Acţiune în constatare. Sentința nr. 1938/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1938/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 19080/245/2014
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Ședința publică din data de 10 Februarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE Z. L. F. M.
GREFIER Z. N.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1938/2015
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant F. C. I., reclamant F. C. și pe pârât ., având ca obiect acțiune în constatare; constatare caracter abuziv și nul absolut clauză; restituire comision de risc; obligația de a face-Lg.193/2000.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 27.01.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru termenul din 03.02.2015 și ulterior pentru cel de astăzi, când:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
I. Susținerile părților
1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.01.2013, sub nr. mai sus menționat, în antet, reclamanții F. C. I. și F. C. a chemat în judecata pârâta S.C. V. România S.A., solicitand instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună:
- anularea clauzei nr.5 lit.a din convenția încheiată de părți (convenția de credit nr._/03.05.2007, în continuare “convenția”) ca abuzivă;
- restituirea sumei de 1861 CHF, plătite în virtutea clauzei din art. 5 lit.a din contract, reprezentând comisionul de risc calculat de la data încheierii convenției și până la data introducerii acțiunii, precum și restituirea comisionului de risc/administrare aplicat lunar la soldul creditului, calculat în continuare de la data introducerii acțiunii până la data pronunțării hotărârii judecătorești;
- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective;
- obligarea pâratei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, au arătat următoarele:
Au încheiat cu pârâta V. România convenția de credit menționată, nenegociată, prin care s-a constituit un credit cu garanție reală imobiliară în valoare de_ CHF, cu o perioadă de rambursare de 264 luni, cu o dobândă fixă de 4,25% pe an, conform clauzei prevăzute de art.3 lit.a din convenție.
Art.5 lit.a din convenție precizează că se percepe un comision de risc în cuantum de 0,1%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
După . OUG 50/2010, pârâta a schimbat denumirea comisionului de risc în administrare, deși acest lucru era interzis de lege.
În virtutea acestor clauze, au achitat sumele pretinse prin prezenta acțiune.
Potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 și 3, art.4 alin.1 din legea 193/2000, art.5 considerentul 20 din Directiva 13/93/CEE, profesionistul are două obligații legale, și anume de a informa corect și complet consumatorul și de a nu crea dezechilibre semnificative între drepturile și obligațiile părților prin acele clauze pe care nu le-a negociat direct și individual cu acesta.
Nici legea internă, nici Directiva nu instituie obligația de negociere pentru vreuna dintre părțile contractului.
Pârâta și-a încălcat ambele obligații.
Convenția dintre părți este una cadru, preformulată, fără a exista posibilitatea reală a împrumutatului de a influența clauzele (cu excepția cuantumului împrumutului și a duratei sale), acesta având doar posibilitatea să adere la act, conform definiției date de art.3 din Norma din 16.02.2007 aprobată prin Ordinul 92/2007 al ANPC.
Nu se precizează clar în contract ce reprezintă acest comision de risc, care este scopul includerii lui în contract sau cum a fost stabilit cuantumul acestuia, nefiind suficiente informații cu privire la acesta în convenție.
Această nerespectare a obligației de informare corectă a consumatorului este cu atât mai evidentă dacă raportarea se face la natura produselor și serviciilor, reglementate printr-o legislație foarte complexă.
Importanța informării a fost subliniată și de CJUE în Hotărârea sa din 21.03.2013 din cauza C-92/11 în procedura dintre RWE Vertrieb AG și Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen, dar și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.578/14.02.2012.
Condiția dezechilibrului semnificativ se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului.
Conform jurisprudenței, în analiza echilibrului contractual trebuie plecat de la echivalența prestațiilor și trebuie stabilit dacă drepturile și obligațiile reciproce au, dacă nu o valoare egală, cel puțin una apropiată. Dezechilibrul de natură economică nu e necesar să fi existat efectiv în patrimoniul consumatorului.
Perceperea comisionului de risc reprezintă un factor de creare a unui dezechilibru între părți, de vreme ce împrumutul este oricum garantat prin ipotecă rang I asupra imobilului, iar acesta este asigurat împotriva riscurilor, iar polița de asigurare a fost cesionată Băncii. Acoperirea riscurilor se face prin garanții, nu prin perceperea de comisioane. Totodată, în contract nu se specifică nimic despre restituirea, măcar în parte, a vreunei sume la finalul contractului. Mijloacele de garantare sunt accesorii, putând fi urmărite doar în caz de neexecutare a obligației principale.
Schimbarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare prin actul adițional implementat tacit este lipsită de temei legal, actul adițional fiind lovit de nulitate absolută, raportat la dispozițiile art.35 alin.1 lit.b, art.40, art.95 din OUG 50/2010, pârâta fiind de fapt obligată să elimine cu totul comisionul de risc la . acelui act.
În drept, reclamanții au invocat prevederile menționate.
În susținerea pretențiilor, au solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosar, anexând: convenția de credit nr._/03.05.2007 (f.12 și urm.); graficul de rambursare (f.22 și urm.); poliță de asigurare (f.46-49), contract de garanție reală imobiliară de rangul II (f.50 și urm.), extras de carte funciară, extras de cont (f.57 și urm.).
2. Pârâta S.C. V. România S.A. a depus întâmpinare la data de 07.07.2014 (f.66 și urm), prin care a arătat următoarele:
Clauza privind comisionul de risc nu poate forma obiectul cercetării in lumina dispozițiilor art. 4 alin 6 din Legea 193/2000.
În motivarea cererii introductive, reclamanții arată faptul că banca a perceput acest comision fără a informa în legătură cu acesta. Or, dacă obligația de efectuare a unor costuri specifice de risc de credit își are izvorul în lege atunci, în baza principiului ca nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, nu revenea în sarcina băncii obligația de a informa reclamanții cu privire la dispozițiile legale.
Acest comision nu este unul suplimentar costului total al creditului sau altfel spus acest comision face parte constitutivă din dobânda anuala efectivă (D.), deci din prețul (obiectul) contractului.
Prin urmare, atâta timp cat pentru punerea la dispoziție a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anulae efective (D.) mai mare decât dobânda curentă, este evident ca plata comisionului de risc (ce determină alături de alte comisioane diferența dintre dobânda curenta și dobanda anuală efectivă) reprezintă o contraprestatie pentru acordarea imprumutului. De altfel, acest lucru este precizat și de dispozițiile art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit.
Pentru serviciul de punere la dispoziția consumatorului a unui credit de o anumita valoare și pentru o anumită perioadă de timp, banca are dreptul la contraprestația acestuia ce consta in plata dobânzii anuale efective. Valoarea D. este prevăzuta expres în convenția părților și nu a fost contestată sub niciun aspect. Împrejurarea ca banca a propus consumatorilor, iar aceștia au agreat formula de D. constituit dintr-o dobânda mai mica si o . comisioane nu înseamnă că nu există o contraprestație a băncii pentru comisioanele pretinse și menționate în convenția de credit. Ține de politica de marketing a fiecărei bănci de a decide dacă utilizează o dobândă egală cu D., fără niciun alt comision, sau utilizează o dobânda curentă mai mică decât D. la care se adaugă alte comisioane. Atâta timp cat clauzele cu privire la comisioane au fost clar exprimate și nu au fost ascunse de bancă, iar consumatorul a avut posibilitatea să constate că aceste comisioane fac parte din D. nu se poate pune problema lipsei contraprestației băncii.
Referitor la claritatea clauzei, informațiile referitoare la destinația comisionului sau la justificarea acestuia nu sunt determinante și esențiale pentru aprecierea caracterului clar și inteligibil. Comisionul de risc reprezintă o prestație lunară stabilită în sarcina consumatorului, iar claritatea clauzei este dată de indicarea întocmai a acestei valori, de posibilitatea concretă și efectivă a determinării întinderii acestui comision și nicidecum de definirea termenului "risc" sau de menționarea rațiunii pentru care banca a înțeles să îl includă în costul creditului.
Astfel, instanța urmează să îl excludă de la control, deoarece altfel ar lipsi contractul de cauză juridică.
Clauza din art. 5.a din convenția de credit nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerată abuzivă, conform art. 4 alin.1 din Legea 193/2000.
Astfel, nu se poate retine ca fiind îndeplinită condiția lipsei negocierii doar datorită simplului motiv al preformulării convenției de către bancă atâta vreme cât reclamanții nu au și nici nu au formulat o contraofertă.
Dispozițiile art.4 alin.2 și 3 din lege consacră două chestiuni: răstoarnă sarcina probei negocierii și stabilește că această dovadă trebuie făcuta de comerciant (deci de parată), iar având in vedere caracterul de fapt juridic al negocierii, aceasta se poate face prin orice mijloc de probă; instituie o prezumție simplă de lipsă de negociere în cazul contractelor standard preformulate unde consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența clauzele contractuale (art.4 alin.2).
Prezumția de nenegociere este răsturnată de bancă prin dispozițiile condițiilor speciale ale convenției. Astfel, ar trebui sa rețină atenția două chestiuni esențiale care indică faptul că produsul vândut consumatorului are un caracter negociabil.
În primul rând, se reține structura dihotomică a convenției de credit, care presupune compunerea convenției din doua părți: condițiile generale și condițiile speciale. Condițiile speciale sunt cele adaptate situației particulare a fiecărui client, cele generale prevăzând pe larg înțelesul noțiunilor și modalitatea de aplicare a clauzelor speciale.
Instanța trebuie să analizeze cu atenție punctul 11 din Condițiile speciale și, mai exact, nota de subsol (numerotată cu 9) aferentă acestui punct. Se observă în scopul indrumării angajaților Băncii în vederea întocmirii contractelor cu clienții, în explicația primită la finalul convenției pentru nota de subsol 10 se arată în mod foarte clar că punctul 11 din Condițiile special denumit “Alte mențiuni” se completează de la caz la caz cu clauze derogatorii de la Condițiile Generale".
Fără a fi ceva preconstituit de bancă în vederea unui eventual litigiu (departe gândul de pârâtă la momentul 2007-2008), Banca a prezentat reclamantei un produs în întregime negociabil, astfel că ținea numai de reclamantă să încerce printr-o contraoferta influențarea clauzelor contractuale pe care le aprecia nefavorabile la momentul respectiv. Mai mult, nu se poate invoca lipsa mijloacelor sau a posibilităților intelectuale de a pune in mișcare o negociere pentru a plia convenția în conformitate cu interesele sale, la fel cum nu poate invoca faptul ca banca a obligat-o la semnarea convenției întrucât reprezintă un fapt notoriu mediul concurențial în care își desfășoară activitatea băncile comerciale din România.
Or, atitudinea pasivă a unei persoane, de a nu formula o contraoferta si, deci, de a da curs dialogului specific negocierii nu poate produce rezultatul anulării unei clauze prevăzute în contra sa doar motivat de faptul ca nu a existat negociere.
Pasivitatea persoanei care nu a prezentat o controferta conform intereselor sale la data semnării convenției de credit nu poate avea rezultat anularea clauzei respective ca nefiind negociata intrucat s-ar incalca principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca in susținerea intereselor sale propria sa atitudine culpabilă. În speța de față, atitudinea culpabilă a reclamanților este reprezentata exact de lipsa de interes privind negocierea ofertei băncii concretizată prin neprezentarea unei contraoferte care să-i satisfacă interesele.
Privind realizarea voinței juridice, se reține că acceptarea unei oferte de a contracta nu reprezintă o obligație după cum nici propunerea unei contraoferte nu este o obligație, ci un drept al părții care îl exercită sau nu, in funcție de interesele sale la momentul precontractual.
A susține ulterior încheierii contractului prin manifestarea de voință liber consimțită ca acesta nu a fost negociat doar pentru că partea nu a avut interes la momentul încheierii lui sa negocieze oferta primită înseamnă a lăsa la latitudinea consumatorului aprecierea caracterului negociat sau nu a unei clauze sau a unui contract, in funcție de interesele sale ulterioare, ceea ce încalcă principiul siguranței actului juridic ajuns in circuitul civil și principiul forței obligatorii a convențiilor legal făcute.
Deoarece Condițiile special cuprind forma finală a împrumutului acordat și a costului acestuia, în urma întâlnirii ofertei cu acceptare și realizarea acordului de voința liber consimțit al partilor, iar comisionul de risc este exprimat clar in aceste condiții rezultă că această clauză are caracter negociat.
Deoarece Condițiile speciale cuprind forma finala a imprumutului acordat si a costului acestuia, in urma intalnirii ofertei cu acceptare si realizarea acordului de voința liber consimțit al partilor iar comisionul de risc este exprimat clar in aceste condiții, rezulta ca aceasta clauza are caracter negociat.
Împrejurarea că acest comision este regăsit si în condițiile generale ale convenției nu afectează caracterul negociat al clauzei. Comisionul de risc este plătit de reclamanți in baza art. 5 lita din Condițiile special si nu in baza reglementarii generale cuprinde in art. 3.5 din Condițiile generale.
Acest din urmă articol creează doar cadrul general pentru negocierea părților, care părti pot deroga de la conditiile generale (a se vedea mai sus despre art.11 din Condițiile speciale), însă nu impune plata lui. Acest raționament este susținut și de faptul ca, in cadrul Condițiilor generale sunt menționate anumite tipuri de comisioane pe care reclamanții nu le datorează si nu le plătesc tocmai pentru ca, prin Condițiile speciale negociate, acestea au fost menționate ca fiind rezerva minima obligatorie, comision de monitorizare polița de asigurare, comision pentru modificarea perioadei de utilizare.
Prin urmare, clauza este una negociată.
În ceea ce privește condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile parților in detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credinte, nici aveasta nu este indeplinita.
Astfel, comisionul de risc a fost stabilit la data incheierii convenției, fiind clar precizat, dimenstionat concret, stabilită scadența lui, trecută în planul de rambursare al creditului in mod distinct.
Perceperea comisionului de risc nu poate fi considerată abuzivă chiar dacă reclamanții au garanție reala imobiliara in favoarea băncii atât prin prisma evoluțiilor de pe piața (datorată crizei economice ce reprezintă un fapt notoriu și care a dus la deprecierea cu pâna la 50% a imobilelor din anii 2007-2008 și până în prezent), cât și prin prisma cuantumului creditului care este unul destul de ridicat, pe o perioadă îndelungata de timp. In acest context trebuie luate in considerare toate aspectele ce pot concura la expunerea băncii riscurilor devalorizării sau diminuării garanțiilor ce au fost constituite in favoarea sa, cu consecința de a nu i se restitui integral suma acordata și de a nu încasa profitul preconizat.
Nu se poate reține crearea unui dezechilibru semnificativ prin perceperea acestui comision atâta timp cat suma lunar pe care reclamanții trebuie sa o plătească nu apare ca fiind împovărătoare, procentul indicat de art.5 lit.a aplicat la soldul creditului nefiind exagerat, iar comisionul se diminuează pe măsură ce se achita din valoarea creditului.
Dezechilibrul contractual nu trebuie analizat prin raportare la valoarea lui și valoarea totala a comisionului de risc, ci trebuie privit prin raportare la procentul lunar, la perioada lungă pentru care s-a acordat creditul si nu în ultimul rând prin prisma faptului că un contract de credit presupune o executare succesivă din partea reclamanților, în timp ce prestația băncii a fost o executare uno icto, aspect ce trebuie luat in considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate prin contract.
A susține ca un comision este abuziv doar pentru ca reclamanții, in calitate de împrumutati, nu primesc in contrapartidă niciun serviciu inseamnă a ignora și caracteristicile contractului de credit, care deși nu este unul aleatoriu, implică un mod de executare doiferit al obligațiilor. Astfel, in timp ce banca acorda imprumutul . la momentul încheierii contractului, consumatorul își execută obligația de plată lunar, pe o perioada îndelungată de timp, aspect ce impune anumite cheltuieli în sarcina băncii în legătura cu tot inseamna administrarea contractului de credit pe toata perioada derulării lui, cheltuieli ce se regăsesc în costul creditului sub forma unor comisioane bancare (spre deosebire de dobânda care reprezintă profitul-beneficiul) a căror incasare nu poate apărea ca abuziva atâta timp cat au fost clar exprimate și însusite de către consumator.
Într-o soluție pronunțată în calea de atac Curtea de Apel C. a indicat că „perceperea comisionului de risc nu poate fi considerată abuzivă chiar dacă în favoarea băncii au constituit garanții imobiliare. Desi nu a avut la dispoziție un calcul concret, prima instanță s-a exprimat in sensul ca garanțiile acordate sunt suficiente pentru a acoperi o eventuală neexecutare a contractului. Ori, având în vedere că perioada pe care s-a acordat creditarea este destul de mare și cuantumul ridicat al sumei împrumutate trebuie luate în considerare toate aspetele care pot concura la expunerea băncii riscul devalorizării si diminuării garanțiilor ce au fost constituite în favoarea băncii și prin urmare a riscului de a nu i se restitui integral suma acordată și de a nu incasa profitul preconizat.".
Implementarea tacită a actului adițional este pe deplin legală și în conformitate cu cerințele OUG 50/2010.
Anularea clauzelor indicate nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, fiind vorba în speță despre o excepție de la principiul "restitutio in integrum", pe deplin aplicabilă și în contractele de drept bancar.
În dovedirea susținerilor sale, pârâta a propus probele cu înscrisuri și interogatoriu, anexând inclusiv o copie de pe oferta promoțională (f.73) și jurisprudență.
La ultimul termen, a anexat un raport de expertiză extrajudiciară întocmit de Pricewaterhouse Coopers Management Consultants.
3. La data de 18.08.2014, reclamanții au depus un răspuns la întâmpinare (f.91 și urm.), prin care a exemplificat cu practică a instanțelor europene și a arătat următoarele chestiuni suplimentare:
La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a luat în dezbatere interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.4.6 din legea 193/2000, la ședințele de unificare a practicii judiciare din 20.02.2013 și 20.03.2013 și s-a stabilit că pot fi supuse controlului de fond al caracterului abuziv clauzele privind comisionul de risc și data ajustării dobânzii întrucât nu sunt clare și inteligibile.
Sancțiunea care intervine în cazul unor clauze abuzive este nulitatea absolută, interesul ocrotit fiind unul general, întreaga legislație în materie de protecția consumatorilor fiind una imperativă (de ex., art.80 din OUG 50/2010, prevăzând că nu se poate renunța la drepturile recunoscute de lege consumatorilor), iar acest aspect fiind subliniat în mod constant și în practica CJUE ("Mostaza Claro", cauza C-168-051, Asturcom - cauza C-40/08, cauzele 241/98, 242/98, 244/98).
Raportat strict la condițiile de validitate ale actului juridic, în cazul clauzelor abuzive este vorba despre o cauza ilicită și un obiect ilicit.
La ședințele de unificare a practicii de la nivelul ÎCCJ din 20.02.2013 și 20.03.2013, s-a stabilit că pot fi supuse controlului de fond clauzele privind comisionul de risc și data ajustării dobânzii, întrucât nu sunt clare și inteligibile, cu referire la aplicarea art.4 alin.6 din legea 193/2000.
Se pune problema interpretării noțiunilor de preț al contractului și obiect al contractului, fiind aplicabile art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, considerentele 19 și 20 din preambulul acesteia și lista prevăzută în anexă la acest act normativ.
Pentru interpretarea art.4 alin.6, instanța trebuie să aplice metoda teleologică și metoda sistematică de interpretare, prin raportare la jurisprudența CJUE. Aceasta a stabilit că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate când se găsește într-o situație de adeziune la unele clauze contractuale, că dispozițiile directivei substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul cu unul real, că situația de inegalitate nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, că instanța națională este obligată să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor.
Directiva aduce anumite limitări principiului autonomiei de voință, dar legiuitorul european a considerat că protecția consumatorului este o măsură indispensabilă pentru îndeplinirea misiunilor UE. Principiul nu este complet suprimat, ci doar comportă anumite limitări.
Interpretând sistematic art.4 alin.2 coroborat cu considerentul al 19-lea din preambul relevă faptul că voința legiuitorului european nu a fost de a exclude de la controlul de fond al clauzei abuzive toate clauzele la prețul contractului, ci doar să sublinieze că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra caracterului adecvat al prețului sau asupra raportului preț/calitate, în ipoteza în care a fost respectată obligația de transparență (clauzele să fie exprimate în mod clar și inteligibil).
Sunt incidente pct.1 lit.j și pct.2 lit.b din anexa la directivă, existând și hotărârea CJUE din cauza C-472/10, precum și alte texte privind posibilitatea comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale.
Comisionul de risc face parte din prețul contractului, însă nu privește „definirea obiectului contractului”, noțiune autonomă din dreptul comunitar.
Clauza respectivă nu este o noțiune exprimată clar și inteligibil în sensul prevederilor art.4.2 din directivă, în sensul autonom dedus din considerentele 19 și 20 din preambulul Directivei.
Clauza nu a fost nici negociată în prealabil, conform dispozițiilor art.4 alin.2 și 3 din legea 193/2000 sau ale art.3 alin.2 din Directivă, instanța trebuind să aibă în vedere și aici practica CJUE: cauzele C-618 (par.39), C-240-244/98, C-453/10 etc.. Relevante sunt și concluziile Avocatului General din C-484/08.
Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr.92/2007, el trebuind să fie acceptat sau nu de consumatori și neputând fi negociat. Niciun act normativ nu instituie obligația de negociere pentru profesioniști, folosirea contractelor standardizate fiind permisă de legislație.
Perceperea comisionului de risc indiferent de materializarea sau nu a vreunui risc sau fără posibilitatea returnării lui la finalul contractului creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.
Art.44 din Regulamentul BNR 3/2007 vorbește despre materializarea riscului în defavoarea împrumutatului, ceea ce exclude din start ideea că ar fi permisă încasarea de către Bancă a sumei care să îi acopere propriul risc. Textul Regulamentului impune Băncii să informeze fiecare client în parte cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit, determinată de materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii sau creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract. Art.41 prevede și obligația de a separa clar și efectiv funcția de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii.
Pârâta a ales să transfere costurile cauzate de creditele neperformate la clienții bun-platnici. Pot fi avute în vedere considerentele deciziei nr.4418/2012, pronunțată în dosarul nr._/99/2010.
Cum clauza respectivă nu ține cont de interesele legitime ale împrumutaților, rezultă că Banca nu este nici de bună-credință.
În baza principiului restitutio in integrum, se impune restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc.
Au depus la ultimul termen un raport întocmit de un specialist în domeniul bancar.
II. Aspecte procesuale
Acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru.
Prin încheierea de la termenul din 18.11.2014 (f.110), instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și proba cu interogatoriu pentru pârâtă.
La ultimul termen, a fost administrată proba cu interogatoriul reclamanților, răspunsurile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.
III. Situația de fapt
Între pârâta S.C. V. România S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/03.05.2007 (f.12 și urm.), în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de_ CHF, pe o durată de 264 de luni.
În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutata datorează băncii un comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang II asupra unui imobil. Acest imobil a fost asigurat de reclamanți, iar polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art.7 alin.1 lit.b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.
În răspunsurile la interogatorii, reclamanții au arătat că nu au fost informați cu privire la clauzele contractuale înainte de a încheia convenția, că nu au solicitat negocierea deoarece ofițerul de credite le-ar fi spus că este standard, că nu au purtat discuții exprese privind comisionul de risc, că nemulțumirea lor este că nu au primit înainte un draft.
Niciuna dintre părți nu a depus la dosarul cauzei actul adițional prin care s-ar fi schimbat denumirea comisionului de risc în comision de administrare, însă această modificare este evidențiată în extrasul de cont depus la dosar, începând cu 20.09.2010 (f.60 - verso).
După cum a reieșit din afirmațiile părților, convenția părților a fost încheiată pentru refinanțarea unor credite anterioare pe care împrumutații le aveau la Alpha Bank și Banca Transilvania.
IV. Analiza fondului
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanți), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art.2 din amintita lege. Analiza este practic identică în raport de ambele contracte încheiate în 2007 și 2008 de reclamanți cu banca.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv, întrucât sunt clauze negociate, instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie. Astfel, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității de a influența modul de calcul al dobânzii efective, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauzele în discuție nu pot fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamanții întrucât contractul încheiat cu aceștia a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei, și au fost de acord cu ele, prin semnarea convenției, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu ele, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art.969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Instanța nu consideră că structura dihotomică a convenției (împărțită în clauze generale și clauze speciale) ar putea conduce la concluzia negocierii condițiilor speciale, deoarece acestea diferă de la un contract la altul în special prin datele de identificare ale părților, suma acordată și perioada, coeficientul aplicat cu titlu de comision de risc, imobilul ipotecat etc.. Acest aspect nu presupune însă în mod automat că structura de esență a multiplelor contracte ar diferi, fiind logic ca fiecare dintre elementele la care s-a făcut referire în fraza anterioară să difere, inclusiv în ceea ce privește coeficientul comisionului de risc, deoarece acesta se raportează la suma acordată și la perioada indicată.
Referirile la punctul 11 și nota de subsol cu numărul 9 sunt de asemenea irelevante, deoarece, pe de o parte, includerea unor astfel de mențiuni într-o convenție pe care consumatorul o citește abia cu câteva minute/ore înainte de a o semna nu este de natură să demonstreze o negociere, iar pe de altă parte, niciuna dintre referirile respective nu are legătură cu clauza contestată de reclamanți.
Cât despre faptul că obligația de efectuare a unor costuri specifice de risc de credit își are izvorul în lege și că atunci, în baza principiului ca nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, astfel încât nu revenea în sarcina băncii obligația de a informa reclamanții cu privire la dispozițiile legale, în speță nu s-a pus doar problema informării asupra conținutului legii, ci asupra semnificației comisionului contestat de reclamanți.
În pofida afirmațiilor pârâtei, faptul că respectivul comision de risc se regăsește și în condițiile generale chiar este un element care să sugereze caracterul nenegociat al includerii acelei clauze în cuprinsul condițiilor speciale.
Lipsa unei contraoferte din partea reclamanților nu este nici ea de natură să demonstreze că eventuala lipsă de negociere le este imputabilă acestora, atât timp cât banca nu a dovedit că o astfel de contraofertă ar fi putut fi și eficientă, lucru pe care l-ar fi putut face prin depunerea unui număr considerabil de convenții care să fi presupus o prenegociere eficientă cu privire la acel comision în alte situații particulare.
De altfel, niciun text legal nu obligă Banca să negocieze cu clienții în sensul clasic, fiind general acceptat faptul că un comerciant de asemenea dimensiuni încheie contracte standard preformulate. În egală măsură, este general acceptat faptul că Banca nu poate încheia contracte personalizate cu fiecare client în parte și nicio dispoziție legală nu sugerează obligația Băncii de a proceda în această manieră. De altfel, acest lucru ar fi extrem de dificil, dacă nu imposibil.
Reversul acestei realități de netăgăduit este însă faptul că numai în condiții cu adevărat excepționale Banca ar putea să pretindă că împrumutații săi au fost în postura de a negocia clauzele unui contract de credit.
Astfel, dacă Banca nu este în măsură să pună la dispoziția fiecărui client un contract personalizat, nici nu poate pretinde ulterior că fiecare dintre acei clienți a avut posibilitatea să negocieze, în adevăratul sens al cuvântului, care privește inevitabil posibilitatea de a schimba conținutul drepturilor și obligațiilor părților. Noțiunea de negociere nu poate avea semnificații juridice diferite în situații distincte. O astfel de interpretare ar putea să conducă la ineficiența completă a unor legi privind protecția consumatorului, deoarece fiecare profesionist ar putea să invoce faptul că și clienții săi au putut negocia într-un anume fel, chiar dacă nu în modalitatea general percepută, cunoscută și acceptată de subiecții de drept, din punctul de vedere al semanticii juridice.
Legea instituie însă o obligație pentru profesionist de a nu insera clauze abuzive în astfel de contracte nenegociate.
Trecând peste aceste chestiuni de ordin general, nici în speță nu s-a probat existența unei negocieri, interogatoriile administrate nedovedind decât aspectele reținute în descrierea situației de fapt, care însă nu afectează argumentele de ordin general de mai sus.
Astfel, lipsa unor nemulțumiri la momentul încheierii contractului nu constituie fine de neprimire ale unor asemenea acțiuni și nici nu echivalează cu legalitatea tuturor clauzelor contractuale. Pe un astfel de considerent, instanța ar trebui să respingă acțiunea în anularea donației sau a vânzării de terenuri pentru lipsa formei autentice în ipoteza în care donatarul ar declara la interogatoriu că a fost mulțumit să doneze sau vânzătorul și cumpărătorul mulțumuți să cumpere și să vândă la momentul încheierii contractului. În plus, reclamanții din speță s-au arătat nemulțumiți de neprimirea unui draft de contract.
În egală măsură, încheierea mai multor astfel de contracte și/sau refinanțarea altor credite prin intermediul celui contestat nu sunt de natură să demonstreze că a existat o negociere, ci susține în continuare ceea ce reclamanții nici nu au negat, și anume că oferta V. era în general mai bună decât celelalte de pe piață, dintr-un motiv sau altul. Or, analiza caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit nu se poate face doar prin raportare la calitatea ofertei precontractuale. Cu alte cuvinte, nici cele mai bune condiții de creditare de pe piață nu pot fi sustrase de la controlul incidenței legislației privind clauzele abuzive.
În concluzie, instanța reține faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorii au acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractanților de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorii nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 aliniatul ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamanții, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispozițiilor contractuale, se impune și ca acestea să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct.5 lit.a din „condițiile speciale” ale convenției de credit dintre părți reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unor garanții imobiliare asupra unui bun. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui bun. În aceste condiții, instanța identifică riscul la care s-a expus pârâta prin acordarea creditului (oricum inerent activității pe care o desfășoară), dar consideră că aceasta a beneficiat și beneficiază de un mecanism suficient de garantare. Practic, banca arată pur și simplu că a trebuit să perceapă un preț mai mare pentru acoperirea riscului, ceea ce contravine percepției generale despre garanții.
Se remarcă și faptul foarte important că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.
Mai mult, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art.4 alin.6 din Legea 193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.
Acest din urmă text afirmă și că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, însă în cazul de față, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral (cu unicul scop de a acoperi propriile riscuri). Includerea sa expresă în „prețul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale și ar fi dus la scoaterea sa din discuția cu privire la clauzele abuzive.
În plus, oferta băncii face în general referire la dobândă, aceasta fiind în accepțiunea clasică prețul propriu-zis al contractului de credit. Or, banca se situează într-o postură neloială atunci când pretinde că oferă un credit foarte avantajos, făcând referire doar la dobândă, deși cunoaște faptul că prin includerea de comisioane suplimentare, neexplicate, în general aplicabile la soldul creditului lunar, se ajunge la un cost real mult mai mare al împrumutului pentru consumatori.
În consecință, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art.4 alin.6, tocmai din cauza modalității sale de exprimare și explicare a comisionului de risc.
Mai mult, exprimarea textului sugerează doar că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, nu poate constitui un criteriu „calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată”, nu faptul că toate componentele prețului contractului sunt excluse din start și automat (de plano) de la un astfel de control. Nici prevederile art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu pot fi interpretate în această manieră.
Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit.a din convențiile inițiale încheiate între părți.
În ceea ce privește modificarea unilaterală a denumirii comisionului de risc în comision de administrare, este evident că aceasta nu poate produce efecte substanțiale, de vreme ce este doar o schimbare formală, menită să creeze aparența conformării cu OUG 50/2010, care permite expres comisioanele de administrare. Niciun element din extrasul de cont care dovedește schimbarea denumirii comisionului nu vădește o modificare a trăsăturilor comisionului respectiv, cum ar fi modul de calcul sau motivul perceperii ori contraprestația oferită în schimb. Prin urmare, nu se vor produce efecte substanțiale nici asupra soluției date prin prezenta hotărâre, pentru situația de după pretinsa modificare, toate aspectele reținute cu privire la comisionul de risc fiind pe deplin aplicabile și după acel moment.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract și extrasului de cont, capătă caracter de plăți nedatorate.
Este evident eronată susținerea pârâtei cu privire la imposibilitatea restituirii prestațiilor reclamanților din cauză că acestea au fost succesive. Mai exact, este incorectă analogia făcută de pârâtă cu situația contractului de închiriere, dacă ea implică echivalarea prestațiilor bănești privind comisionul de risc cu asigurarea folosinței bunului imobil. Astfel, este adevărat că beneficiul închirierii nu poate face obiectul restituirii, la fel ca beneficiul întreținerii (de exemplu), însă cauza acestei realități juridice rezidă în imposibilitatea obiectivă de restituire, nu în caracterul succesiv al prestării obligației.
În ceea ce privește sumele achitate de reclamanți după introducerea cererii, ele pot fi pretinse deoarece intră sub incidența dispozițiilor art.397 alin.2 C.pr.civ..
Pentru aceste considerente, ca o consecință a anulării clauzei 5.a din condițiile speciale ale convenției, instanța va obliga pârâta să restituie reclamanților suma de 1861 CHF (franci elvețieni), reprezentând contravaloarea comisionului de risc/administrare achitat în temeiul clauzei menționate de la data încheierii contractului până la data introducerii acțiunii (03.06.2014), suma achitată cu titlu de comision de risc/administrare în temeiul clauzei menționate ulterior introducerii acțiunii până la pronunțarea prezentei hotărâri, precum și să achite contravaloarea dobânzii legale în raport de aceste sume, calculată de la data introducerii cererii (03.06.2014), respectiv de la data achitării lor (pentru sumele achitate după introducerea acțiunii) până la cea a plății efective.
Față de dispozițiile art.453 C.p.civ. și de căderea în pretenții a pârâtei S.C V. R. S.A., aceasta va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți, cheltuieli constând în onorariul de avocat în cuantum de 3000 lei (dovedit cu chitanța nr.181/23.01.2015).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite cererea formulată de reclamanții F. C. I. și F. C. (cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat F. C. în Iași, ..1, jud.Iași) în contradictoriu cu pârâta S.C. V. România S.A. (cu sediul în București, șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2).
Constată nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit.a din convenția de credit nr._/03.05.2007 (condițiile speciale), intervenită între F. C. I. și F. C., în calitate de împrumutați, și S.C. V. România S.A., în calitate de Bancă.
Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 1861 CHF (franci elvețieni), reprezentând contravaloarea comisionului de risc/administrare achitat în temeiul clauzei menționate de la data încheierii contractului până la data introducerii acțiunii (03.06.2014), suma achitată cu titlu de comision de risc/administrare în temeiul clauzei menționate ulterior introducerii acțiunii până la pronunțarea prezentei hotărâri, precum și să achite contravaloarea dobânzii legale în raport de aceste sume, calculată de la data introducerii cererii (03.06.2014), respectiv de la data achitării lor (pentru sumele achitate după introducerea acțiunii) până la cea a plății efective.
Obligă pârâta să achite reclamanților suma de 3000 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate cu onorariul de avocat.
Cu apel la Tribunalul Iași (care se depune la Judecătoria Iași), în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.02.2015.
Președinte Grefier
Z.L.F.M. N.Z.
Red/ Tehnored Z.L.F.M.
5 ex./11.05.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2789/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 1934/2015. Judecătoria IAŞI → |
|---|
