Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2014/2014 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 07-11-2014 în dosarul nr. 10958/245/2014
Dosar nr._
Cod operator: 3171 ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Sentința Civilă Nr._/2014
Ședința publică de la 07 Noiembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE T. G.
Grefier N. S.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant M. F. și pe pârât . . SUCURSALA IASI, având ca obiect actiune in raspundere delictuala .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 22.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea pentru 29.10.2014, pentru 31.10.2014, după care pentru astăzi 07.11.2014 când, deliberând, a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile, reține:
P. cererea înregitrată la data de 27.03.2014 sub numărul_ reclamantul M. F. a chemat în judecată pârâții . . IASI și a solicitat obligarea în solidar a celor doi pârâți la plata sumei de_ lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat demnității și imaginii sale publice. Cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtelor până la data de 11.01.2002, în funcția de ofițer de credite la Agenția B. N. din Iași.
P. decizia nr. 2/11.01.2002 reclamantului i-a fost desfăcut disciplinar contractul de muncă sub pretextul că vizase ca fiind valabil un OP smis de . care nu avea acoperire, dar adevăratul motiv a fost faptul că reclamantul fusese inclus în rândul persoanelor anchetate de DNA în renumitul dosar „al zahărului” și ulterior trimise în judecată în dosarul nr._ .
Deși a explicat sitația sa conducerii bancii, i s-a explicat că nu mai poate lucra în bancă niciodată, chiar dacă s-ar dovedi nevinovăția sa.
P. decizia penală nr. 121 din 23.06.2011 Curtea de Apel Iași a dispus achitarea reclamantului pentru toate infracțiunile reținute prin rechizitoriu în sarcina sa. Decizia Curții de Apel Iași a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2272/27.06.2012.
Dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică si psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de constiință, creația stiințifică, artistică, literară sau tehnică aparțin oricărei persoane ca drepturi câstigate chiar de la naștere. Fără pretenția unei definiții elaborate se poate reține că ele sunt acele prerogative în care titularului i se recunoaște facultatea de a se bucura și de a-i fi apărate atributele și interesele esențiale și inerente persoanei sale. Rațiunea ultimă a acestor drepturi se află în demnitatea persoanei și libera dezvoltare a personalității.
În sens larg dreptul la integritate morală protejează viața privată și totodată dă naștere unui mănunchi de prerogative, în primul rând dreptul la onoare și la demnitate, la care se adaugă dreptul la imagine.
Reclamantul apreciază că atitudinea pârâtelor de a-i desface disciplinar contractul de muncă mai înainte de finalizarea procesului penal in mod definitiv a adus atingere demnității mele și mi-a creat un real prejudiciu de imagine.
Ca urmare apreciază că fapta pârâtelor trebuie sancționată potrivit cu dispozițiile legale aplicabile și consideră că ea întrunește condițiile răspunderii civile delictuale.
Reclamantul consideră că acțiunea introductivă este întemeiată iar fapta pârâților întrunește toate cerințele impuse de prev. art. 1357 - 1391 Noul cod civil cu privire la instituirea răspunderii civile delictuale.
Pârâtul B. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată pentru următoarele considerente:
În fapt, prin Decizia nr. 2/11.01.2002 banca pârâtă a dispus incetarea contractului individual de munca al d-nei M. F. ce ocupa la acea data funcția de ofițer credite la Agenția N. - Iasi. Decizia de Încetare a contractului individual de munca din culpa salariatului a fost luata avandu-se in vedere adresa Direcției Organizare si Resurse Umane nr. 508/28/04.01/2002, referatul intocmit de către conducerea Agenției N. si Hotărârea Comitetului Director din data de 11.01.2002, toate acestea pe fondul pre-existentei unei sanctionari anterioare a reclamantei prin reducerea salariului cu 10% timp de o luna din cauza incalcarilor repetate a normelor si procedurilor interne.
Reclamanta isi intemeiaza cererea pe existenta răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar aceasta răspundere ar impune acordarea de daune morale, insa sustinerea reclamantei este una total eronata atat sub aspectul situației faptice cat si sub aspect juridic.
Reclamanta susține in mod eronat o legătura de cauzalitate directa dintre cauza încetarii ontractului individual de munca al acesteia si calitatea acesteia de inculpata in dosarul "zahărul" ce a făcut obiectului dosarului penal nr._ al Tribunalului Iasi, însa din analiza deciziei de incetare, a actelor care au stat la baza emiterii deciziei si a situației faptice ce a generat decizia Băncii rezulta in mod indubitabil ca fosta salariata a fost concediată pentru cauze reale, determinat de un comportament si un mod de lucru al acesteia incompatibil cu funcția deținuta, precum si cu normele si procedurile interne.
Aceasta sancțiune a fost aplicata fostei salariate avandu-se in vedere si intreg comportamentul acesteia in relațiile de munca.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prin raportare la următoarele argumente:
- inexistența în cauză a faptei ilicite, față de faptul că o faptă ilicită nu poate consta în exercitarea unui drept acordat de lege; potrivit Art. 247 - (1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară. Cu privire la acest aspect, facem trimitere la cele de mai sus, care demonstrează faptul că decizia de santionare a avut o cauza reala si serioasa, fiind determinata de incalcarea in mod repetat de către salariata a regulamentului intern, Codului de conduita al B., normelor si dispozițiilor interne.
- inexistența prejudiciului pretins de contestatoare determinat sau determinabil, cert, actual, direct. In concret, în sensul că doamna M. F. nu dovedește existenta unui prejudiciu legat de fapta incetarii contractului individual de munca, atât în ceea ce privește întinderea și respectiv, existența sa, astfel încât să se poată decide, ab absurdum, repararea acestuia;
Or, prejudiciul constă în consecințele negative de natură patrimonială sau nepatrimonială, care decurg din încălcarea de către debitor a unui drept subiectiv al creditorului contractual prin sexecutarea lato sensu a obligației la care s-a îndatorat. Pentru a putea lua naștere obligația de dezdăunare în sarcina Băncii, prejudiciul invocat de către reclamantă trebuie să existe în realitate, să aibă o existență incontestabilă, certă din punct de vedere juridic.
Sub acest aspect, reclamanta nu a produs un minimum de indicii și argumente cu privire la existența și întinderea prejudiciului moral pe care susține că l-a suferit, precum și nici în legătură cu modul de cuantificare a acestuia la valoare de_ lei, simpla solicitare de acordare a acestor daune morale neținând, totuși, loc de dovadă. Or, daunele morale trebuie săgăsească suport în prejudiciul moral suferit de salariat pe planul aprecierii sociale a conduitei sau priceperii profesionale a acestuia în legătură cu munca și să reprezinte un mijloc de reparare acestuia și nu o modalitate de îmbogățire fără justă cauză. Iar, pentru ca instanță să dispună cordarea daunelor morale, apare esențialmente necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minimum de probe, din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost vătămate, aspect care nu a fost dovedit de către reclamantă.
- inexistența unui raport de cauzalitate între prejudiciul pretins de contestatoare și pretinsa faptă ilicită; în absența faptei ilicite ce ar putea fi reținute în sarcina B. și, respectiv, a prejudiciului cert, actual și direct, această condiție nu este îndeplinită;
- inexistența vinovăției Băncii în producerea pretinsului prejudiciu, deoarece potrivit art. 247 - (1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit egii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere lisciplinară.
Reclamanta invoca faptul ca încetarea contractului individual de munca al acesteia înainte de finalizarea procesului penal in cadrul căruia reclamanta a avut calitatea de inculpata a adus atingere demnității sale si i-a creeat un prejudiciu de imagine, incercand sa arate, probabil, ca pe perioada extrem de lunga a judecării procesului penal in cazul "zahărul", in mod obligatoriu reclamanta trebuia sa fie păstrata in funcția deținuta, chiar si in cazul nerespectarii normelor dispozițiilor interne, susținere ceea ce este evident ca nu poate fi reținuta.
În drept au fost invocate prevederile art. 205 C.pr.civ.
Instanța a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune și a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, exclusiv pentru soluționarea excepției invocate.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța reține următoarele aspecte:
Prezenta acțiune este în mod evident o cerere patrimonială, evaluabilă în bani, și, deci, supusă prescripției extinctive.
Acțiunea reclamantului este întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale, iar delictul civil invocat este reprezentat de desfacerea pretins abuzivă a contractului de muncă.
Deși reclamantul se raportează la momentul soluționării definitive a dosarului penal nr._ ca reper al datei definitivării faptei ilicite, instanța nu poate fi de acord cu această idee, pentru următoarele considerente:
Faptul delictual invocat de reclamantul este reprezentat de, astfel cum rezultă clar din cererea introductivă, desfacerea pretins abuzivă a contractului de muncă.
Un alt element important pe care instanța consideră necesar să îl precizeze este că în prezenta cauză nu se pune problema modalității legale sau abuzive în care a fost dispusă concedierea reclamantului, aspect care, cel mult, putea să facă obiectul unei alte acțiuni supuse jurisdicției muncii și nu jurisdicției civile. Nu suntem în prezența unei prorogări de competență materială, astfel încât instanța civilă, judecătorie, să analizeze aspecte date de lege exclusiv în competența jurisdicției muncii.
Reclamantul încearcă prin argumentele invocate să inducă ideea că decizia de concediere „a devenit” abuzivă în lumina soluției definitive pronunțate în dosarul penal nr._ și că, la momentul luării deciziei, nu ar fi putut dovedi în instanță caracterul abuziv al acesteia, acesta fiind și motivul pentru care nu a supus decizia de concediere pretins abuziv în prezentul litigiu jurisdicției muncii.
Reclamantul se adresează Judecătoriei cu o cerere de acordare a despăgubirilor în care se susține axiomatic că decizia de concediere a fost abuzivă și că aceasta întrunește elementele unui veritbil delict civil.
Fără a analiza la acest moment întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, cu referire mai ales la fapta ilicită, instanța reține că reclamantul indică decizia de concediere ca fapt delictual generator de prejudicii și în raport de momentul săvârșirii acestui fapt delictual va stabili instanța legea aplicabilă prescripției.
În raport de data săvârșirii pretinsului delict, instanța reține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului civil din 1864 și cele ale Decretului nr. 167/1958.
Potrivit art 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „dreptul la actiune, avind un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege”, iar potrivit art. 3 din Decret, termenul prescriptiei este de 3 ani.
Art. 8 din Decret stabilește că „prescriptia dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care raspunde de ea”.
Chiar reclamantul a afirmat în cuprinsul cererii introductive că, încă de la momentul desfacerii contractului de muncă, a cunoscut caracterul abuziv, cel puțin în percepția sa, al acestui act, pentru că, în fapt, nu era vorba despre o veritabilă sancțiune disciplinară aplicată ca urmare a săvârșirii unei abateri disciplinare, ci despre faptul că era urmărit penal și trebuia sancționat.
Tot reclamantul a afirmat în cuprinsul cererii introductive faptul că, încă de la momentul desfacerii contractului de muncă, i s-a spus ferm că nu va mai fi angajat chiar dacă se va dovedi nevinovăția sa.
Deci, încă de la momentul desfacerii contractului de muncă, reclamantul a cunoscut faptul că pretinsul delict săvârșit de angajatorul său – desfacerea abuzivă a contractului de muncă – nu are legătură cu vinovăția sau nevinovăția sa, aspect care urma să fie stabilit de jurisdicția penală.
În aceste condiții reclamantul nu poate oferi nicio explicație plauzibilă pentru faptul că a așteptat mai bine de 12 ani pentru a introduce prezenta acțiune. Reclamantul, prin avocat, a precizat că a așteptat soluționarea dosarului penal. Or, dacă, angajatorul i-a comunicat ferm că nu prezintă importanță vinovăția sau nevinovăția sa pentru decizia de concediere, instanța nu înțelege de ce, abia după ce a fost pronunțată o soluție de achitare, a introdus reclamantul o cerere în despăgubire.
Singura explicație plauzibilă ar fi aceea că reclamantul a apreciat că, în raport de soluția de achitare, acțiunea sa în despăgubiri are mai multe șanse, însă modul în care reclamantul apreciază șansele de câștig ale unei cereri în justiție nu poate influența termenul de prescripție, termen de prescripție care, sub imperiul Decretului nr. 167/1958, era o instituție de ordine publică, instanțele fiind obligate să o invoce din oficiu.
Este adevărat că în doctrină și practică formularea unei plângeri penale și apoi constituirea ca parte civilă în dosarul penal au fost calificate drept acte de suspendare a prescripției până la soluționarea dosarului penal, evident fără ca instanța penală să soluționeze și latura civilă (nu avem în vedere, evident, soluțiile de achitare pentru că fapta nu există sau nu a fost săvârșită de inculpat, situații în care nici jurisdicția civilă nu putea da câștig de cauză reclamantului, fostă parte civilă). Însă, nu aceasta este situația în cauza de față, reclamantul având calitate de inculpat în dosarul penal și nicidecum de parte civilă.
Instanța apreciază că reclamantul nu poate invoca soluționarea procesului penal drept o condiție suspensivă, în sensul că de la momentul soluționării procesului penal ar începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri. O asemenea, concepție este în mod vădit lipsită de suport legal sau convențional (angajatorul pârât exprimându-și clar poziția în sensul că nu depinde concedierea sa ori reangajarea sa de vinovăția sau nevinovăția stabilită în procesul penal), astfel încât instanța nu poate achiesa la punctul de vedere al reclamantului.
Prescripția stinge dreptul material la acțiune neexercitat în termenul legal, cazurile de suspendare și de întrerupere a termenului fiind expres și limitativ prevăzute de lege.
În condițiile în care reclamantul a cunoscut delictul civil, prejudiciul și persoana vinovată încă din momentul desfacerii pretins abuzive a contratului de muncă de către angajatorul pârât și nu a introdus cererea în despăgubire în termenul de 3 ani calculat de la momentul desfacerii contractului de muncă, instanța apreciază că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată din oficiu de instanță.
Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M. F. cu domiciliul în Iași, .. 16, ., . în contradictoriu cu pârâtul . sediul în București, bld. D. P., nr. 6 A, sector 2.
Ia act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 Noiembrie 2014.
Președinte, Grefier,
T. G. N. S.
Red./tehnored.G.T./4ex./09.03.2015.
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4453/2014. Judecătoria... → |
|---|
