Obligaţie de a face. Sentința nr. 1974/2014. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1974/2014 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 10-02-2014 în dosarul nr. 14258/245/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1974/2014
Ședința publică de la 10 Februarie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE B. Ș.
Grefier C. P. C.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanta G. M. FOSTĂ C. -LA CABINET AVOCAT F. A. C. în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect obligație de a face constatare nulitate absolută clauză abuzivă; restituire sumă - Lg.193/2000.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 27.01.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru a delibera s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, când,
INSTANȚA,
Prin acțiunea formulată,reclamanta G. M. fostă C., în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat:
-Să se constate caracterul abuziv și nul absolut al clauzei nr. 5 lit. a) din convenția de creditare si al clauzei privind comisionul de administrare din actul adițional implementat tacit de pârâtă
-Să se repună părțile în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3.725 ron reprezentând comisionul de risc/administrare, plătit în virtutea acestor clauze, calculat începând din 26.05.2008 și până la data introducerii acțiunii, precum și restituirea comisionului de risc/administrare aplicat lunar la soldul creditului, calculat în continuare de la data introducerii acțiunii și până la pronunțarea hotărârii judecătorești;
- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta invocă, esențialmente următoarele: la data de 18.04.2008 a încheiat cu pârâta convenția de credit nr._, prin care a contractat un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de 15.000 ron, cu o perioada de rambursare de 60 luni, cu o dobândă fixă de 11,9% pe an (conform clauzei nr. 3 lit. a) din convenție).
Potrivit clauzei de la pct. 5 lit. a) din convenție, banca percepe un „comision de risc" în cuantum de 0,74” aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadența, pe toată de derulare a Conveției de credit". După . OUG nr.50/2010, pârâta a schimbat denumirea comisionului din risc în administrare, deși acest lucru era interzis de lege. Astfel, în virtutea acestei clauze a achitat pârâtei, în perioada scursă de la încheierea convenției, suma de 3.725 ron, reprezentând comision de risc/administrare aferent creditării.
La data de 15.04.2013, a invitat reprezentanții pârâtei în temeiul art. 720 ind. 1 C.pr.civ. în vederea rezolvării pe cale amiabilă a litigiului pendinte, însă opinia pârâtei rămâne aceeași că comision este întemeiat în virtutea minimalizării riscului la care ar fi supusă banca și este datorat în continuare, pe toată durata convenției, în aceeași valoare procentuală.
Clauza privind comisionul de risc redenumit administrare, ca, de altfel, întreaga convenție a fost prestabilita de către bancă, fară ca reclamanta să fi avut posibilitatea de a negocia sau de a influența în vreun fel această prevedere. Astfel, convenția de credit poate fi acceptată de client doar în integralitatea sa, împreună cu toate condițiile prestabilite de bancă, fiind evident că acesta este un contract standard, preformulat, nenegociabil. De altfel, art. 4 alin 2 din Legea 193/2000 instituie o prezumție de nenegocierea în favoarea consumatorilor în privința lor preformulate.
Conform articol 4 al. 1 si 2 din L. 193/2000, clauza privind comisionul de risc/administrare reprezintă o clauză abuzivă, întrucât nu a fost negociată în mod direct și individual cu împrumutații, în momentul semnării contractului de credit nu a existat posibilitatea reala de a influența existența sau conținutul acestei clauze.
La momentul încheierii convenției de credit nu am avut posibilitatea de a schimba sau exclude încasarea respectivului comision, mai mult decât atât nu le-a fost adus la cunoștință motivul pentru care a fost inclus în contract, scopul acestuia și mai ales cum a fost stabilit cuantumul acestuia raportat la situația lor. Astfel, în convenția de credit nu sunt informații suficiente pentru a determina ce reprezintă acest comision de risc, așa încât pârâta a încălcat și dreptul Consumatorului de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, prevăzute de dispozițiile art.l al.l in Legea nr. 193/2000.
Perceperea comisionului de risc în mod definitiv, fară posibilitatea de restituire a acestuia la sfârșitul perioadei contractuale în condițiile îndeplinirii întocmai de către împrumutați a obligațiilor asumate, creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile contractuale, în detrimentul lor, din moment ce returnarea împrumutului a fost deja garantată prin constituirea unei garanții reale imobiliare de rang I asupra imobilului, iar acoperirea riscurilor se face prin garanții, nu prin perceperea de comisioane. Mijloacele de garantare a unei obligații au, prin însăși esența lor, caracter accesoriu față de obligația principală, ceea ce înseamnă că ele pot fi urmărite doar în ipoteza în care debitorul obligației principale nu o execută. Mai mult imobilul este asigurat pentru acoperirea tuturor riscurilor, iar polita de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii, astfel încât banca se bucură de toate garanțiile materiale în vederea acoperirii unei eventuale neachitări a împrumutului din partea reclamanților.
Eliminarea din convenția de credit a clauzei privind comisionul de risc se impune și prin lumina dispozițiilor OUG nr. 50/2010, conform cărora băncile nu mai au dreptul de a încasa acest comision.
În concluzie, având în vedere imposibilitatea negocierii clauzelor, coroborată cu vătămarea produsă prin perceperea abuziva și nejustificată a comisionului de risc/administrare, convenția produce în detrimentul subsemnaților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
In ceea ce privește schimbarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare prin actul adițional implementat tacit, aceasta este lipsită de temei legal, actul adițional fiind lovit de nulitate absolută raportat la prevederile art.35 al.l lit.b, art.40, art.95 din OUGnr.50/2010.
După . O.G. nr.50/2010 pârâta era obligată să elimine din contract comisionul de risc. În loc să își îndeplinească obligațiile legale, pârâta a încercat să impună clienților un act adițional prin care să înlocuiască comisionul de risc cu un comision de administrare, perceput în același scop și în același cuantum.
Acest act adițional nu a fost semnat niciodată de reclamanți.
Art. 95 raportat la art.40 obligă instituțiile de credit să-și alinieze toate contractele de credit cu consumatorii la prevederile actului normativ prin încheierea de acte adiționale în termen de 90 de zile de la . ordonanței.
În concluzie, actul adițional întocmit unilateral de pârâtă prin care aceasta introduce un nou comision de administrare în convenția de credit este nul de drept potrivit dispozițiilor art.40 al.3 și art.95 al.4 din OUG nr.50/2010, întrucât această modificare nu este impusa de OUG nr.50/2010.
De asemenea, introducerea de noi comisioane pe parcursul derulării convenției de creditare este interzisă și de dispozițiile art.9 ind.3 lit.e pct.2 din O.G. nr,21/1992 privind protecția consumatorilor.
Mai mult, nulitatea clauzei privind comisionul de administrare din actul adițional se impune și ca urmare a constatării nulității clauzei 5a din convenția inițială, in virtutea principiului potrivit căruia nulitatea actului anterior atrage nulitatea actului subsecvent.
În drept, s-au invocat Lg. nr, 193/200, Codul Civil, OUG nr.50/2010, Legea 288/2010, Directiva i CEE nr. 13/93 și jurisprudența CJUE.
Reclamanta a fost reprezentată sau/și asistată de avocat cu delegație la dosar.
Pârâta, prin apărător, a formulat întâmpinare, din al cărei conținut instanța reține în mod rezumativ următoarele: pe cale de excepția se invocă:
a)excepția inadmisibilității;
b)excepția lipsei calității procesuale active;
c) prescripția dreptului la acțiune
2. În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii apreciind-o ca fiind neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma înscrisurilor depuse de părți, a dispozițiilor generale și speciale incidente în materia dedusă judecății, prezenta instanță constată următoarele:
Modul de soluționare a excepțiilor.
A) Privitor la excepția lipsei calității procesuale active se va reține că temeiurile de drept invocate în susținerea acestei excepții sunt vădit nefondate și nerelevante în raport cu obiectul acțiunii, care este guvernat de dreptul comun în materia capacității procesuale, respectiv a calității de persoană îndreptățită la reclamarea în justiție a acelor drepturi pretinse a fi încălcate sau/și nerespectate, a căror titular este reclamanta din speță.
Pentru toate aceste considerente, această excepție urmează a fi respinsă ca fiind nefondată.
B) Privitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, subliniem faptul că, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor invocate și constatarea nulității acestor clauze – pentru considerentele ce urmează a fi expuse – instituția prescripției dreptului la acțiune devine caducă și ineficientă din punct de vedere tehnico – juridic, acțiunea în constatarea nulității absolute fiind ab initio o acțiune imprescriptibilă, cu efectul principal al repunerii părților în situația anterioară – printr-o efectivă restitutio in integrum.
Pentru aceste considerente, urmează ca și această excepție să fie respinsă ca fiind nefondată.
C) Privitor la excepția inadmisibilății acțiunii, pentru motivele arătate de părți, aceasta urmează a fi respinsă ca fiind vădit nefondată, caracterul admisibilității unei acțiuni judiciare nefiind condiționat de plano de legiuitor de temeiurile de drept indicate în acțiunea introductivă, care, de jure, nu pot bloca accesul liber la justiție, statuat constituțional.
Pentru aceste considerente și această excepție urmează a fi respinsă ca fiind nefondată.
Modul de soluționare a fondului cauzei.
1. Considerații preliminare:
Clauza abuzivă este, de principiu, în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, 296/2004 și art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992 acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, crea în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauză considerată abuzivă, este necesar ca: a) aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, b) aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și c) să se fi încălcat cerințele bunei-credințe.
Cu privire la prima condiție, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale. Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ind. 3 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu – adică exact situația contractelor reclamanților. Prin urmare lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei. Cu alte cuvinte, după cum s-a arătat și în doctrina de specialitate, legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, dacă suntem în prezența unor contracte preformulate și /sau a unor condiții generale de vânzare.
Or, clauzele ce formează obiectul prezentei acțiuni se circumscriu întocmai acestor prescripții legale, deoarece contractele în discuție fac parte din categoria contractelor de adeziune și a condițiilor generale de vânzare, fiind preformulate și bazate pe principiul „take it or leave it". De altfel, pârâta însăși a încadrat convenția contractelor de adeziune. Rezultă fără dubiu din aceste argumente, dar și din cele dezvoltate în continuare în cuprinsul prezentei, faptul că voința consumatorilor a fost grav viciată la încheierea convențiilor de credit ce fac obiectul acțiunii.
Cu privire la cea de-a doua condiție, pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. Condiția menționată este îndeplinită în contractele ce fundamentează prezenta acțiune prin faptul că:
1. statuează exclusiv în favoarea pârâtei o . drepturi foarte importante, precum: dreptul de a modifica rata dobânzii și a diferitelor comisioane stabilite în contract(de risc, de rezervă minimă obligatorie etc), fără a fi prevăzute în contracte motivele determină o asemenea modificare; dreptul de a aplica cea mai împrumutatului (declararea ca scadent anticipat a creditului) pentru neîndeplinirea oricăror obligații de către acesta (deci chiar a unor obligații care nu sunt principale prin raportare la contractul de credit sau care, uneori, derivă din alte contracte încheiate cu pârâta sau din contracte încheiate cu alte instituții financiare); dreptul de a alege asiguratorul cu care trebuie să contracteze împrumutatul; dreptul de a debita depozitele împrumutatului, chiar neajunse la termen în cazul întârzierii plății ratelor de către împrumutat etc.
2. transferă întregul risc contractual în sarcina împrumutatului prin comisionul de risc ce îi este impus, prin garanțiile constituite, prin răspunderea cu întreg patrimoniul, prin încheierea contractelor de asigurare în favoarea băncii, la societăți de asigurare impuse de aceasta, prin suportarea riscului valutar.
Cu privire la cea de a treia condiție (nerespectarea cerinței bunei-credințe), îndeplinirea acesteia rezultă din comportamentul general al pârâtei, astfel: aplicarea arbitrară a comisionului de risc, indiferent de gradul de risc pe care îl prezintă împrumutații (acest comision a prezentat în timp o tendință crescătoare); modificarea unilaterală a ratei dobânzii numai în sensul majorării acesteia, chiar și atunci când diverși indicatori ai pieței financiare (EURIBOR, LIBOR etc.) au prezentat tendințe descrescătoare, dreptul pârâtei de a declara scadența anticipată a creditului, chiar dacă împrumutatul a achitat la zi ratele creditului(deci pentru neîndeplinirea altor obligații decurgând din contractul de credit)etc.
Principiul bunei-credințe a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părților.
Prin raportare la alin. (1) lit. a) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (anexa care, în principiu, reda conținutul anexei la Directiva 13/1993), sunt prezumate a fi abuzive:
a) clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. In acest sens, contractele prevăd dreptul pârâtei de a modifica rata dobânzii în situația în care apar schimbări semnificative, fără a defini însă în contracte aceste schimbări de o manieră care să permită identificarea lor de către împrumutați, respectiv verificarea îndeplinirii lor de către instanța de judecată
b) clauzele care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele
Clauzele contractului nu definesc (sau definesc de o manieră imprecisă); noțiuni esențiale, precum "schimbări semnificative", nu explica motivul aplicării anumitor comisioane (ex. motivul pentru care este perceput comisionul de risc), leagă aplicarea anumito clauze contractuale de aprecierea discreționară a pârâtului ("în opinia băncii").
Ca atare, clauzele în litigiu, contravin dispozițiilor Legii 193/2000, precum și excepției jurisprudențiale a CEJ care a statuat că situația inegală între consumator și profesionist nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract. Este motivul pentru care art.7 din Directivă, care, la paragraful 1, impune statelor membre să implementeze măsurile necesare, adecvate și eficiente pentru a determina încetarea utilizării clauzelor abuzive, precizează totodată în paragraful 2 că măsurile trebuie să cuprindă, printre altele, permisiunea acordată asociațiilor consumatorilor de o instanța de judecată pentru a aprecia dacă unele clauze redactate cu caracter general sunt abuzive și pentru a obține, dacă este cazul, interzicerea lor, chiar și atunci când acele clauze nu au fost utilizate în cadrul unor contracte determinate, prin recunoașterea explicită a „controlului jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau cuvântul adecont al prețului sau renumerației, față de serviciile și bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”. Directiva nr. 13/1993 art. 4 al. 2 și art. 8 – permite judecătorului național aplicarea acestor dispoziții în temeiul art. 148 al. 2 din Constituție, prin raportare la dispozițiile Legii 193/2000, în scopul statuat prin art. 8: „asigurarea unui nivel maxim de protecție consumatorilor”.
Contractul de credit, indiferent dacă acesta este cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, este un contract comutativ; dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile și obligațiile părților sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă, acestea sunt determinabile, în funcție de oscilațiile în orice sens a anumitor factori/indici concreți, fără a fi implicată în vreun fel voința uneia dintre părți.
Modalitatea în care pârâta și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unui aleatoriu, diferența dintre aceste două tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părților la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoașterea factorului care determină modificarea.
2. Considerații la speță:
In cazul convențiilor de credit deduse judecății, contractul este unul aleatoriu, dar numai din perspectiva consumatorului, deoarece variația dobânzii nu depinde de hazard, ci exclusiv de voința băncii, care apreciază dacă la un moment dat are interesul să crească dobânda, justificând această creștere prin schimbările semnificative ale pieței, fară a le identifica cu precizie.
Conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 79 din Legea nr.296/2004(Codul consumului), o clauză care nu a fost negociată de părți este considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Art. 45 și 57 teza a Il-a din Legea nr. 296/2004 reglementează dreptul consumatorilor „ de a fi informați în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor principale” ale serviciilor financiare oferite de către operatorii economici. Or, așa cum este formulat punctul 3.1.1 din condițiile speciale ale convențiilor de credit, acesta nu oferă decât o indicație vagă asupra condițiilor în care dobânda (care reprezintă costul serviciului de care împrumutatul beneficiază în momentul semnării contractului sau în perioada imediat următoare) se va modifica în viitor; în schimb, textul conferă libera și nelimitata apreciere a creditorului în privința modificării.
Cu privire la clauzele care instituie obligația împrumutatului de a plăti comisionul de risc, subliniem ca fiind de esența materiei, următoarele:
- clauza conform căreia comisionul de risc este aplicat la soldul creditului și este plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a creditului (clauza se regăsește în Convenția de credit la Punctul 5) litera (a) din Condițiile speciale ale Convenției).
- obligația împrumutatului să plătească băncii pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului (clauza se regăsește în Convenția de credit și în Actul Adițional întocmit în mod unilateral de pârâtă prin care se introduce un nou comision de risc.
Comparând definițiile din Condițiile generale ale convențiilor, observăm că atât comisionul de risc cât și dobânda sunt percepute pentru acordarea creditului. O observație pertinentă este că atât dobânda, cât și comisionul de risc sunt percepute pentru unul și același lucru, acest comision de risc nefiind altceva decât o dobândă mascată.
Comportamentul contractual al împrumutatului nu este cunoscut de la început de către bancă, astfel că a încasa un comision de la o persoană care, verificată fiind în evidențele incidențelor de plăți nu oferă nici o suspiciune cu privire la seriozitatea sa, este abuziv; un astfel de comision ar putea fi prevăzut cel mult în contract și perceput ulterior, în cazul întârzierilor repetate la plata ratelor, în urma calificării clientului respectiv într-o categorie specială de risc, acest lucru este imposibil de determinat de la începutul contractului și, în orice caz, nu se justifică pentru tot portofoliul de clienți. Din acest punct de vedere comisionul de risc este, așadar, necuvenit.
Trebuie subliniat că art. 44 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, prevede că împrumutătorii sunt obligați să informeze clienții prin menționarea posibilității modificării în sensul majorării, a sumelor datorate, în cazul materializării riscului valutar, a riscului de rată, a dobânzii ori în cazul creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract, în primul rând trebuie observat că regulamentul vorbește despre materializarea riscului, în defavoarea împrumutatului, ceea ce exclude din start ideea că ar fi permisă încasarea de către bancă în cazul opus, a unor sume care să îi acopere propriul risc.
Instanța reține că, dispozițiile din convențiile privitoare la rata dobânzii coroborat cu clauzele generale și speciale conduc la concluzia logică că pârâta . rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unei schimbări semnificative pe piața monetară.
Această clauză este una abuzivă tocmai prin reinterpretarea de către bancă în contextul arătat, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 1 al. 2 din Lg. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, dubiul fiind interpretat întotdeauna în favoarea debitorului, conform art. 983 Cod civil, deci în favoarea reclamanților.
În acest context, instanța nu va putea reține apărările pârâtei privitoare atât la accesul consumatorilor individuali la justiție care ar excede sferei de aplicare a Lg. 193/2000, cât și la inadmisibilitatea acțiunii pentru „subrogarea reclamantei în drepturile ANPC,”, deoarece acțiunea vizează, ope legis, stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale cu efectul anulării acestora.
Din actele și lucrările dosarului nu rezultă faptul că pârâta .-a asumat în egală măsură cu consumatorul un risc minim derivat din evoluția pieței monetare relevat în variația dobânzii, ceea ce creează în mod evident și indubitabil un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante,contravenind uzanțelor internaționale.
Pentru aceste considerente, prezenta instanță urmează a respinge toate excepțiile invocate, a admite acțiune, va constata nulitatea absolută a clauzei nr. 5 lit. a) din Convenția de creditare nr._ din 18.04.2008 și nulitatea absolută a clauzei privitoare la comisionul de administrate – din actul adițional, repune părțile în situația anterioară și dispune ca pârâta să restituie reclamantei suma de 3725 lei – cu titlu de comision de risc sau/și de administrate calculat de la 26.05.2008 și până în momentul introducerii acțiunii, reprezentând comisionul de risc sau/și de administrate aplicat soldului creditului calculat de la data introducerii acțiunii și până la momentul pronunțării hotărârii,obligă pârâta la plata dobânzii aferente debitului de la momentul introducerii acțiunii și la momentul plății efective, și, în subsidiar a obliga pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
•Respinge excepția inadmisibilității acțiunii, așa cum a fost ea invocată și motivată de pârâtă.
• Respinge excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, așa cum a fost ea invocată și motivată de pârâtă.
• Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, așa cum a fost ea invocată și motivată de pârâtă.
•Admite acțiunea formulată de reclamanta G. M., în contradictoriu cu pârâta .>
• Constată nulitatea absolută a clauzei nr. 5 lit. a) din Convenția de creditare nr._ din 18.04.2008 și nulitatea absolută a clauzei privitoare la comisionul de administrate – din actul adițional.
• Repune părțile în situația anterioară și dispune ca pârâta să restituie reclamantei suma:
a)de 3725 lei – cu titlu de comision de risc sau/și de administrate calculat de la 26.05.2008 și până în momentul introducerii acțiunii.
b) reprezentând comisionul de risc sau/și de administrate aplicat soldului creditului calculat de la data introducerii acțiunii și până la momentul pronunțării hotărârii.
• Obligă pârâta la plata dobânzii aferente debitului de la momentul introducerii acțiunii și la momentul plății efective.
• Obligă pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei.
Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată astăzi, 10 Februarie 2014, în ședință publică.
Președinte, Grefier,
Redactat B.Ș.
Tehn. 4ex. I.L. – 08.05.2014
| ← Actiune in raspundere contractuala. Sentința nr. 2014/2014.... | Fond funciar. Sentința nr. 1110/2014. Judecătoria IAŞI → |
|---|
