Pretenţii. Sentința nr. 5234/2014. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5234/2014 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 08-04-2014 în dosarul nr. 22240/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică de la 08.04.2014
Instanța constituită din:
Președinte: Z. L. F. M.
Grefier: R. M. G.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5234/2014
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant . IAȘI NEGREȘTI OAȘ și pe pârât . SA, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsă părți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier,
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 18.03.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru datele de 25.03.2014, 01.04.2014 și apoi pentru data de astăzi, când,
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
- Susținerile părților
1. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 17.07.2012, sub nr. mai sus menționat, în antet, reclamanta .. a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâta S.C. E. M. Distribuție S.A. să achite suma de_,10 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr.89/13.07.2012, penalități de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere calculate de la data scadenței facturii și până la încasarea efectivă a debitului, precum și cheltuielile de judecată.
În motivare, a arătat următoarele:
Între părți au fost încheiate contractele de prestări servicii nr.544-554/13.11.2008, prin care reclamanta s-a angajat să presteze servicii de defrișare pe mai multe trasee. Acestea au fost încheiate în baza Acordului Cadru de lucrări nr.247/31.10.2007.
Potrivit art.7.2 din acest acord cadru, "dacă în perioada de derulare a prezentului acord cadru, vor avea loc modificări esențiale ale legislației economice sau ale cursului de schimb valutar, modificări care pot afecta, din punct de vedere economic, fie pe achizitor, fie pe executant, în acest caz, prețurile unitare se vor stabili cu acordul comun al ambelor părți, prin negociere".
Serviciile au fost integral prestate de executant, fapt pentru care au fost încheiate procesele-verbale de predare primire, în temeiul cărora s-au emis facturi fiscale, care au fost achitate cu întârziere de pârâtă.
Având în vedere modificările semnificative ale cursului L.-Euro din perioada scursă între încheierea acordului și până la achitarea facturilor aferente contractelor menționate, a fost solicitată ajustarea prețului în repetate rânduri.
Pe aceste considerente, reprezentanții părților s-au întâlnit și au încheiat procesul-verbal de negociere din 15.01.2009, prin care au stabilit ca procentul de devalorizare aplicabil să fie de 11,9%. Acest act a fost încheiat la sediul pârâtei, dar va trebui să i se pună acesteia în vedere să îl depună la dosar, deoarece reclamanta nu se găsește în posesia unui exemplar.
Dată fiind negocierea respectivă, reclamanta a emis factura fiscală nr.89/13.07.2012, prin care a fost stabilită valoarea ce urma să fie achitată de pârâtă.
În ceea ce privește penalitățile solicitate, pârâta era obligată să achite contravaloarea lucrărilor executate în termen de 15 zile de la data primirii și înregistrării facturilor fiscale la Achizitor, conform art.18.1 din contract. Potrivit art.18.2, dacă pârâta nu își îndeplinea obligația, reclamanta avea posibilitatea să sisteze lucrările, ceea ce nu s-a întâmplat deoarece în general lucrările erau executate la momentul emiterii facturii. Penalitățile sunt datorate pentru întârzierea mai mare de 30 de zile la plata facturilor, conform art.23.2 din contract.
Este necesar ca pârâta să depună data de înregistrare a facturii fiscale, pentru a se stabili cu exactitate data de la care aceasta este obligată să achite penalități.
În drept, a invocat dispozițiile art.1166, art.1270, art.1516, art.1535 din Noul C.civ..
În dovedirea celor afirmate, a solicitat probele cu înscrisuri.
A anexat factura menționată în cerere (f.4).
2. Pârâta a formulat întâmpinare, depusă la 12.11.2012 (f.10), prin care a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, ca prescrisă sau pe fond, arătând următoarele:
Nu au fost respectate prevederile art.7201 C.pr.civ..
Dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, deoarece factura nr.89 a fost emisă la mai mult de 3 ani de la data semnării procesului-verbal de negociere din 15.01.2009, acțiunea fiind introdusă și mai târziu.
Factura nu îndeplinește condițiile legale în ceea ce privește momentul întocmirii acesteia, deoarece în materia dreptului fiscal se reține că pentru facturile referitoare la prestări servicii, termenul de emitere este cel târziu a 15-a zi lucrătoare a lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator (art.155 din legea 571/2003, coroborat cu H.G. 44/2004).
Conform art.1341 alin.1, faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor. Or, acestea sunt mult anterioare, astfel încât documentul din 2009 nu-și poate produce efectele.
Debitul nu este cert, deoarece din cuprinsul facturii nu rezultă de unde provine această sumă, având în vedere că între părți s-au derulat relații comerciale concretizate în 11 contracte de prestări servicii.
Nu se poate identifica din cuprinsul facturii despre ce fel de ajustare a unui preț este vorba și nici la care preț sau contract s-a aplicat aceasta. Obligația nu izvorăște din nicio prevedere contractuală și din niciun act adițional, acestea fiind singurele temeiuri care ar putea justifica o eventuală pretenție a reclamantei.
Nu pot fi invocate prevederile contractuale pentru stabilirea penalităților, de vreme ce pretenția principală izvorăște dintr-un proces-verbal de negociere, nu dintr-un contract.
În drept, nu a invocat alte prevederi legale.
În dovedirea celor afirmate, nu a propus vreo probă.
3. Reclamanta a depus o . înscrisuri la dosarul cauzei la 18.03.2013 (f.44 și urm.). Având în vedere ordinea aleatorie în care acestea au fost depuse, reclamanta le-a depus din nou, la cererea instanței, împreună cu o . precizări, la data de 17.06.2013 (f.139-140), prin care a arătat următoarele chestiuni suplimentare, cu trimitere la înscrisurile anexate și la numărul respectivelor anexe:
Pentru o parte dintre contractele din 13.11.2008 (nr.547, 549, 550, 552, 554), au fost încheiate acte adiționale la 22.12.2008 (anexele 13-17).
Pentru toate contractele respective, au fost emise facturi fiscale (anexele 18-28).
Toate aceste facturi au fost însușite și acceptate la plată, conform situației clientului (anexa 29).
Pentru că toate plățile au fost făcute cu întârziere, s-a solicitat ajustarea prețului în temeiul art.7.2 din Acordul cadru, lucru care a fost făcut prin procesul-verbal de negociere menționat (anexa 30). Prin acest act, nu s-a stabilit nicio sumă, astfel încât nu s-a născut niciun drept de creanță în patrimoniul reclamantei. Prin act, doar s-a recunoscut că aceasta are dreptul să calculeze un procent cu care să se actualizeze sumele plătite de către pârâtă.
În termen de 6 luni de la semnarea procesului-verbal, reclamanta a emis factura nr.38/14.07.2009 și anexa care a fost înregistrată la pârâtă la data de 23.07.2009 (anexa 31). Potrivit art.18.1 din contractele subsecvente de prestări servicii nr.544-554, pârâta avea obligația de a efectua de bună voie, plata în termen de 15 zile de la înregistrarea facturii.
Abia la acel moment din 23.07.2009 a fost individualizată creanța și a devenit scadentă, astfel încât de la acea dată trebuie calculat termenul de prescripție.
La 13.07.2013, reclamanta și-a diminuat pretențiile din factura 38/2009 la suma de_,10 lei, emițând factura 89/2012 (anexa 32), în conformitate cu procentul de actualizare a facturilor emise de ea, în valoare de 11,9%.
Deoarece pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a ajustării convenite, a fost introdusă prezenta acțiune, cu data poștei la 13.07.2012, în termen de 3 ani de la data când a început să curgă termenul de prescripție (la 23.07.2009).
A fost întocmită și o anexă la factură, prin care au fost explicate sumele cu privire la care s-a aplicat procentul de devalorizare.
Înscrisurile anexate au fost acordul cadru de lucrări nr.247/31.10.2007 (f.141), contractele de execuție de lucrări nr.544-554/13.11.2008, cu facturi aferente (f.145 și urm.), procesul-verbal de negociere din 15.01.2009 (f.183), factura fiscală nr.89/13.07.2012 (f.286).
4. La 30.08.2013, pârâta a afirmat că nu deține procesul-verbal de negociere din 15.01.2009, că reclamantei îi revine obligația de a-l depune și că ea înțelege să îi conteste existența (f.293).
La solicitarea instanței, a depus mai multe copii de pe registrul de intrări al societății (f.298 și urm.).
La termenul din 03.09.2013, consilierul juridic al pârâtei a arătat că nu înțelege să conteste calculul în sine al sumei solicitate cu titlu de ajustare preț, pe care îl consideră corect, aspect consemnat în încheierea de ședință de la acea dată (f.296 -verso).
5. În raport de aceste înscrisuri, reclamanta a făcut o . precizări la 18.10.2013 (f.508), corelând diverse elemente ale acestora pentru a demonstra reaua credință a pârâtei. Având în vedere desfășurarea ulterioară a dosarului și mai ales depunerea unei copii lizibile de pe acel proces-verbal de către pârâtă la termenul din 18.02.2014 (f.539), nu mai este necesară reluarea argumentelor respective.
6. La termenul din 04.03.2014, pârâta a mai depus o . înscrisuri, constând în adresa nr.464/13.01.2009 (f.541), adresă internă din 13.01.2009 privind invitarea reclamantei la negociere (f.542), decizia nr.5/14.01.2009 de numire a Comisiei de Negociere (f.543), actele adiționale la contractele dintre părți (f.544-557).
II. Aspecte procesuale
Prin încheierea din 05.02.2013 (f.35), instanța a respins cererea reclamantei de acordare facilități la plata taxei de timbru, dar a fost admisă în parte apoi cererea de reexaminare a acesteia, prin încheierea din 07.03.2013 (f.38), fiind eșalonată taxa de 5799 lei, în 5 rate lunare, incepând cu martie 2013 (1159,80 lei fiecare).
Dovezile plății unor rate au fost depuse la dosar (f.129-130, f.133, f.295).
Prin încheierea din 26.11.2013 (f.530), instanța a încuviințat proba cu audierea martorului S. Galinescu, acesta fiind ulterior înlocuit cu martora A. N., la data de 28.01.2012 (f.536).
Aceasta a fost audiată la termenul din 18.02.2014, declarația sa fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei (f.538).
III. Situația de fapt:
Între părțile .. și S.C. E. M. Distribuție S.A. a fost încheiat Acordul Cadru de lucrări nr.247/31.10.2007 (f.141). Lucrările la care se face referire în denumirea contractului erau defrișări pe traseele liniilor electrice aeriene de înaltă și medie tensiune.
Potrivit art.7.2 din acest acord cadru, "dacă în perioada de derulare a prezentului acord cadru, vor avea loc modificări esențiale ale legislației economice sau ale cursului de schimb valutar, modificări care pot afecta, din punct de vedere economic, fie pe achizitor, fie pe executant, în acest caz, prețurile unitare se vor stabili cu acordul comun al ambelor părți, prin negociere".
În baza acestui acord, au fost încheiate contractele de prestări servicii nr.544-554/13.11.2008 (f.145 și urm.), prin care reclamanta s-a angajat să presteze servicii de defrișare pe mai multe trasee. Reclamanta a emis și facturi corespunzătoare fiecărui contract, fiind un fapt necontestat că facturile au fost achitate de pârâtă cu întârziere.
Prin adresa nr.464/13.01.2009 (f.541), reclamanta a pus în vedere pârâtei că în perioada care s-a scurs de la depunerea ofertei în vederea atribuirii contractului cadru și depunerea ofertei pentru atribuirea contractelor menționate mai sus (n.i.: cele deja menționate), devalorizarea monedei naționale față de moneda europeană este semnificativă, depășind 10%. În consecință, reclamanta a solicitat aplicarea prevederilor art.7.2 din acordul cadru antemenționat, arătând că "în sensul acesta este necesară întocmirea de acte adiționale pentru fiecare contract încheiat".
În cuprinsul adresei se făcea referire la contractele de prestări servicii nr.544-554/13.11.2008 și la actele adiționale încheiate la 22.11.2008 la o parte din aceste contracte.
Pârâta a depus două documente interne care ar fi succedat notificării menționate și depuse de reclamantă la registratura sa, în raport de care reprezentantul procesual al reclamantei a afirmat că ar fi fost întocmite special pentru a fi depuse la dosarul cauzei ("pro causa"): adresă internă din 13.01.2009 privind invitarea reclamantei la negociere (f.542), decizia nr.5/14.01.2009 de numire a Comisiei de Negociere (f.543).
Acea comisie ar fi fost constituită, conform punctului 1, pentru "atribuirea și încheierea actelor adiționale la contractele de execuție lucrări de defrișări LEA MT", care urma să se facă la 15.01.2009. În comisie au fost numiți S. Galinescu, N. A. și C. A. (președinte).
În ordinea logică și cronologică a documentelor, a fost apoi încheiat procesul-verbal de negociere din 15.01.2009 (f.183), care a stat la baza emiterii facturii fiscale nr.89/13.07.2012 (f.286) de către reclamantă, pentru suma pretinsă în petitul acțiunii, reprezentând ajustare de preț.
Existența acestui document a fost negată cu rea-credință de către pârâtă timp de mai multe termene, pornind de la împrejurarea că reclamanta nu deținea originalul înscrisului.
Odată ce a fost audiată martora N. A. (f.538), care a recunoscut existența documentului și faptul că a fost parte în acea comisie de negociere, semnând înscrisul controversat, pârâta a depus ea însăși o copie mai lizibilă a actului, pe care nu putea să o dețină decât dacă ar fi fost făcută de pe original. Astfel, nu s-ar putea pretinde că aceasta ar fi o copie de pe copia depusă de reclamantă la dosar, fiind ilogic ca pârâta să fi putut face o copie mai lizibilă decât cea de la dosar, care servise drept copie pentru multiplicare. În orice caz, chiar presupunând că ar fi posibilă această operațiune, un asemenea efort nu ar fi putut fi justificat decât de necesitatea ca instanța să înțeleagă mai clar cuprinsul actului.
Interesul în acest sens nu putea să rezide în altceva decât în necesitatea confirmării afirmațiilor martorului, care a arătat instanței că procesul-verbal de negociere nu era menit să cuprindă rezultatul final și valid al negocierii, ci doar o propunere pe care comisia de negociere urma să o înainteze conducerii societății pârâte. Martorul a afirmat că nu crede că a fost aprobat coeficientul discutat (11,9%), deoarece nu au fost emise acte adiționale, așa cum ar fi trebuit, "conform practicii generale a instituției".
Arătând că nu se ocupa personal de problema defrișărilor, martorul a menționat că au mai fost încheiate acte adiționale între părți cu un alt obiect, dar și cu privire la devalorizarea monedei naționale.
Instanța a observat că, într-adevăr, au mai fost încheiate acte adiționale la 27.02.2008 între părți cu un alt obiect (f.544-548), și anume suplimentarea lucrărilor contractate și a prețului.
Prin actele adiționale din 27.02.2008 la contractele nr.39/28.01.2008 (f.549), nr.323/04.12.2007 (f.550) și urm., a fost stabilită și recalcularea prețurilor unitare în temeiul art.7.2 din acordul cadru nr.247/2007, menționându-se că prețurile unitare recalculate erau evidențiate în anexa 1 corespunzătoare. Pârâta a depus aceste acte adiționale pentru a demonstra practica (sau mai degrabă cutuma) emiterii unor astlfe de acte pentru rezolvarea problemei ajustărilor de preț. Ea nu a depus și alte procese-verbale de negociere care să fi precedat încheierea respectivelor acte adiționale privind ajustarea prețului.
Din cuprinsul efectiv al procesului-verbal de negociere nr.1816/15.01.2009 reies într-adevăr trei valori, cea medie (în cuantum de 11,9%) fiind nominalizată ca "procentul de devalorizare negociat" (între 13,26% și 9,8%).
Ar fi de stabilit dacă această sumă era finală sau dacă societatea pârâtă ar fi urmat să aprobe procentul, prin organele sale de conducere, după care ar fi trebuit să fie încheiate acte adiționale. În egală măsură, ar fi de stabilit care a fost momentul la care s-a născut dreptul reclamantei de a pretinde plata diferenței de preț rezultate din ajustare, acestea fiind elementele decisive pentru soluționarea cererii.
În termen de 6 luni de la semnarea procesului-verbal de negociere, reclamanta a emis factura nr.38/14.07.2009, în cuantum de_,04 lei și anexa (anexa 31 - f.284). Potrivit art.18.1 din contractele subsecvente de prestări servicii cu nr.544-554, pârâta avea obligația de a efectua de bună voie plata în termen de 15 zile de la înregistrarea facturii. Deși nu au fost administrate probe privind momentul înregistrării facturii în contabilitate, conform dispozițiilor contractuale menționate, este suficient a se stabili că termenul de plată nu era mai devreme de 29.07.2013.
A pretins reclamanta că această factură a fost emisă pentru o sumă mai mare decât cea negociată, în semn de protest față de neplata altor două facturi de către pârâtă. Ulterior, ea a emis însă factura din 2012 a cărei contravaloare a fost pretinsă prin intermediul prezentei acțiuni și care corespunde procentului de 11,9 %.
Se mai observă că art.19.2 din contractele menționate prevede că prețul contractului nu se actualizează, iar art.21.1 lit.a-c prevede că părțile contractante au dreptul, pe durata îndeplinirii contractului, de a conveni modificarea clauzelor contractului prin act adițional încheiat în scris și semnat de reprezentanții legali ai părților în următoarele cazuri: a. apariția unor circumstanțe care lezează interesele comerciale legitime ale acestora și care nu au putut fi prevăzute la data încheierii contractului b. achiziția de lucrări suplimentare care sunt necesare pentru finalizarea contractului. C. Renunțarea părții la lucrare.
Potrivit art.32.1 din contracte, modificarea clauzelor contractului poate fi făcută numai prin acordul de voință al părților, consemnat într-un act adițional la contract, încheiat în formă scrisă și semnat de reprezentanții legali ai părților.
Pârâta era obligată să achite contravaloarea lucrărilor executate în termen de 15 zile de la data primirii și înregistrării facturilor fiscale la Achizitor, conform art.18.1 din contracte. Potrivit art.18.2, dacă pârâta nu își îndeplinea obligația, reclamanta avea posibilitatea să sisteze lucrările, ceea ce nu s-a întâmplat deoarece în general lucrările erau executate la momentul emiterii facturii (conform reclamantei, aspecte pe care pârâta nu l-a negat). Conform art.23.2 din contract, sunt datorate penalități pentru întârzierea mai mare de 30 de zile la plata facturilor.
IV. Analiza excepției inadmisibilității
Din perspectiva parcurgerii unei eventuale proceduri de conciliere directă, anterioară acestui proces, instanța reține, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, că au existat discuții privind eventuala obligație a pârâtei de plată a contravalorii facturii indicate în petit, iar aceasta a negat și continuă să nege că reclamanta ar avea un asemenea drept corelativ.
Astfel, chiar presupunând că, din punct de vedere formal, discuțiile anterioare nu satisfac exigențele prescrise de art.7201 C.pr.civ. și urm., pârâta nu poate susține producerea unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, de vreme ce este evident că orice conciliere purtată între părți ar fi condus tot la introducerea acțiunii.
În consecință, va fi respinsă această excepție.
IV. Analiza excepției prescripției extinctive și a fondului
Pentru a soluționa excepția, este necesară o inversare a ordinii obișnuite de analizare a elementelor speței, care presupune verificarea introducerii acțiunii în termenul de prescripție și abia apoi a temeiniciei acesteia. Din cauza circumstanțelor speciale ale prezentei spețe, instanța trebuie să verifice izvorul pretinsei obligații mai mult decât ar face-o într-un alt tip de cerere pentru a stabili dacă dreptul la acțiune este sau nu prescris.
În primul rând, trebuie analizate atât teza reclamantei (conform căreia, procesul-verbal de negociere nr.1816/15.01.2009 încorporează acordul final de voință cu privire la stabilirea procentului de devalorizare a monedei), cât și teza pârâtei (potrivit căreia pentru încheierea acordului de voință mai era necesară o aprobare din partea conducerii societății cu privire la procentul stabilit și, subsecvent, încheierea unui act adițional). Pentru soluționarea excepției prescripției, nu trebuie în mod necesar și stabilit care teză este cea validă, ci trebuie verificat rezultatul la care s-ar ajunge dacă s-ar porni de la fiecare dintre cele două premise.
Astfel, temeiul pentru pretinderea unei diferențe de preț de către reclamantă îl constituie, după cum s-a și afirmat, art.7.2 din Acordul Cadru de lucrări nr.247/31.10.2007. Textul acestuia statuează că "prețurile unitare se vor stabili cu acordul comun al ambelor părți, prin negociere". Nu au fost stabilite alte norme sau criterii pentru calcularea procentului de devalorizare.
După cum s-a arătat în descrierea situației de fapt, art.19.2 din contractele încheiate pe baza acordului (nr.544-554) prevede că prețul contractului nu se actualizează, iar art.21.1 lit.a-c prevede că părțile contractante au dreptul, pe durata îndeplinirii contractului, de a conveni modificarea clauzelor contractului prin act adițional încheiat în scris și semnat de reprezentanții legali ai părților în anumite cazuri.
Totodată, însăși reclamanta, atunci când a solicitat aplicarea prevederilor art.7.2 din acordul cadru antemenționat, a arătat că "în sensul acesta este necesară întocmirea de acte adiționale pentru fiecare contract încheiat" (a se vedea adresa nr.464/13.01.2009).
În fine, în situația de fapt s-a reținut și că între părți au mai fost încheiate acte adiționale la 27.02.2008 la contractele respective între părți cu un alt obiect, și anume suplimentarea lucrărilor contractate și a prețului, în unele dintre actele adiționale făcându-se referire expresă la temeiul dat de art.7.2 din acordul cadru nr.247/2007.
În principiu, instanța reține că art.19.2 și art.21.1 lit.a-c au constituit inclusiv (dar nu numai) aplicații ale dispozițiilor art.7 ale acordului cadru sau o reafirmare a dreptului reclamantei de a pretinde recalcularea prețului, cu indicarea mai precisă a unor situații speciale în care acest lucru putea fi făcut.
Chiar în prezența acestor detalieri, se observă că la baza oricăror eventuale recalculări urma să stea tot voința concordantă a părților de ajustare a prețului. În unele situații, s-a ajuns chiar la încheierea unor acte adiționale care cuprindeau o astfel de voință concordantă.
După încheierea contractelor și a actelor adiționale menționate, la 13.01.2009 reclamanta a pretins încă o dată renegocierea - fiind de presupus că o pretinsese și anterior, de vreme ce au fost încheiate acte adiționale în acest sens. Forma sugerată de ea pentru încorporarea acordului de voință al părților a fost încheierea altor acte adiționale - probabil, în concordanță cu prevederile contractului, dar și cu uzanțele comerciale dintre părți.
Este cert că astfel de acte nu au fost încheiate, singurul temei pentru exprimarea pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză fiind încheierea unui proces-verbal de negociere a procentului de devalorizare a monedei.
Tot cert este că dacă instanța ar reține varianta susținută de pârâtă, acțiunea ar fi evident lipsită de temei deoarece neîncheierea actelor adiționale echivalează cu lipsa acordului de renegociere și a unui temei pentru a pretinde o sumă suplimentară. În aceste condiții, nici nu s-ar mai pune problema prescripției, deoarece nu s-ar putea calcula momentul la care termenul acesteia începe să curgă pe fondul lipsei unui izvor al obligației a cărei îndeplinire se pretinde, cele două elemente fiind intercondiționate, potrivit dispozițiilor Decretului 167/1958.
Prin urmare, pentru ca instanța să poată stabili care e momentul de la care curge termenul de prescripție, ea trebuie să folosească drept premisă varianta avansată de reclamantă, potrivit căreia faptul generator al obligației de plată a unei diferențe de preț l-a constituit într-adevăr procesul-verbal de negociere (fie direct, fie pe baza faptului că orice condiție a acceptării conținutului său de către reprezentanții pârâtei ar fi constituit o condiție pur potestativă).
După cum s-a arătat, instanța nu trebuie să stabilească în concret dacă obligația a luat sau nu naștere la vreun moment, ci doar cum s-ar calcula termenul de prescripție dacă aceasta a luat naștere în modalitatea susținută de reclamantă.
Cu toate acestea, instanța consideră că poate face două observații în afara contextului.
Prima ar fi că aparența cea mai puternică este în sprijinul tezei că nu erau necesare acte adiționale pentru nașterea obligației pârâtei de suportare a ajustării prețului, în pofida faptului că însuși administratorul reclamantei a făcut trimitere la o astfel de formalitate. Astfel, nu s-a făcut dovada existenței altor procese-verbale de negociere care să fi precedat celelalte acte adiționale prin care s-au făcut ajustări de preț, aspect care ar fi relevat mecanismul "negociere scrisă + act adițional" al uzanței dintre părți. Or, neevidențierea unui astfel de mecanism înseamnă că voința concordantă a părților ar fi putut fi încorporată și într-un altfel de document decât actul adițional, atât timp cât acesta prezenta aparența unui acord, iar un astfel de act putea fi tocmai procesul-verbal de negociere. Totodată, nu poate fi ignorată nici reaua-credință procesuală a pârâtei, care a negat exstența actului până când această poziție ar fi fost în contradicție chiar cu afirmațiile fostului angajat, care a recunoscut semnarea actului. Abia după ce a fost pusă în fața evidenței existenței actului, pârâta a avansat teoria necesității acceptării procentului de negociere și de către membrii conducerii societății, pe fondul lipsei unui mandat total din partea acesteia pentru membrii comisiei de negociere. În fine, lipsa acestui mandat este discutabilă, deoarece teza avansată de membrul comisiei de negociere audiat ca martor nu este susținută nici măcar de documentul prin care a fost desemnată această comisie (decizia 5/14.01.2009), act cu privire la care reclamanta a susținut că ar fi fost întocmit pro causa. Atât conținutul acestei decizii, cât și conținutul procesului-verbal de negociere invocat sugerează că mandatul era acordat pentru o negociere finală.
A doua, prezentată doar pentru acuratețe juridică, ar fi că instanța are mari rezerve cu privire la argumentul privind condiția pur potestativă, deoarece într-o astfel de situație însăși obligația asumată sub o astfel de condiție ar fi nulă, nu doar condiția (așa cum probabil a dorit să sugereze reclamanta), deoarece ar vădi lipsa voinței de a contracta, conform art.1010 C.Civ. vechi, aplicabil în speță.
Trecând peste aceste expuneri suplimentare și revenind asupra necesității de a urmări teza reclamantei, instanța va analiza modul de curgere a prescripției pornind de la premisa avansată de aceasta: suficiența procesului-verbal de negociere.
Sub acest aspect, se reține că apare ca implicit faptul că această premisă are la bază ideea potrivit căreia stabilirea procentului de devalorizare în această manieră nu s-a făcut în temeiul contractelor dintre părți (deoarece asta ar presupune încheierea de acte adiționale), ci în temeiul acordului cadru, astfel încât nu sunt aplicabile regulile contractelor în general, deci nici cele privind emiterea facturilor și scadența lor, invocate de reclamantă.
Aceasta înseamnă că nașterea obligației și exigibilitatea ei nu depindeau în speță de emiterea unei facturi, dispozițiile art.7.2 din acordul cadru nefăcând referire la asemenea formalități, ci doar la purtarea unor negocieri.
Potrivit art.7 din Decretul 167/1958, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în obligațiile care urmează sa se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe sa curgă de la data nașterii raportului de drept. În fine, dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe sa curgă de la data cînd s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.
În pofida sugestiilor reclamantei, emiterea facturii nu constituia o astfel de condiție, ci doar o formalitate financiar-contabilă, fără o relevență în plan juridic (mai ales în lipsa unei acceptări). Desigur, dacă ar fi fost aplicabile în speță dispoziții contractuale ce reglementau momentul emiterii facturii ca fiind în mod obligatoriu la o anumită perioadă de la existența elementelor suficiente pentru calcularea sumei încorporate, atunci s-ar fi putut analiza dacă momentul exigibilității obligației ar fi fost amânat până la expirarea unei asemenea perioade. După cum s-a afirmat cu trei paragrafe mai sus și după cum trebuie reiterat, pentru subliniere, regulile contractelor succesive dintre părți nu sunt însă aplicabile, deoarece stabilirea eficientă a procentului de devalorizare prin proces-verbal de negociere a fost făcută dincolo de prevederile contractelor respective, direct pe baza acordului cadru, ce nu conținea reguli cu privire la emiterea unor facturi în urma negocierii procentului de devalorizare.
Elementele exterioare ale acordului de voință cu privire la acest procent sugerează nașterea unei obligații necondiționate și netemporizate a pârâtei de achitare a sumei calculate prin aplicarea procentului la valoarea plăților făcute cu întârziere în temeiul contractelor.
Nu s-ar putea reține faptul că reclamanta își putea acorda singură un termen nedeterminat de pretindere a executării obligației, prin prorogarea emiterii unei facturi aferente. Astfel, aceasta a emis o primă factură la circa 5-6 luni după încheierea negocierii, care nici măcar nu corespundea valorii negociate, iar după alți circa 3 ani a emis o nouă factură, cu respectarea procentului, vădind o atitudine ezitantă (pe care este adevărat că a explicat-o în cuprinsul concluziilor scrise).
Prin urmare, prescripția în speță a început sa curgă de la data nașterii raportului de drept (al cărui conținut este dat de pretinsa obligație a pârâtei de a plăti suma calculată prin aplicarea procentului de devalorizare de 11,9% și de dreptul corelativ), iar data nașterii acestui raport este cea a încheierii acordului de voință dintre părți (izvor de obligații, conform teoriei generale a dreptului civil) cu privire la valoarea procentului, adică cea a încheierii procesului-verbal de negociere nr.1816/15.01.2009. Așa cum nașterea acestui raport nu depinde de avizarea ulterioară de către conducerea societății pârâte (conform tezei avansate de relcamantă), ea nu depinde nici de calcularea efectivă de către reclamantă a unui preț unitar prin folosirea criteriilor aplicabile ori de emiterea de către aceasta a unei facturi.
În mod evident, de la întocmirea procesului-verbal de negociere până la introducerea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, astfel încât dreptul material la acțiune al reclamantei s-a stins, în conformitate cu art.1 alin.1 din Decretul 167/1958, fiind stins și dreptul de a pretinde penalități, potrivit celui de-al doilea alineat.
În concluzie, se poate sublinia încă o dată cercul vicios pe care îl presupune aplicarea dispozițiilor legale la situația de fapt și interpretarea relației contractuale dintre părți: fie obligația de plată a sumei recalculate s-a născut odată cu încheierea procesului-verbal de negociere (veritabil contract), dar ea a devenit între timp imperfectă (naturală), fie obligația de plată depindea de atingerea acordului de voință prin acceptarea procentului negociat de către conducerea societății pârâte, caz în care acțiunea ar fi însă neîntemeiată, deoarece nu s-a făcut dovada unei asemenea acceptări (prin depunerea unui act adițional sau prin alt mijloc de probă). Folosind premisa reclamantei (cu sublinierea că ea nu a fost confirmată expres de instanță, ci doar apreciată ca reprezentând o teorie cu o aparență de validitate mai puternică), se ajunge la concluzia că dreptul material la acțiune este prescris.
Tot în încheiere, instanța trebuie să afirme că soluția în speță nu poate fi influențată nici de vădita rea-credință a pârâtei (care a amânat cu mult stabilirea completă și corectă a situației de fapt, negând existența procesului-verbal de negociere), nici de eventualul abuz de poziție dominantă al pârâtei, care ar fi influențat relațiile contractuale dintre părți, potrivit celor arătate de reclamantă în concluziile scrise. Astfel, chiar presupunând că pârâta ar fi profitat de raportul de forțe dezechilibrat între ea și reclamantă (ceea ce nu este deloc neverosimil, dar nu s-a probat), ceea ce ar fi descurajat-o implicit pe aceasta să emită factura mai repede sau (mai important) să introducă prezenta acțiune mai repede și în termen, o astfel de împrejurare este irelevantă, atât timp timp cât nu constituie o cauză de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție (conform legii) și nici nu a fost invocată drept cauză de repunere în termen.
Pentru toate aceste considerente, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, ridicată de pârâta S.C. E. M. Distribuție S.A. și va respinge acțiunea ca atare, pentru prescripția dreptului material la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, ridicată de pârâta S.C. E. M. Distribuție S.A. (denumită de parte expceția prematurității).
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, ridicată de pârâta S.C. E. M. Distribuție S.A..
Respinge cererea formulată de reclamanta .. (cu sediul social ales la "SCA C. & C." în Iași, ..3, ..1A, etaj 4, .) în contradictoriu cu pârâta S.C. E. M. Distribuție S.A. (cu sediul în Iași, .-150,CP_, jud.Iași), pentru prescripția dreptului material la acțiune.
Cu apel, în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.04.2014.
Președinte Grefier
Z.L.F.M. R.M.G.
Red/ Tehnored Z.L.F.M.
4 ex./26.05.2014
| ← Fond funciar. Sentința nr. 4259/2014. Judecătoria IAŞI | Pretenţii. Sentința nr. 5232/2014. Judecătoria IAŞI → |
|---|
