Obligaţie de a face. Sentința nr. 3228/2014. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3228/2014 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 04-03-2014 în dosarul nr. 23845/245/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 3228
Ședința publică de la 04 Martie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE R. M. F.
Grefier A. - M. P.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanții I. O. V., I. O. A. și pe pârâta ., având ca obiect obligație de a face anulare clauză abuzivă; restituire sumă - Lg. 193/2000.
Procedură legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că, pentru acest termen de judecată, procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 18.02.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru data de 04.03.2014, când,
INSTANȚA,
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub numărul _ , reclamanții I. O. V., I. O. A. au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A. să dispună anularea clauzei contractuale incluse în convenția de credit nr._/27.09.2007 la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, precum si restituirea sumei de 3687,25 CHF si dobanda legala aferenta acestei sume, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantii au arătat că a încheiat cu pârâta convenția de credit indicată iar clauza respectivă este vădit abuzivă. Fiind vorba despre un contract de adeziune cu clauze preformulate, reclamantii nu au fost informati și nu au avut posibilitatea de a negocia această clauză. Nu le-a fost comunicat motivul prevederii comisionului de risc, iar suma pretinsă cu acest titlu este nejustificat de mare raportat la valoarea creditului. În realitate pârâta beneficiază de un venit necuvenit, o imbogatire fara justa cauza.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000. OG 9/2000. Legea 363/2007, OUG 99/2000.
În susținerea cererii, reclamantii au depus convenție de credit, planul de rambursare credit, alte înscrisuri.
Pârâta S.C. V. România S.A., legal citată, a formulat întâmpinare prin care a invocat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat instanței să dispună respingerea cererii de chemare în judecată. Pe fond, primul argument este dat de faptul că acest comision de risc, făcând parte din prețul contractului, dispozițiile legale nu permit cenzurarea sa de către instanța de judecată. A aratat că în ce privește prețul, în sfera noțiunii de preț intră atât sumele cât și dobânzile și comisioanele, fiind vorba despre contraprestații lunare ale creditului acordat, iar pentru ca o clauză să fie abuzivă, trebuie să respecte două categorii de cerințe, respectiv o cerință obiectivă – producerea unui dezechilibru major și o cerință subiectivă, să nu existe o negociere între cele două părți. Cu privire la prima cerință, trebuie plecat de la drepturile și obligațiile părților, banca împrumută o sumă globală, iar clientul se obligă să o ramburseze în tranșe care includ trei chestiuni: suma primită, profitul băncii(dobânda) și costurile activității de creditare, iar sumele plătite de client se regăsesc sub denumirea D. – dobânda anuală efectivă, care dacă este cunoscută de către client nu poate produce niciodată un dezechilibru. A aratat că dacă D. era cunoscută și părțile, cu o minimă diligență puteau să o prevadă, să o cunoască în acel moment, nu se poate considera că s-ar fi produs un dezechilibru.
Cu privire la aspectul subiectiv, al lipsei negocierii, trebuie plecat de la trei premise, respectiv: 1. Nu există o definiție a negocierii, legiuitorul nu a prevăzut și trebuie analizat de la caz de caz; 2. În materie bancară, clienții nu sunt consumatori captivi, ca în cazul furnizării de curent electric sau gaz metan când există un singur furnizor; 3. Ne aflăm în situația unui contract de adeziune. Negocierea nu poate lua forma unui contract diferit la fiecare client, cu privire la condițiile bancare negocierea înseamnă deplină informare și luare la cunoștință, să aibă posibilitatea să se gândească și să se răzgândească, iar contractele de credit sunt contracte reale, dacă după semnarea creditului banii nu sunt ridicați din bancă, contractul după o anumită perioadă se va desființa, contractul luând naștere la momentul ridicării banilor.
A mai aratat că principala nemulțumire a clienților este faptul că francul elvețian a crescut de la 1,9 la 3,6 lei, dar aceasta ține de contextul extern și nu de o culpă a băncii, încât să-i fie imputabilă și la final, acest contract să fie în parte cel puțin anulat. Mai precizează că nu este vorba despre o supragaranție a creditului datorită faptului că există o ipotecă, pentru client fiind simplu – obtine banii o dată și îi foloseste, însă din punct de vedere economic este vorba despre o preferință de folosire, banca trebuind să genereze un tablou mult mai amplu, respectiv depozite, credite acordate, gândirea creditelor neperformante, rate de la mai multe persoane.
Analizând lucrările cauzei, prin prisma exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune, instanța reține:
La data de 27.09.2007 pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de „bancă” și reclamantii în calitate de împrumutati, au încheiat convenția de credit nr._/27.09.2007 pe o durată de 288 luni, având ca obiect suma de_ CHF. Clauzele contestate prin prezenta acțiune au următorul conținut:
-art.5 lit.a din Condițiile Speciale-reclamantul împrumutat se obligă să achite comision de risc de 0,19 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată durata de derulare a Convenției de credit.
Asupra excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocata de catre parata prin intampinare reține următoarele:
Pentru soluționarea acestei excepții trebuie stabilit dacă motivul privind caracterul abuziv al unei clauze este de nulitate absolută sau relativă sau, mai exact, dacă interesul ce se urmărește a fi protejat prin intermediul sancționării practicii abuzive a comercianților este unul general sau privat.
Legea 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.
Sub acest aspect, se reține posibilitatea (sau chiar obligația) instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E. (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulității absolute.
În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.
În al treilea rând, după cum a susținut chiar și pârâta din prezenta cauză, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să poată justifica o astfel de ingerință.
În concluzie, pe baza acestor argumente și nu numai, în opinia acestei instanțe, interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută.
Prin urmare, în temeiul art.2 din Decretul 167/1958, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
Pe fondul cauzei în contradictoriu cu pârâta, instanța reține că reclamantul s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, act normativ incident în speță având în vedere calitatea de consumatori în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de împrumutător a încheiat contractul, acționând în cadrul activității sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin.2 din aceeași lege. Instanța reține că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută
În conformitate cu prevederile ar. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãși sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pãrților. Totodată, o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții în mod cumulativ și anume 1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator și 2) această clauză să genereze, prin ea însăși sau împreună cu alte clauze, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Legea nr. 193/2000 prevede, într-adevăr, o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, la care face referire pârâtă, prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociazã nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de platã, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altã parte, în mãsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Comisionul de risc reprezintă fără îndoială element al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Clauza referitoare la perceperea comisionului de risc ( ca atare, independent de cuantumul său) este în mod evident standard preformulată, chiar dacă este inclusă în Condițiile Speciale ale convenției de credit.
Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacã un comerciant pretinde cã o clauzã standard preformulatã a fost negociatã direct cu consumatorul, este de datoria lui sã prezinte probe în acest sens. În speță pârâta S.C. V. România S.A a invocat cuantumul comisionului de risc, în sensul că acesta a fost stabilit urmare a negocierii, și a solicitat citarea reclamantilor la interogatoriu vizând inclusiv eventuala solicitare de negociere care ar fi fost formulată de reclamanti anterior semnării contractului.
Reclamanta I. O. V. a sustinut ca printre nemultumirile legate de contractul de credit in momentul semnarii acestuia se afla si aceea legata de comisionul de risc aplicabil pe toata durata derularii creditului (intrebare si raspuns nr. 8), insa, raspunzand la intrebarea nr. 11 („ce informatii ati primit de la banca cu privire la creditul acordat?”), reclamanta a sustinut ca i-au fost oferite informatii privind „rata de plata lunara si costurile de acordare ale creditului- comisioane de toate felurile, dar nu si cel de risc”. Raspunsurile reclamantei sunt contradictorii iar pozitia sa cu privire la cunoasterea/necunoasterea existentei si semnificatiei comisionului de risc la data semnarii contractului, este oscilanta.
Pe de alta parte, reclamantul I. O. A. a precizat ca a aflat despre consturile reale ale creditului si implicit despre comisionul de risc abia la un an de la semnarea contractului, fapt care il nemultumeste, impreuna cu faptul diferentei de curs valutar al francului elvetian care a aparut in timp, intrucat plateste dublu (raspuns intrebarea nr. 24 si nr. 25).
Pornind de la ipoteza in care la momentul semnarii, nu li s-a explicat notiunea comisionului de risc, instanta retine ca totusi aceasta apare in contract ( art. 5 litera a) si art. 3.5) si pe graficul de rambursare (suma lunara de plata), iar reclamantii au platit aceasta sumă si nu au dovedit ca au solicitat și li s-ar fi refuzat explicarea rațiunii comisionului de risc.
Situația de fapt relevă că de fapt problema litigioasă a fost declanșată de rata de schimb leu/franc elvețian, deprecierea monedei naționale coroborat cu aprecierea francului elvețian conducând la creșterea ratei lunare suportate de consumator și, implicit, la creșterea costului total al creditului.
Pe de altă parte pentru reținerea caracterului abuziv al unei clauze nu este suficient ca aceasta să aibă caracter oneros și nici să determine creșterea obligațiilor financiare pentru consumator pe parcursul contractului (între altele în condițiile deprecierii monedei în care obține venituri raportat la moneda creditului) ci reclamantii ar fi trebuit să dovedească că respectiva clauză a creeat prin ea însăși sau împreună cu alte clauze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, existent încă de la momentul contractului chiar dacă s-a manifestat ulterior, sub acest aspect revenindu-le sarcina probei. În aceste condiții împrejurarea că reclamantii au introdus prezenta cerere la mai mult de 5 ani de la încheierea contractului, după ce au achitat aproape jumătate din valoarea totală a comisionului de risc, creează un dubiu semnificativ cu privire la susținerile privind împrejurările încheierii contractului și atitudinea lor subiectivă la acea dată, care profită pârâtei.
Pentru toate aceste motive instanța apreciază că nu sunt îndeplinite în speță condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, cererea în contradictoriu cu pârâta . urmând a fi respinsă ca nefondată.
În baza art. 453 C.proc.civ, va respinge cererea reclamantilor privind plata cheltuielilor de judecată pentru că reclamantii au căzut în pretenții, insa ii va obliga pe acestia la plata către pârâtă a sumei de 1250 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Respinge cererea formulată de reclamantii I.- O. V. si I.-O. A., cu domiciliul ales in IAȘI, . C..AV.I. S. L., nr. 28A în contradictoriu cu pârâta ., sector 2, București, ., .ca neîntemeiată.
Respinge cererea reclamantilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Obligă reclamantii la plata către pârâtă a sumei de 1250 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4.03.2014.
Președinte, PENTRU GREFIER
R.M.F. AFLAT IN CO, SEMNEAZA GREFIER SEF,
L. P. F.
RED. TEHN. R.M.F./21.07.2014
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 1661/2014.... | Pretenţii. Sentința nr. 4488/2014. Judecătoria IAŞI → |
|---|
