Obligaţie de a face. Sentința nr. 3437/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3437/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 09-03-2015 în dosarul nr. 3437/2015
Cod operator: 3171
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 3437/2015
Ședința publică de la 09 Martie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE B. Ș.
Grefier C. P. C.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanții D. V. și D. P. în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect acțiune în constatare constatare nulitate absolută clauză contractuală; restituire comision de risc; obligația de a face-Lg.13/2000.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 9.02.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru data de 23.02.2015, când, din lipsă de timp pentru a delibera s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, când,
INSTANȚA,
Prin acțiunea formulată reclamanții D. V. și D. P. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
1. constatare nulității absolute a clauzei contractuale prevăzută la capitolul ¸¸Comisioane" lit. a) din Condiții speciale ale Convenției de credit nr._/11.10.2007, privind perceperea comisionului de risc, având în vedere caracterul abuziv al acesteia;
2. obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3271,58 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de risc, încasat începând cu data de și până la data de 12.11.2007 și până la data de 18.10.2010;
3. obligarea pârâtei S.C. V. R. S.A. la plata dobânzii legale aferente sumei de 3099,87 CHF, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective;
4. constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la lit. d din Capitolul ¸Dobânda", potrivit căreia ¸¸banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară";
5. cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanții au încheiat cu S.C. V. R. S.A. un contrat de credit bancar, înregistrat sub nr._/11.01.2007, pentru suma de 50.400 CHF, cu garanție ipotecară, pentru o perioadă de 228 luni.
În privința clauzei înscrise la lit. a), capitolul ¸¸Comisioane" din cuprinsul Condițiilor speciale ale Convenției de credit, consideră că aceasta are caracter abuziv în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauze abuzive, precum și a Directivei 93/13/CEE, fiind vorba despre o clauză care nu a fost negociată individual (contractul de credit având un format standard, prestabilit), este contrară bunei-credințe și este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor (împrumutaților).
Comisionul de risc nu este definit în mod expres în niciuna din clauzele convenției de credit, perceperea sa fiind nejustificată cu atât mai mult cu cât creditul a fost garantat printr-o garanție reală mobiliară, iar perspectiva riscului valutar este acoperită prin alte clauze contractuale.
De asemenea, în nici o clauză a convenției nu se precizează ce fel de riscuri acoperă acest comision ci doar se face mențiunea la pct. 3.5 din secțiunea 3 – Costuri, din Condițiile generale ale convenției de credit că ¸¸pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc."
Așadar este nejustificată perceperea acestui comision de risc, având în vedere faptul că, pe de o parte, reclamanții, în calitate de împrumutați, pentru acoperirea tuturor riscurilor băncii au constituit în favoarea acesteia o garanție reală imobiliară (ipotecă) conform prevederilor de la lit. a) – Garanții din ¸¸Condiții speciale" ale Convenției de credit, iar pe de altă parte, au cesionat în favoarea Băncii, conform prevederilor de la lit. b) din Convenția de credit, o poliță de asigurare a imobilului adus în garanție, a cărui valabilitate se prelungește anual până la rambursarea integrală a creditului.
Nu este justificat acest comision nici din perspectiva riscului valutar, întrucât acest risc este asumat integral de către împrumutați, rambursarea creditului fiind realizată de către aceștia, conform prevederilor secțiunii 4 – Plăți din Condiții generale ale Convenției, în moneda creditului, respectiv în franci elvețieni, prin efectuarea schimbului valutar fie direct la banca creditoare (la un curs stabilit de aceasta, care de regulă, este mai mare decât cel afișat de alte unități financiare, fie la casele de schimb valutar.
Precizează totodată, faptul că, în cuprinsul convenției de credit nu sunt menționate nici destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât, pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision, fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil.
Mai mult, în Condițiile generale, la secția ¸¸Costuri", atât dobânda cât și Comisionul de risc sunt datorate de client, în baza, aceluiași fundament, respectiv că ¸¸pentru punerea la dispoziție a creditului".
Dezechilibrul produs în sarcina reclamanților constă în faptul că aceștia sunt obligați să achite pârâtei S.C. V. R. S.A., pe toată durata contractului, suma de 12.546,06 CHF, cu titlu de comision de risc, suma reprezentând aproximativ 30 % din împrumutul efectiv și ar reprezenta pentru aceasta o îmbogățire fără justă cauză, atât timp cât restituirea creditului este garantată în favoarea pârâtei prin alte tipuri de garanții.
În ceea ce privește clauza prevăzută la lit. d) din Capitolul ¸Dobânda", consideră că și aceasta este abuzivă întrucât motivele care ar genera o asemenea fluctuație a dobânzii trebuie să fie circumscrise unor ipoteze clare care să poată fi verificate de către consumator.
Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul, însă formularea aleasă în cuprinsul contractului nu satisface o atare cerință datorită caracterului său de generalitate și a neraportării la elemente de ordin obiectiv.
Înscrierea unilaterală a dreptului de a ajusta dobânda fără a se fi negociat de către părțile contractante, face ca această clauză să fie abuzivă, care aduce atingere echilibrului contractului și egalității părților.
În convenția încheiată, pârâta și-a prevăzut dreptul de a modifica dobânda oricând, la orice nivel, fără a indica modalitatea de calcul, fără să o comunice, să o negocieze și fără să aibă acordul reclamanților.
De altfel, în speță, sintagma ¸¸schimbări semnificative pe piața monetară" nu constituie un motiv întemeiat mai ales că această sintagmă nu este definită în contract și nici nu sunt indicate motivele care au determinat această modificare a dobânzii, pentru a se putea verifica de către consumator dacă motivul de mărire a dobânzii s-a produs.
În momentul în care a fost încheiat acest contract, reclamanții au acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a le da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Reclamanții nu au avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă.
Prin necircumstanțiere, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea nici unui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îi prejudicieze.
Având în vedere considerentele de mai sus, reclamanții solicită instanței de judecată să admită acțiunea așa cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.
În drept, art. 4 din Legea 193/2000, O.G. nr. 9/2000, art. 43 Cod comercial, O.G. nr. 21/1992.
În susținerea acțiunii se solicită încuviințarea probei cu înscrisuri.
În temeiul art. 411 alin. 1 pct. 2 Cd procedură civilă, solicită judecata în lipsă.
Reclamanții au fost asistați/reprezentați de avocat cu delegație la dosar.
Pârâta, prin apărător, a formulat întâmpinare, din al cărei conținut instanța reține în mod rezumativ următoarele:
1. a) pe cale de excepție se invocă: excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților;
b) excepția inadmisibilității;
2. În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii apreciind-o ca fiind neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma înscrisurilor depuse de părți, a dispozițiilor generale și speciale incidente în materia dedusă judecății, prezenta instanță constată următoarele:
I. Modul de soluționare a excepțiilor.
A) Privitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în raport cu motivele invocate, referitoare la imposibilitatea subrogării acestora în dreptul A.N.P.C., soluția este de respingere, în condițiile în care cererile referitoare la protecția consumatorilor –– cum este situația în speță – au calitatea de reclamant împotriva agenților economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor.
Pentru aceste considerente, această excepție urmează a fi respinsă ca fiind nefondată.
B) Privitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, subliniem faptul că, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la lit. a și pct. 3.5 - Secția 3 – Costuri din convenție și constatarea nulității acestor clauze – pentru considerentele ce urmează a fi expuse – instituția prescripției dreptului la acțiune devine caducă și ineficientă din punct de vedere tehnico – juridic, acțiunea în constatarea nulității absolute fiind ab initio o acțiune imprescriptibilă, cu efectul principal al repunerii părților în situația anterioară – printr-o efectivă restitutio in integrum.
Pentru aceste considerente, urmează ca și această excepție să fie respinsă ca fiind nefondată.
C) Privitor la excepția inadmisibilății acțiunii, pentru motivele arătate de părți, aceasta urmează a fi respinsă ca fiind vădit nefondată, caracterul admisibilității unei acțiuni judiciare nefiind condiționat de plano de legiuitor – de soarta unei alte proceduri – respectiv procesul-verbal contravențional aplicat de A.N.P.C.- care, nu poate bloca accesul liber la justiție, statuat constituțional.
Pentru aceste considerente și această excepție urmează a fi respinsă ca fiind nefondată.
II. Modul de soluționare a fondului cauzei.
1. Considerații preliminare:
Clauza abuzivă este, de principiu, în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, 296/2004 și art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992 acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, crea în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauză considerată abuzivă, este necesar ca: a) aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, b) aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și c) să se fi încălcat cerințele bunei-credințe.
Cu privire la prima condiție, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale. Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ind. 3 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu – adică exact situația contractelor reclamanților. Prin urmare lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei. Cu alte cuvinte, după cum s-a arătat și în doctrina de specialitate, legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, dacă suntem în prezența unor contracte preformulate și /sau a unor condiții generale de vânzare.
Or, clauzele ce formează obiectul prezentei acțiuni se circumscriu întocmai acestor prescripții legale, deoarece contractele în discuție fac parte din categoria contractelor de adeziune și a condițiilor generale de vânzare, fiind preformulate și bazate pe principiul „take it or leave it". De altfel, pârâta însăși a încadrat convenția contractelor de adeziune. Rezultă fără dubiu din aceste argumente, dar și din cele dezvoltate în continuare în cuprinsul prezentei, faptul că voința consumatorilor a fost grav viciată la încheierea convențiilor de credit ce fac obiectul acțiunii.
Cu privire la cea de-a doua condiție, pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă se referă la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului. Condiția menționată este îndeplinită în contractele ce fundamentează prezenta acțiune prin faptul că:
1. statuează exclusiv în favoarea pârâtei o . drepturi foarte importante, precum: dreptul de a modifica rata dobânzii și a diferitelor comisioane stabilite în contract(de risc, de rezervă minimă obligatorie etc.), fără a fi prevăzute în contracte motivele determină o asemenea modificare; dreptul de a aplica cea mai împrumutatului (declararea ca scadent anticipat a creditului) pentru neîndeplinirea oricăror obligații de către acesta (deci chiar a unor obligații care nu sunt principale prin raportare la contractul de credit sau care, uneori, derivă din alte contracte încheiate cu pârâta sau din contracte încheiate cu alte instituții financiare); dreptul de a alege asiguratorul cu care trebuie să contracteze împrumutatul; dreptul de a debita depozitele împrumutatului, chiar neajunse la termen în cazul întârzierii plății ratelor de către împrumutat etc.
2. transferă întregul risc contractual în sarcina împrumutatului prin comisionul de risc ce îi este impus, prin garanțiile constituite, prin răspunderea cu întreg patrimoniul, prin încheierea contractelor de asigurare în favoarea băncii, la societăți de asigurare impuse de aceasta, prin suportarea riscului valutar.
Cu privire la cea de a treia condiție (nerespectarea cerinței bunei-credințe), îndeplinirea acesteia rezultă din comportamentul general al pârâtei, astfel: aplicarea arbitrară a comisionului de risc, indiferent de gradul de risc pe care îl prezintă împrumutații (acest comision a prezentat în timp o tendință crescătoare); modificarea unilaterală a ratei dobânzii numai în sensul majorării acesteia, chiar și atunci când diverși indicatori ai pieței financiare (EURIBOR, LIBOR etc.) au prezentat tendințe descrescătoare, dreptul pârâtei de a declara scadența anticipată a creditului, chiar dacă împrumutatul a achitat la zi ratele creditului(deci pentru neîndeplinirea altor obligații decurgând din contractul de credit)etc.
Principiul bunei-credințe a fost preluat din art. 3, pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE și desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectivă a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru în puterea de negociere a părților.
Prin raportare la alin. (1) lit. a) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (anexa care, în principiu, reda conținutul anexei la Directiva 13/1993), sunt prezumate a fi abuzive:
a) clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. In acest sens, contractele prevăd dreptul pârâtei de a modifica rata dobânzii în situația în care apar schimbări semnificative, fără a defini însă în contracte aceste schimbări de o manieră care să permită identificarea lor de către împrumutați, respectiv verificarea îndeplinirii lor de către instanța de judecată
b) clauzele care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele
Clauzele contractului nu definesc (sau definesc de o manieră imprecisă); noțiuni esențiale, precum "schimbări semnificative", nu explica motivul aplicării anumitor comisioane (ex. motivul pentru care este perceput comisionul de risc), leagă aplicarea anumite clauze contractuale de aprecierea discreționară a pârâtului ("în opinia băncii").
Ca atare, clauzele în litigiu, contravin dispozițiilor Legii 193/2000, precum și excepției jurisprudențiale a CEJ care a statuat că situația inegală între consumator și profesionist nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract. Este motivul pentru care art.7 din Directivă, care, la paragraful 1, impune statelor membre să implementeze măsurile necesare, adecvate și eficiente pentru a determina încetarea utilizării clauzelor abuzive, precizează totodată în paragraful 2 că măsurile trebuie să cuprindă, printre altele, permisiunea acordată asociațiilor consumatorilor de o instanța de judecată pentru a aprecia dacă unele clauze redactate cu caracter general sunt abuzive și pentru a obține, dacă este cazul, interzicerea lor, chiar și atunci când acele clauze nu au fost utilizate în cadrul unor contracte determinate, prin recunoașterea explicită a „controlului jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau cuvântul adecont al prețului sau renumerației, față de serviciile și bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”. Directiva nr. 13/1993 art. 4 al. 2 și art. 8 – permite judecătorului național aplicarea acestor dispoziții în temeiul art. 148 al. 2 din Constituție, prin raportare la dispozițiile Legii 193/2000, în scopul statuat prin art. 8: „asigurarea unui nivel maxim de protecție consumatorilor”.
Contractul de credit, indiferent dacă acesta este cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, este un contract comutativ; dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile și obligațiile părților sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă, acestea sunt determinabile, în funcție de oscilațiile în orice sens a anumitor factori/indici concreți, fără a fi implicată în vreun fel voința uneia dintre părți.
Modalitatea în care pârâta și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii (prin punctul 3.5 din Secțiunea 3 - Costuri) transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, diferența dintre aceste două tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părților la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoașterea factorului care determină modificarea.
2. Considerații la speță:
In cazul convențiilor de credit deduse judecății, contractul este unul aleatoriu, dar numai din perspectiva consumatorului, deoarece variația dobânzii nu depinde de hazard, ci exclusiv de voința băncii, care apreciază dacă la un moment dat are interesul să crească dobânda, justificând această creștere prin schimbările semnificative ale pieței, fără a le identifica cu precizie.
In contractele ce fac obiectul prezentului dosar, părțile au stabilit inițial a rată fixă a dobânzii. Aceasta este stabilită la pct. 3.a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit, fiind exprimată printr-o cifră și fără a fi determinată printr-o formulă de calcul.
Faptul că rata dobânzii din aceste contracte este fixă rezultă și din aceea că nu s-a stabilit în contract perioada la care aceasta să fie ajustată în funcție de vreun indice variabil; de altfel nu s-a stabilit în aceste contracte nici un astfel de indice de referință, nici public, nici intern.
Clauzele care permit modificarea ratei dobânzii fixe sunt nule, întrucât acestea sunt abuzive. Litera d) din Capitolul ¸¸Dobânda" din contractul de credit ce face obiectul prezentei acțiuni prevede „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobândii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii”, iar celelalte articole menționate mai sus sunt în strânsă legătură cu acesta, fiind consecințe ale aplicării punctului 3 lit. d). O astfel de clauză transformă convenția de credit, dintr-un contract comutativ într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligația creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii, este o condiție pur potestativă, obligație sancționată potrivit regulilor nulitate absolută (art. 1010 C.civ.).
Modificarea dobânzii fixe pe parcursul derulării contractului de credit este abuzivă și din perspectiva momentului executării obligațiilor părților. Contractul de: Credit este un contract cu executare dintr-o dată din perspectiva băncii și cu executare succesivă din perspectiva împrumutatului. Astfel, majorarea dobânzii apare ca modificarea costului unui serviciu pe care banca l-a prestat la momentul acordării creditului. Modificarea unilaterală ulterioară a prețului serviciului financiar nu se justifică, spre exemplu, prin creșterea costurilor refinanțării suportată de către bancă, argument des utilizat de finanțatori pentru a justifica majorările de dobândă. Costurile respective nu privesc și nu afectează creditele deja acordate, cu privesc activitatea curentă de creditare a băncii.
Conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 79 din Legea nr.296/2004(Codul consumului), o clauză care nu a fost negociată de părți este considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Art. 45 și 57 teza a II-a din Legea nr. 296/2004 reglementează dreptul consumatorilor „ de a fi informați în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor principale” ale serviciilor financiare oferite de către operatorii economici. Or, așa cum este formulat punctul 3.5 din Condițiile speciale ale convențiilor de credit, acesta nu oferă decât o indicație vagă asupra condițiilor în care dobânda (care reprezintă costul serviciului de care împrumutatul beneficiază în momentul semnării contractului sau în perioada imediat următoare) se va modifica în viitor; în schimb, textul conferă libera și nelimitata apreciere a creditorului în privința modificării.
Cu privire la clauzele care instituie obligația împrumutatului de a plăti comisionul de risc, subliniem ca fiind de esența materiei, următoarele:
- clauza conform căreia comisionul de risc este aplicat la soldul creditului și este plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a creditului (clauza se regăsește în Convenția de credit nr._/2007 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției;
- obligația împrumutatului să plătească băncii pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului (clauza se regăsește în Convențiile de credit la Art. 3.5. din Condițiile Generale ale Convenției),
Comparând definițiile din Condițiile generale ale convențiilor, observăm că atât comisionul de risc cât și dobânda sunt percepute pentru acordarea creditului. O observație pertinentă este că atât dobânda, cât și comisionul de risc sunt percepute pentru unul și același lucru, acest comision de risc nefiind altceva decât o dobândă mascată.
Comportamentul contractual al împrumutatului nu este cunoscut de la început de către bancă, astfel că a încasa un comision de la o persoană care, verificată fiind în evidențele incidențelor de plăți nu oferă nici o suspiciune cu privire la seriozitatea sa, este abuziv; un astfel de comision ar putea fi prevăzut cel mult în contract și perceput ulterior, în cazul întârzierilor repetate la plata ratelor, în urma calificării clientului respectiv într-o categorie specială de risc, acest lucru este imposibil de determinat de la începutul contractului și, în orice caz, nu se justifică pentru tot portofoliul de clienți. Din acest punct de vedere comisionul de risc este, așadar, necuvenit.
Trebuie subliniat că art. 44 din Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, prevede că împrumutătorii sunt obligați să informeze clienții prin menționarea posibilității modificării în sensul majorării, a sumelor datorate, în cazul materializării riscului valutar, a riscului de rată, a dobânzii ori în cazul creșterii costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract, în primul rând trebuie observat că regulamentul vorbește despre materializarea riscului, în defavoarea împrumutatului, ceea ce exclude din start ideea că ar fi permisă încasarea de către bancă în cazul opus, a unor sume care să îi acopere propriul risc.
Această categorie de clauze este una abuzivă tocmai prin reinterpretarea de către bancă în contextul arătat, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 1 al. 2 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, dubiul fiind interpretat întotdeauna în favoarea debitorului, deci în favoarea reclamanților.
În acest context, instanța nu va putea reține apărările pârâtei privitoare la identitatea și a cuantumului dobânzii - în condițiile unei evidente diferențe în raport cu valoarea contractului, ceea ce echivalează, în speță, cu atingerea scopului legiuitorului și nu scopul actului de justiție, care vizează, ope legis, stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale cu efectul anulării acestora.
Din actele și lucrările dosarului nu rezultă faptul că pârâta .-a asumat în egală măsură cu consumatorul un risc minim derivat din evoluția pieței monetare relevat în variația dobânzii, ceea ce creează în mod evident și indubitabil un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante,contravenind uzanțelor internaționale
Pentru aceste considerente, prezenta instanță urmează a respinge toate excepțiile invocate, a admite acțiunea, și, în subsidiar a obliga pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
• Admite acțiunea formulată de reclamanții D. V. și D. P. ambii cu domiciliul ales la cab. av. A. M. C., ..43, jud. Iași în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A . cu sediul în București, ., ., sector 2.
• Constată nulitatea absolută a clauzei conținute de lit. a din Convenția de credit nr._/11.10.2007.
• Obligă pârâta la restituirea sumei de 3271,58 CHF - cu titlu de comision de risc - și a sumei de 3099,87 CHF- cu titlu de dobândă legală aferentă, de la momentul introducerii acțiunii - 24.04.2014 - și până la momentul executării efective a obligației.
• Constată nulitatea absolută a clauzei conținute la lit. d din capitolul „ Dobânda” a aceleași convenții de credit.
• Respinge excepțiile invocate de pârâtă.
• Obligă pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 lei.
Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată astăzi, 09.03.2015, în ședință publică.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red.Ș.B./Teh.U.E.
5 ex./29.05.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3448/2015.... | Validare poprire. Sentința nr. 3445/2015. Judecătoria IAŞI → |
|---|
