Acţiune în constatare. Hotărâre din 17-10-2014, Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 17-10-2014 în dosarul nr. 5005/245/2014
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică de la 17 Octombrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE E. C. B.
Grefier C. P.
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanții B. I. și B. M. și pe pârâta ., având ca obiect acțiune în constatare, constatare caracter abuziv și nulitate absolută clauză; repunerea părților în situația anterioară - restituire comision de risc - Lg.193/2000.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
Procedura este completă, fără citarea părților.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 06 Octombrie 2014 cuvântul părților fiind consemnat în încheierea de ședință de la acea dată și care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea cauzei pentru astăzi, când:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 12.02.2014, sub nr._, reclamanții B. I. și B. M. au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A. să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 lit. a din convenția de creditare nr._/2007 în forma inițială, să repună părțile în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3778 CHF reprezentând comisionul de risc/administrare plătit în virtutea acestei clauze, calculat de la 30.07.2007 și până la . actului adițional nr.2 din 10.11.2010, să oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective. Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că la data de 29.06.2007 au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._ pentru suma de 65.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 240 luni, cu o dobândă fixa de 4,25 % pe an (conform clauzei nr. 3 lit. a) din convenție). Prin această convenție s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita comisionul de risc. Potrivit art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit, comisionul de risc este acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului. Această definiție este identică în substanță cu cea oferită de art.3.1 cu privire la dobânda curentă. Potrivit clauzei de la pct. 5 lit. a) din convenție, banca percepe un "comision de risc" în cuantum de "0,15 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadența, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit". În temeiul acestei clauze reclamanții au achitat pârâtei, de la data încheierii convenției, suma de 3778 CHF, reprezentând comision de risc/administrare.
Au mai arătat reclamanții că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, contractul de credit fiind încheiat între un consumator și un profesionist.
S - a mai arătat că art.1 al.1 din Legea nr.193/2000, care transpune în dreptul național prevederile art. 5 și ale considerentului 20 din preambulul la Directiva 13/93/CEE, reglementează obligația profesionistului de a prevedea în contractele încheiate cu consumatorul clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Profesionistul are două obligații legale precis determinate: în primul rând, o obligație de informare corectă și completă a consumatorului, și, în al doilea rând, o obligație de a nu crea dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractuale, în defavoarea consumatorului, prin acele clauze contractuale pe care nu le-a negociat în mod direct și individual cu acesta. În speță, pârâta și-a încălcat atât obligația de informare corectă și completă, cât și obligația de a nu crea dezechilibre semnificative prin clauze impuse consumatorilor. Convenția de credit este un contract preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, așa cum a fost acesta definit prin art. 3 din Norma din 16.02.2007 aprobată prin Ordinul nr.92/2007 al ANPC. Clauza privind comisionul de risc, redenumit administrare, ca, de altfel, întreaga convenție, a fost prestabilită de către bancă, împrumutații având doar posibilitatea de a adera sau nu la acest contract. Singurele elemente pe care împrumutații le-au putut influența au vizat durata creditului și suma împrumutată. Prin cerere s-a subliniat că în cuprinsul convenției de credit nu se regăsesc informații suficiente cu privire la acest comision de risc, a cărui definiție este identică cu cea a dobânzii curente, nu se precizează funcția și destinația acestui comision, modalitatea în care a fost stabilit raportat la situația împrumutaților, criterii în funcție de care ar putea fi diminuat sau majorat, nici serviciul pe care îl prestează. Este de notorietate faptul că instituțiile financiar bancare nu își negociau niciodată contractele de creditate cu clienții persoane fizice, care aveau doar posibilitatea de a accepta oferta băncii așa cum era ea predefinită sau de a o refuza.
Reclamanții au susținut că este evident nu doar că nu a existat în mod concret o negociere, ci și că banca nu a creat nici măcar condițiile pentru a putea avea loc o eventuală negociere, din moment ce nu și-a respectat obligația de corectă și completă informare a împrumutaților. Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ aceasta se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. În aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 trebuiesc analizate drepturile și
obligațiile părților contractuale așa cum rezultă ele din clauza contractuală incriminată a fi abuzivă, eventual și prin raportare la celelalte prevederi contractuale, luând în considerare și normele legale aplicabile, respectiv normele legale care reglementează riscul de credit.
Reclamanții au arătat că în analiza echilibrului contractual trebuie plecat de la echivalența prestațiilor și trebuie stabilit dacă drepturile și obligațiile reciproce ale părților au, dacă nu o valoare egală, cel puțin o valoare apropriată. Dezechilibrul pe care instanța trebuie să îl analizeze este unul de natură economică, fără însă a fi necesar ca el să fi produs un prejudiciu efectiv în patrimoniul consumatorului. Din convenția de credit rezultă cu claritate că împrumutatul datorează un comision de risc pentru acordarea creditului (definiția comisionului fiind identică cu cea a dobânzii curente), fără a se preciza care sunt riscurile menite a fi acoperite și indiferent dacă aceste riscuri neidentificate se produc sau nu, fără ca banca să fie obligată la o contraprestație în schimbul acestei sume de bani și fără ca împrumutatul să aibă dreptul la o restituire, măcar parțial, a comisionului în cazul în care riscurile nu se materializează. Perceperea comisionului de risc într-un cuantum ridicat, în mod definitiv, indiferent de materializarea sau nu a unor riscuri neidentificate în contract, iară posibilitatea de restituire a acestuia la sfârșitul perioadei contractuale în condițiile îndeplinirii întocmai de către împrumutat a obligațiilor asumate, fără reglementarea unei obligații corelative din partea băncii, creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile contractuale, în detrimentul consumatorului, din moment ce returnarea împrumutului a fost deja garantată prin constituirea unei garanții reale imobiliare de rang I asupra imobilului, garanție ce poate fi suplimentată în anumite condiții prevăzute în contract, iar acoperirea riscurilor se face prin garanții, nu prin perceperea de comisioane. Mijloacele de garantare a unei obligații au, prin însăși esența lor, caracter accesoriu față de obligația principală, ceea ce înseamnă că ele pot fi urmărite doar în ipoteza în care debitorul obligației principale nu o execută. Mai mult imobilul este asigurat pentru acoperirea tuturor riscurilor, iar polița de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii, astfel încât banca se bucură de toate garanțiile materiale în vederea acoperirii unei eventuale neachitări a împrumutului din partea reclamanților. În aceste condiții, având în vedere lipsa negocierii clauzelor, coroborată cu vătămarea produsă prin perceperea abuziva și nejustificată a comisionului de risc/administrare, convenția produce în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, Codului Civil, Directivei CEE nr. 13/93, jurisprudenței ICCJ și CJUE.
În susținerea cererii, reclamanții au depus, în copie certificată, convenția de creditare, graficul de rambursare, contract de ipoteca, extras de cont, act adițional, corespondență cu pârâta, polița de asigurare imobil.
Reclamanții au solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
Pârâta S.C. V. România S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâta a arătat că perceperea comisionului de administrare nu este supusă controlului privind caracterul abuziv al clauzei întrucât, potrivit art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, acest comision face parte din costul total al creditului, alături de dobândă, fiind un element al prețului contractului plătit de către cel împrumutat și, prin urmare, nu este supus controlului instanței atâta vreme cat clauzele sunt clar si inteligibil exprimate. Dacă în materie de alte obligații asumate instanța poate controla nelimitat caracterul presupus abuziv, în materie de preț acest control nu poate avea loc decât dacă suntem în situația unei clauze ascunse; pot fi verificate fără limitări condițiile contractuale în care un anumit serviciu este prestat consumatorului, dar nu pot fi aduse limitări prețului pe care agentul economic îl cere pentru serviciul oferit, domeniu în care este suveran atâta vreme cât se exprimă clar. Întotdeauna vânzătorul este liber sa fixeze prețul serviciului său, iar cumpărătorul este liber să accepte sau nu acel preț.
A mai susținut pârâta că nu sunt îndeplinite cerințele pentru a
considera clauza de comision de administrare ca fiind abuzivă, textele legale relevante fiind alin. 1, 2 si 5 din art. 4 din Legea 193/2000, conform cărora sunt sancționabile acele clauze care nu respectă doua cerințe: cea a negocierii directe și cea a dezechilibrului semnificativ provocat cu rea-credință. Prin comisionul atacat nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare în defavoarea consumatorului. Pârâta s-a obligat sa împrumute o anumită sumă de bani în monedă străină, iar împrumutații să restituie succesiv, în rate, acea sumă și să garanteze restituirea acesteia. În acest cadru comisionul de administrare criticat reprezintă o componentă a prețului contractului și a garanției de împrumut. În schimbul împrumutării imediate și globale a sumei de bani, corelată cu primirea ei înapoi eșalonată pe un număr mare de ani, pârâta percepe un plus menit să-i asigure costurile generale ale activității de creditare (inclusiv garantarea generală a activității de creditare, precum și a creditului concret) și profitul care este însuși scopul activității comerciale.
Prin întâmpinare s-a subliniat faptul că, pentru împrumutat, acest plus reprezintă costul total al creditului, materializat în D. - dobânda anuală efectivă, care reunește prețul banilor, dobânda pe care debitorul o returnează băncii și celelalte costuri bancare, cum ar fi comisioanele. Conform art. 3 din Directiva 2008/48/CE/2008 în sfera noțiunii de preț al contractului intră dobânda anuală și comisioanele deoarece reprezintă contraprestații lunare ale creditului acordat de către bancă; astfel, dacă prețul este cunoscut de la început nu poate crea niciun dezechilibru. Acest comision de administrare nu reprezintă o a doua dobândă pentru bancă întrucât dobânda este strict prețul banilor, și nu include celelalte costuri ale creditării. Ceea ce contează pentru client și se răsfrânge în patrimoniul său este D., indice care vizează creditul în ansamblul său. Împrumutatul plătește un cost total al creditului și, dacă acesta este clar, nu contează care sunt componentele sale.
Elementele prețului, cum ar fi un anume comision, nu trebuie privite separat. Discuția are ca obiect un produs bancar, care reprezintă o unitate și este în esența sa un bun incorporal care nu trebuie defalcat. Ceea ce vinde banca și cumpără clientul este un tot, gândit de către vânzător ca un produs competitiv pentru o piață liberă, produs în care componentele sunt ponderate de către ofertant, iar ce compară și alege clientul este tot un produs pe care îl consideră atractiv in comparație cu ce oferă concurența. Noțiunea de risc acoperit în convenție nu a fost introdusă de bancă, ci a fost reglementat de art. 104 și 126 alin. 1 din OUG nr 99/2006, astfel încât dreptul băncii de a prevedea în convențiile de credit condițiile în care se încasează comisionul de risc este consecința respectării obligațiilor legale aferente activității de banca.
Pârâta a susținut că a existat o formă specifică de negociere a clauzei contestate de către reclamanți. Termenul de negociere, nefiind definit de către legiuitor, impune verificarea sa de la caz la caz. Totodată, trebuie avute în vedere atât situația contractului de adeziune, cât și împrejurarea că reclamanții nu sunt consumatori captivi ca în situația furnizării gazului metan sau curentului electric, unde nu există alternative de procurare a produsului și se poate vorbi de un abuz de poziție dominantă. Negocierea nu poate duce la produse bancare unice pentru fiecare client, ci înseamnă conștientizarea din partea clientului a ce înseamnă un contract de credit în contextul unei oferte bancare prestabilite și gândite să ofere maxim de avantaje clientului prin raportare la concurență, în prezentarea ofertei, în posibilitatea pentru aceștia de a căuta și compara și oferte de la alte bănci, în trecerea unui interval de timp suficient pentru formarea unei opinii între discuția preliminară și semnarea contractului. Toate acestea se finalizează cu completarea particularizată la client a unui model generic de contract, dar nu se poate concepe pentru fiecare client un nou produs bancar, ci acesta alege liber unul dintre cele pe care o bancă le oferă, pe o piața unde operează mai multe bănci. Legiuitorul, în art. 4 al. 5 din Legea nr. 193 din 2000, nuanțează problema negocierii și admite că există situații particulare de încheiere a contractelor, arătând că natura abuzivă se evaluează în funcție de natura produselor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia și de toți factorii care au determinat încheierea contractului. Rezultă că interpretarea actuală a conceptului de negociere este excesivă. Este adevărat ca legislația consumatorului este gândită și menită să compenseze în favoarea consumatorului disproporția față de agenții economici, dar aceasta compensare nu trebuie sa fie transformată în reversul său și să devină un abuz al consumatorului care nu mai recunoaște și nu mai respectă nimic din ce a semnat. Reclamanții au avut inclusiv posibilitatea de a cere modificarea unor prevederi din proiectul de contract, ceea ce sigur nu obligă banca la acceptare dar putea fi discutat. Trebuie avut în vedere și faptul că reclamanții au contractat cu pârâta pentru refinanțarea unui credit anterior. Nu erau așadar la primul contact cu un contract bancar și cu modalitatea de lucru a unei bănci, ceea ce înseamnă că au căutat cea mai bună ofertă, că au acționat pentru a-și apăra drepturile, că au înțeles și și-au asumat de la început clauzele din convenția de credit.
Pârâta a mai adăugat că a garanta cu ipotecă un credit nu înseamnă același lucru cu comisionul de administrare și existența ambelor nu duce la o supragaranție a creditului. Privind din perspectivă economică cele două sunt complementare, nu alternative, în sensul că sumele adunate din comisionul de risc permit băncii să activeze chiar și în cazul unui procent mai mare de credite neplătite, să-și acopere pierderile, să aibă sumele pentru demersurile legale de a-și recupera datoriile, pe scurt să-și prevină insolvența înainte de a se instala; pe când prin ipotecă se încearcă recuperarea unei datorii punctuale, deci se remediază o pagubă după producerea sa. Nu este vorba de dublarea garanției, dar banca trebuie să privească și să gestioneze tabloul mai amplu al creditului la nivel național, situație în care comisionul de risc are rolul său. În condițiile blocajului pieței imobiliare sub nicio formă nu se poate susține că ipotecile sunt suficiente pentru recuperarea debitelor. Așa cum în acest moment nu ar fi corect ca banca să adauge încă un comision de provizionare a creditelor neperformante pentru că nu a fost avut în vedere la semnare, în egală măsură nu este corect să se elimine un cost liber convenit între părți încă de la început.
În drept, pârâta a invocat prevederile Legii nr. 193/2000.
Potrivit art. 223 Cod procedură civilă, pârâta a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
Reclamanții au depus răspuns la întâmpinare prin care au contestat apărările pârâtei și au reiterat susținerile din cererea de chemare în judecată.
Au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamanților.
Analizând susținerile părților coroborate cu ansamblul probelor administrate în prezenta cauză, instanța reține următoarele:
La data de 29.06.2007, pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de „bancă” și reclamanții B. I. și B. M., în calitate de împrumutați, au încheiat convenția de credit nr._, pe o durată de 240 luni, având ca obiect suma de 65.000 CHF. Creditul a fost acordat în vederea refinanțării unui credit acordat de către S.C. V. România S.A. în baza convenției de credit nr._/15.03.2006.
Totodată a fost instituit dreptul de ipotecă de rang I asupra apartamentului nr. 24 situat în Iași,., ., ., cu număr cadastral 1004-C1-U75, întabulat în cartea funciară 64.805 a localității Iași.
Ulterior, părțile au încheiat actele adiționale nr. 1/10.11.2010 și nr. 2/10.11.2010.
Reclamanții au arătat că solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/2007 motivat de faptul că aceasta nu a fost negociată și creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea lor și contrar bunei-credințe.
Cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzei, instanța reține următoarele:
Clauza de la pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit prevede obligația reclamanților de a achita un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Raporturile contractuale dintre părți intră sub incidenta Legii 193/2000 fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un profesionist, pârâta S.C. V. România S.A., și consumatori, reclamanții B. I. și B. M., astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din actul normativ menționat mai sus.
Legea nr. 193/2000 prevede însă, cum a invocat și pârâta, și o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o . comisioane, printre care și cel de risc.
Instanța constată că Secțiunea 3, intitulată Costuri din condițiile generale ale convenției de credit, la art. 3.5, definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc, justificarea acestuia.
În aceste condiții, se constată că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Susținerea conform căreia simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță.
De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze. Această prevedere va fi interpretată de instanță, raportat la situația din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu aduce în discuție problema existenței unei veritabile contraprestații pentru unele dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce va fi analizat însă cu prilejul examinării cerinței bunei credințe în stipularea clauzei cenzurate.
Analizând clauza cuprinsă în art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000, instanța arată că o clauzã contractuală care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Legiuitorul român a urmărit eliminarea elementului discreționar în relațiile contractuale dintre entitățile comerciale si persoanele fizice, având în vedere lipsa de echilibru și posibilitatea existenței unor abuzuri în materie.
Trebuie avut în vedere faptul că marea majoritate a contractelor de consum - și, deci, și contractele de credit încheiate cu consumatorii - sunt convenții de adeziune, unde voința consumatorului nu joacă niciun rol în „modelarea" corpului contractual: fixarea valorii dobânzii, inclusiv a dobânzii anuale efective (D.), a cuantumului diferitor comisioane bancare (de risc, de analiză a dosarului, de administrare lunară / anuală a contului, de rambursare anticipată ș.a.), a penalităților de întârziere datorate etc. nu sunt apanajul consumatorului, nefiind el cel care creionează oferta de creditate. Nu se poate considera că societatea bancară poate fi inițiatoarea unui apel la oferte, și nici nu se poate prezuma existența - din partea acesteia - a unei invitații la negociere adresate consumatorilor.
Prin urmare, neinițierea unei astfel de negocieri este generată și, fără îndoială trebuie privită, prin prisma imposibilității efective de prevedere a consumatorului că ar fi putut negocia acele clauze contractuale.
De altfel, art. 4 alin 3 teza finala din Legea 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută în mod imperativ în Condițiile generale ale Convenției, iar pârâta nu a făcut o asemenea probă (răspunsurile reclamanților la interogatoriul administrat la propunerea pârâtei nu sunt de natură a proba caracterul negociat al clauzei), astfel că este îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.
Totodată, în condițiile în care nu se menționează în mod clar și precis care este scopul încasării acestui comision de risc rezultând că el reprezintă sau are același rol ca și dobânda încasată (respectiv echivalentul remunerării pârâtei pentru acordarea creditului), era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut.
Mai arată instanță că împrejurarea că suma împrumutată a fost acordată pentru refinanțarea altui contract de credit încheiat de către reclamanți cu aceeași pârâtă nu influențează cu nimic caracterul abuziv al clauzei, cunoașterea existenței clauzei neechivalând nici cu acceptarea ei și nici cu posibilitatea de negociere. Mai mult, convenția de credit nr._ din 15.03.2006 (fila 89), încheiată anterior între aceleași părți, nu stabilea în sarcina reclamanților obligația de a plăti comisionul de risc.
Pentru argumentele arătate mai sus, apreciind că reclamanții au probat și dezechilibrul semnificativ creat între părți în detrimentul consumatorului instanța va admite acțiunea și va constata nulitatea absolută a clauzei înscrise la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/2007.
Având în vedere sancțiunea nulității absolute ce urmează a fi aplicată, plățile efectuate de către reclamanți cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate, astfel încât pârâta va fi obligată la restituirea, către reclamanți, a contravalorii comisionului de risc ce a fost achitat de la data de 30.07.2007 până la data intrării în vigoare a actului adițional nr. 2 din 10.11.2010 (în cuantum de 3778 CHF).
De asemenea, în temeiul art. 1088 cod civil din 1864 în vigoare la data încheierii convenției de credit, care stabilește o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere o obligației de a plăti o sumă de bani, pârâta urmează a fi obligată la plata, către reclamanți, și a dobânzii legale aferente debitului, de la data introducerii acțiunii – 12.02.2014 până la data plății efective a debitului. Plata sumelor de bani reprezentând comisionul de risc fiind nedatorată, pârâta apare ca un accipiens de bună - credință până la data introducerii acțiunii, devenit accipiens de rea-credință după această dată și obligat, în consecință, la plata dobânzilor de la formularea acțiunii (art. 994 Cod civil din 1864).
Nu va fi primită cererea de repunere a părților în situația anterioară întrucât aceasta presupune ca tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat să fie restituit, astfel încât părțile să aibă o situație identică cu cea dinainte de încheierea contractului. Or, în speță nu s-a constatat nulitatea întregului contract ci doar a unei clauze, prin înlăturarea căreia valabilitatea actului nu are nimic de suferit.
În temeiul prevederilor art. 453 alin.2 Cod procedură civilă instanța va admite în parte cererea de plată a cheltuielilor de judecată și va dispune obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei reprezentând onorariul apărătorului ales redus potrivit art. 451 alin.2 Cod procedură civilă, față de complexitatea redusă a cauzei și numărul mic de termene de judecată acordat (trei termene).
Așadar, instanța va admite în parte acțiunea și va dispune potrivit celor arătate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea exercitată de către reclamanții B. I., CNP_, și B. M., CNP_, ambii cu domiciliul procedural ales la Cabinet de Avocat F. A. C. din Iași, ..1, județul Iași în contradictoriu cu pârâta S.C. V. S.A., CUI_,cu sediul în Iași, ., . 10, sector 2.
Constată caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 5. lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/2007 și, in consecință,
Obligă pe pârâtă să restituie reclamanților suma de 3778 CHF, în echivalent în lei, reprezentând comision de risc/administrare încasat de pârâtă, comision calculat din 30.07.2007 până la . actului adițional nr.2 din 10.11.2010.
Obliga pe pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumei calculată începând cu data introducerii acțiunii – 12.02.2014 până la data plații efective.
Admite în parte cererea de plata a cheltuielilor de judecata și obligă pe pârâtă la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.10.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. E. C. P. C.
Red. B.E.C./ Tehnored. B.E.C./ P.C./04.11.2014, 4 ex.
| ← Îmbogatirea fara justa cauza. Hotărâre din 17-10-2014,... | Cerere de valoare redusă. Hotărâre din 08-10-2014,... → |
|---|
