarele։
Instanța apreciază că nulitatea ce se invocă are caracter absolut și nu relativ, așa cum rezultă din caracterul de ordine publică al normelor referitoare la protecția consumatorului, invocate de reclamantii-parati și aplicabile în speță, precum și din faptul că această pretinsă nulitate decurge din eventuala nevalabilitate a clauzei contractuale criticate, datorată caracterului său ilicit, ceea ce implică o nevalabilitate a obiectului acestei clauze; or, nulitatea decurgând din nerespectarea condițiilor de validitate a obiectului este o nulitate absolută. În consecință, va fi respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin acțiune.
În ceea ce priveste dreptul de a cere restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comision de risc, acesta este prescriptibil. Conform art.8 alin.1 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, incepe sa curga de la data cind pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atit paguba cit si pe cel care raspunde de ea.
Cu toate acestea, în condițiile în care cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de risc se întemeiază pe o clauză contractuală în temeiul căreia a fost plătit, pe care reclamantii-parati o consideră abuzivă, iar o eventuală constatare a acestui caracter ar determina înlăturarea din cuprinsul contractului, în mod evident sumele plătite de-a lungul timpului în temeiul acelei clauze ar deveni nedatorate,
Însă, întrucât în speță restituirea plăților nedatorate reprezintă doar o consecință a anulării clauzei abuzive, ce este o nulitate absolută, dat fiind interesul general (al consumatorilor, ca și categorie socială) protejat prin instituirea normelor în materie, apar ca incidente disp. art.2 din Decretul 167/1958, conform cărora acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă, impunându-se interpretarea potrivit căreia, deși acțiunea în restituirea prestațiilor este prescriptibilă, termenul de prescripție începe să curgă în accepțiunea dată de art.7 alin.1 din Decretul 167/1958, de la momentul constatării caracterului abuziv al clauzei contestate.
În aceste condiții, instanța va respinge excepția prescripției ca neîntemeiată apreciind că, ori de câte ori se solicită constatarea nulității absolute a unei clauze și, în subsidiar, restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară.
Pe fond, analizând lucrările cauzei, instanța reține urmatoarele:
În fapt, la data de 01.08.2006, pârâta-reclamanta S.C. V. R. S.A., în calitate de „bancă” și reclamantii-parati M. L. P. și M. A. L., în calitate de ,,împrumutati”, au încheiat convenția de credit nr._, prin care banca a acordat imprumutatilor un credit in suma de_ EUR, pentru refinantarea unui credit acordat acestora de catre B.R.D. Iași
La data de 23.02.2007, intre parti s-a incheiat conventia de credit nr._, prin care banca a acordat reclamantilor-parati un credit de_ CHF, pentru refinanțarea creditului acordat de V. Romania în baza convenției de credit nr._, pe o perioada de 300 luni. Totodată a fost instituit dreptul de ipotecă de rang 3 asupra apartamentului nr. 16, situat in Iași, ., ., . proprietatea reclamantilor.
În contextul modificărilor impuse de noul cadrul legislativ creat de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, banca a adaptat structura de comisioane, astfel încât să se încadreze în enumerarea limitativ prevazuta de art. 36 din actul normativ anterior menționat, fiind incheiat în acest sens un act aditional la conventia de credit, in care s-a prevazut obligatia imprumutatilor privind plata unui comision de administrare in cuantum de 0,1% aplicat la soldul creditului. Actul adițional a fost implementat tacit, urmare a nesemnării de catre reclamanții-parati.
Potrivit prevederilor art. 95 din O.U.G. 50/2010, în forma în vigoare la data întocmirii actului adițional, „pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgenta.2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta. 3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. 5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacita.”
Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că pârâta-reclamanta avea obligația de a modifica conținutul contractelor încheiate cu reclamanții-parati, astfel încât acestea să devină conforme cu conținutul prevederilor în vigoare la acel moment.
De asemenea, pârâtei-reclamante îi incumba obligația de a-i informa pe reclamanții-parati în legătură cu aceste modificări, depunând toate diligențele în acest scop, iar în ipoteza în care pârâta-reclamanta ar face această dovadă, nesemnarea de către reclamanții-parati a actelor adiționale echivalează cu acceptarea tacită a acestora.
În speță, instanța constată că pârâta-reclamanta a transmis o invitație scrisa adresată reclamanților-parati în vederea semnării actului adițional, informandu-i in legatura cu modificarile cuprinse in acesta, facand astfel dovada diligențelor depuse pentru a-i informa pe reclamanții-parati în legătură cu modificarile cuprinse in actul adițional, astfel ca susținerile reclamantilor-parati privind nulitatea actului adițional nu pot fi primite .
În ceea ce priveste caracterul abuziv și nul absolut al clauzei 5 lit. a din conventia de credit privind comisionul de risc (și comisionul de administrare din contractul adoptat), instanța reține următoarele։
Reclamantii-parati se circumscriu notiunii de ,,consumator” în accepțiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv ,, prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, in temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționeaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale”, deoarece sunt persoane fizice și au incheiat contractele de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.
Instanța reține că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Comisionul de risc reprezintă fără îndoială un element ale costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv.
Trebuie însă observat faptul că, nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Pentru determinarea caracterului abuziv al clauzei prevazuta la art. 5 lit. a din contractele încheiate între părți, instanța urmeaza a proceda la analiza acesteia din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În conformitate cu prevederile ar. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții în mod cumulativ și anume 1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, și 2) clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, contrar cerințelor bunei credințe.
În cauza de față, contractele încheiate de părți se încadreaza in categoria contractelor preformulate, respectiv clauzele acestuia au fost stabilite unilateral și anterior de catre banca parata, dar condiția negocierii clauzelor contractuale trebuie analizata in raport de serviciul contractat și de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenția. Astfel, serviciul contractat de reclamantii-parati vizeaza un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piata aferenta acestor servicii, parata-reclamanta nu deține o poziție de monopol, reclamantii-parati avand posibilitatea de a studia ofertele mai multor institutii bancare și de a decide in raport de propriile interese.
Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacã un comerciant pretinde cã o clauzã standard preformulatã a fost negociatã direct cu consumatorul, este de datoria lui sã prezinte probe în acest sens.
Avand in vedere că în contractul încheiat de reclamanti cu parata se prevede un comision de risc de 0,1 % din sold, in timp ce in celelalte contracte supuse controlului judiciar și cu privire la care s-a depus la dosar jurisprudenta, acest comision variaza ca și procent între 0,1 % și 0,22 %, instanța va reține că, cel puțin cu privire la aceasta clauza, a existat o negociere. Pe de alta parte, împrejurarea că reclamantii-parati au introdus prezenta cerere la mai mult de 5 ani de la încheierea contractelor, creează un dubiu semnificativ cu privire la susținerile lor privind împrejurările încheierii contractelor și atitudinea lor subiectivă la acea dată, care profită pârâtei-reclamante.
Nu in ultimul rand, din actele depuse la dosar rezulta că reclamanții-parati au contractat unul dintre credite, pentru refinanțarea unui credit anterior de la B.R.D. S.A, ceea ce presupune în mod rezonabil o comparație între cele două credite și o opțiune conștientă în favoarea creditului acordat de parata-reclamanta.
Referitor la cea de a doua condiție, privind dezechilibrul semnificativ intre drepturile și obligațiile părților, instanța urmeaza sa analizeze daca exista o disproporție evidenta și substanțiala intre drepturile bancii creditoare, in cazul de fața, și drepturile imprumutatilor, prin introducerea comisionului de risc.
Conform susținerilor reclamantilor-parati, comisionul de risc este stipulat in contractul de credit fara a se arata motivele pentru care se percepe, banca nesuportand nici un risc având in vedere ca pentru garantarea creditului s-a constituit și o garanție reala imobiliara.
Instanța va inlatura aceste susțineri deoarece reclamantii-parati se puteau interesa, anterior sau cu ocazia incheierii contractului de credit, de motivele care stau la baza perceperii unui astfel de comision și modul de calcul al acestuia, reprezentanților bancii revenindu-le doar obligatia de a le remite o copie a contractului, conform art. 5 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, art. 1 din același act normativ stipuleaza doar obligativitatea unei formulari clare, neechivoce, . al clauzelor contractuale, nu și necesitatea explicarii care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori dobanzilor.
Pe de alta parte, instanța reține ca deși reclamantii-parati au incheiat contractul de ipoteca, clauza criticata ca fiind abuziva acopera de fapt riscul devalorizarii garantiei aduse bancii. Astfel, perioada de rambursare in contract este de 300 luni, la momentul semnarii contractului nefiind previzibila evoluția pietei imobiliare in urmatorii 25 ani. O devalorizare majora a imobilului adus garanție ar pune banca in situația de a nu mai putea recupera o mare parte din suma imprumutata in cazul insolvabilitatii reclamantilor-parati. Ca urmare nu se poate susține ca banca nu suporta un risc, din moment ce bunul adus garantie a fost asigurat.
În plus, instanța reține ca acest comision se aplica la soldul creditului și nu la totalul sumei imprumutate. Ca urmare, acest comision scade proporțional cu scaderea riscului legat de devalorizarea garanției.
Pentru aceste motive instanța apreciază că nu sunt îndeplinite în speță condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc (și comisionul de administrare) și implicit restituirea sumelor achitate cu acest titlu și obligarea reclamantei-parate la plata dobanzii legale aferente acestora, cererea în contradictoriu cu pârâta . urmând a fi respinsă ca neintemeiata.
În ceea ce priveste cererea reconvenționala, instanța va admite excepția netimbrarii și va anula aceasta cerere, pentru considerentele succed:
Potrivit art. 20 alin. 1 și 2 din Legea nr. 146/1996, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere reclamantului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
De asemenea, în sensul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
Instanța reține că, în caz de neplată a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, intervine sancțiunea nulității cererii, independent de existența unei vătămări, nulitate care nu intervine în mod automat, ci instanța trebuie să acorde un termen pentru plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, iar numai dacă aceasta nu se plătește în termenul acordat, cererea va fi anulată ca netimbrată.
Or, în prezenta cauză, instanța de judecată, constatând că nu a fost achitată taxa de timbru și timbrul judiciar corespunzător în momentul depunerii cererii reconvenționale, i-a pus in vedere paratei, prin reprezentant convențional av. O., ca pana la termenul de judecata din 18.06.2013, să achite taxa judiciara de timbru in valoare de 251,84 lei și timbru judiciar de 3 lei.
Având în vedere că, până la termenul acordat, parata nu a achitat taxa judiciara de timbru și timbru judiciar, instanța urmează ca, în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr.146/1997, să admita excepția netimbrarii și să anuleze cererea reconvenționala, ca netimbrată.
Cu privire la cheltuielile de judecata, instanța reține că atat reclamantii-parati, cat și parata – reclamanta au solicitat acordarea cheltuielilor de judecata.
Având in vedere solutiile de respingere, pronunțate atat cu privire la actiunea principala, cat și cu privire la cererea reconvenționala, constatand ca ambele parti sunt cazute in pretentii și ținând seama de valoarea, dificultatea litigiului și volumul de muncă pe care l-a presupus pregătirea apărării, instanța va acorda atat reclamantilor-parati cat și paratei -reclamante câte 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu avocat.
În baza art. 276 C.pr.civ. instanța va proceda la compensarea cheltuielilor efectuate de parti, pana la concurenta sumei de 1200 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la actiune și la restituirea sumelor incasate, invocata de parata V. ROMANIA S.A., ca neintemeiata.
Respinge actiunea principala formulata de reclamantii-parati M. L. P. și M. A. L., cu domiciliu ales la Cabinet avocat F. A. C., cu sediu in Iași, .. 1, in contradictoriu cu parata-reclamanta V. ROMANIA S.A., cu sediu in ., ., sect. 2, ca neintemeiata.
Admite exceptia netimbrarii cererii reconventionale.
Anuleaza cererea reconventionala formulata de parata-reclamanta V. ROMANIA S.A., în contradictoriu cu reclamantii-parati M. L. P. și M. A. L., ca netimbrata.
Obliga reclamantii-parati M. L. P. și M. A. L. sa plateasca paratei-reclamante V. ROMANIA S.A. suma de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentand onorariu avocat.
Obliga parata-reclamanta V. ROMANIA S.A., sa plateasca reclamantilor –parati M. L. P. și M. A. L. suma de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentand onorariu avocat.
Compenseaza cheltuielile de judecata efectuate de parti pana la concurenta sumei de 1200 lei.
Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.07.2013.
PREȘEDINTE,GREFIER,
H. O. CristinaVatamanu D.
Pt. grefier aflat in concediu de odihna semneaza,
potrivit disp. art. 261 alin. 2 teza II C.pr. civ.
grefier sef sectie civila
Red/Tehnored. O.C.H.
5 ex. 09.08.2013
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 11/2013. Judecătoria IAŞI | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2013/2013. Judecătoria... → |
|---|
