Obligaţie de a face. Sentința nr. 2452/2015. Judecătoria IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2452/2015 pronunțată de Judecătoria IAŞI la data de 18-02-2015 în dosarul nr. 2452/2015
Dosar nr._
Cod operator: 3171
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Sentința Civilă Nr. 2452/2015
Ședința publică de la 18 Februarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: T. G.
Grefier: N. S.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanții D. D. și D. A. în contradictoriu cu pârât ., având ca obiect acțiune în constatare constatare nulitate absolută clauze abuzive; obligația de a face; acțiune în constatare; restituire comision de risc-Lg.193/2000.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 28.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea succesiv pentru 04.02.2015, ulterior pentru 11.02.2015, după care pentru astăzi, când, deliberând, a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile, reține:
Prin cererea înregistrată la data de 23.05.2014 reclamanții D. D. și D. A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul .:
- să se constate nulitatea absoluta a clauzelor contractuale incluse in convenția de credit nr._/09.11.2007, respectiv art. 5 lit. a din Condiții Speciale ale Convenției, art. 3 pct. 5 din Condițiile Generale si să se dispună eliminarea acestor clauze din conținutul convenției de credit;
- sa fie obligat paratul la eliminarea acestor clauzelor din contract;
- sa se constatate ca pana la data formulării acțiunii au achitat suma totala aferenta convenției de creditare de {1696,6 CHF reprezenatand comision de risc si administrare, in baza unei (unor) clauze lovite de nulitate absoluta si ca atare sa constatate ca aceasta plata este nedatorata;
- sa dispună restituirea sumei de 1696,6 CHF precum si sumele viitoare achitate cu acest titlu, pana !a eliminarea efectiva a acestei clauze;
- să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecata.
În motivare, reclamanții au arătat următoarele aspecte:
La data de 09.11.2007, reclamanții au incheiat cu parata convenția de credit nr._ prin care au contractat un credit in valoare de 20.200 CHF.
Restituirea creditului a fost garantata prin constituirea unei ipoteci de rang 1 asupra a unui imobil proprietatea reclamanților.
Din interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 1 lit. a) din Anexa ncuprinzând clauzele abuzive, rezulta faptul ca, pentru ca o clauza sa fie apreciata ca abuziva (de către instanța) si, prin urmare, sancționată ca atare, trebuie îndeplinite in mod cumulativ doua condiții: lipsa negocierii clauzei si existenta unui dezechilibru, in detrimentul consumatorului, dezechilibru creat de (prin) clauza contractuala „reclamata".
Analizând situația faptica concreta, susținuta si de înscrisurile existente, va solicitam sa apreciați faptul ca, în pricina de fata, sunt îndeplinite ambele condiții impuse de legiuitor, condiții care „califica" ca si abuziva clauza litigioasa.
Astfel, sub aspectul temeiniciei susținerilor reclamanților privind caracterul abuziv al clauzelor contestate, aceștia au invocat utmătoarele aspecte:
Art. 5 lit. a) din Condiții speciale ale Convenției - Comision de risc „aplicat la soldul creditului, credit platibil lunar, in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a prezentei Convenții de credit, in cuantum de 0,22%" si
Art. 3 pct. 5 din Condiții Generale ale Convenției - Comision de risc "Pentru Punerea Ia dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un commision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toata perioada creditului; modul de calcul si scadenta/scadentele plații acestuia se stabilesc in Condițiile Speciale."
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193^2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerară abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ fotre drepturjîe și obligațiile părților.
In temeiul literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
Condiția privitoare la existenta dezechilibrului se aplica si in cauza de față, având in vedere făptui ca rata lunara a comisionului de risc (si ulterior a celui de administrare) a fost si este si in momentul de fata una foarte ridicata, tinde spre rata lunara a creditului si de dobânda aferenta acestei rate. in condițiile in care in favoarea băncii s-a constituit o ipoteca de rang I asupra unui imobil evaluat de banca, in limita acestei evaluări.
Nu se poate susține nici împrejurarea ca acest risc solicitat a fi acoperit de banca reprezintă acoperirea unui eventual prejudiciu datorat modificării valorii de referința a monedei de acordare a creditului, odată pentru ca| acesta se achita in franci elvețieni, adică in moneda in care a fost aprobat, pe de alta parte pentru ca rata francului elvețian s-a dublat de la momentul contractării creditului si pana in prezent.
Or, în cazul în speță, contrar oricărei practici bancare și mai apropiată de practicile cămătărești, percepe o garanție dubla fără a justifica nevoia suplimentara de garantare a sumei împrumutate fata de garanțiile imobiliare deja constituite.
Se mai observă că prin aplicarea [respectivei dispoziții contractuale impusă se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu cel ar putea fi în mod rezonabil presupus ; în acest sens, tot în convenția încheiată între părți s-a stabilit o dobanda penalizatoare +5 % p.a, pentru fiecare zi de întârziere (art 3.2 din Condiții Generale), aplicată la debitul neachitat, clauză care ar fi stabilit într-un mod rezonabil prejudiciul suferit de Banca, prin neachitarea ratelor la termen, însă această clauză este dublata de aplicarea comisionului de risc din contract care este mult mai oneros pentru debitori.
De altfel, cu privire la acest aspect (la aceasta condiție impusa de legiuitor), instanțele au statuat, cju autoritate de lucru judecat, faptul ca, prin modalitatea de redactare si prin conținutul acestui tip de contract, banca a transferat riscul contractul in sarcina împrumutatului.
În ceea ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzelor, opțiunea împrumutatului de a încheia sau nu contractul cu subsemnatul nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de împrumutul acordat, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract de adeziune, fară posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
Astfel cum au arătat, niciuna din prevederile contractuale ce au fost analizate nu a fost negociată direct cu consumatorii, în sensul dispozițiilor legale de mai sus, având în vedere că, așa cum afirmă însăși Banca, acestea fiind simple „tipizate" ale băncii.
Or, din textele sus-amintite reiese faptul că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților - condiții care sunt întrunite si in cauza de fata.
De aceea, declarația contractuala a subsemnaților în sensul că am luat la cunoștință de condițiile generale ale prestatorului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzelor care reglementează comisionul de risc ce nu poate fi apreciat ca rezonabil in raport cu eventualul prejudiciu cauzat.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
Clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, sistemul de protecție introdus prin directivă pornind de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fară posibilitatjea de a influența conținutul acestora.
Pentru toate aceste motive, reclamanții solicită să se constate, in lumina dispozițiilor legale incidente in cauza, că sumele percepute de Banca si achitate de subsemnata cu titlu de „comision de risc si comision de administrare" aferent ratelor de credit, in suma totala de 1696,6 CHF reprezintă o suma cu care Banca s-a imbogatit fara justa cauza, in temeiul unei clauze abuzive, sens in care va solicitam restituirea acestei sume.
In drept: Legea 193/2000, Directiva 93/13/CEE.
La dosarul cauzei reclamanții au depus înscrisuri.
Cererea este scutită de la plata taxei de timbru.
Legal citat, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a arătat următoarele:
Pe cale de excepție pârâtul a invocat inadmisibilitatea acțiunii, lipsa calității procesuale active a reclamanților și prescripția dreptului material la acțiune.
Pe fondul cauzei pârâtul a invocat faptul că pentru a fi reținut caracterul abuziv al unei clauze contractuale și implicit nulitatea acesteia, din prisma dispozițiilor codului civil, instanța ar trebui să analizeze eventual valabilitatea consimțământului reclamanților în momentul semnării convenției de credit și lipsa cauzei.
Nu se poate reține că lipsește cauza pe motivul că banca și-a propus incă de la încheierea contractului să execute garanțiile reclamanților.
Cauza obligației, scopul imediat, ca rațiune pentru care reclamanții au încheiat convenția, s-a bazat pe interdependenta care există intre obligațiile reciproce în momentul contractului, iar scopul mediat a fost finalitatea care a determinat pe fiecare dintre părți să încheie contractul.
Mobilul concret, cauza determinanta avută în vedere de reclamanți, a fost sa obțină un credit, iar a băncii să presteze acest serviciu financiar pentru a obține un profit (banca câștigă din dobânzi si comisioane).
În aceste condiții, nu se poate reține lipsa cauzei (definiția obiectivă intemeiată pe articolul 966 Cod civil) si nici un mobil ilicit, determinant, în faptul încheierii contractului (definiția subiectivă). In plus, existența cauzei ca si caracterul ei real si licit, sunt prezumate juris tantum potrivit articolului 967 Cod civil, până la proba contrară, care în speță nu s-a făcut.
Una dintre condițiile de valabilitate a consimțământului este să producă efecte juridice, adică manifestarea e voința să fie făcută de autorul ei cu intenția expresa de a se angaja juridic, în sensul producerii de efecte uridice. Consimțământul reclamanților a fost exteriorizat expres cu intenția de a crea raportul juridic oncret, adică s-a obligat Ia rambursarea creditului cu dobânzile si comisioanele convenite, în considerarea obligației corelative a paratei de a-i pune la dispoziție creditul solicitat.
În acest context, nu se poate aprecia că la data contractării clauzele au fost valabile, iar la data executării obligației de restituire a creditului cu accesoriile convenite (dobânda si comision bancar) clauzele privind majorarea dobânzii ca efect al fluctuației dobânzii raportat la evoluția dobânzilor pe piața bancară, sunt nule absolut pentru lipsa de cauză si pentru încălcarea principiului consensualismului. Din prisma acestor considerente, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 969 cod civil, voința reclamanților în momentul semnării convenției a fost în sensul înserării acestor clauze, pe care, astfel cum a menționat chiar în conținutul convenției, le-au înțeles si le-au asumat.
În cauză, reclamanții au solicitat anularea doar în parte a clauzelor contractuale, deci nu în totalitate a contractului cum prevăd dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 si. totodată continuarea acestuia în această formă, respectiv cu inexistenta clauzelor anulate.
Distincția făcută de legiuitor între MODIFICARE și ANULARE este clară, strict determinat, neputându-se face confuzie între acești doi termeni și efectele juridice pe care le-ar crea.
În ceea ce privește comisionul de risc, pentru a putea fi reținut caracterul abuziv al unei clauze contractuale, din prisma dispozitiilor Legii nr 193/2000, trebuie avute în vedere și coroborate între ele dispozițiile Legii.
Astfel interpretarea caracterului abuziv nu trebuie făcută doar din prisma dispozițiilor art. 4 alin. 1 și 2 din Legea 193/2000, ci această dispoziție trebuie completată și cu cea regăsita la lit. b din Anexa Legii nr. 193/2000.
În conformitate cu art. 4 din Legea 193/2000 se poate reține caracterul abuziv al unei clauze în măsura în care:
- clauza nu a fost negociată;
- crează un dezechilibru semnificativ.
În ceea ce privește posibilitatea negocierii clauzei regăsita la art. 5 lit. a din Convenția de credit - Condiții Speciale reclamanții au susținut că nu ar fi avut posibilitatea și puterea de a schimba sau a exclude aceste clauze.
Admițând teza reclamanților privind preformularea unui contract, strict în privința clauzelor a căror anulare o solicita, ar însemna că toate contractele încheiate de bancă să fie identice, deci în toate să se regăsească același comision de risc si același cuantum al dobânzii.
Or de observat din conținutul contractelor de credit ca acestea combat susținerea reclamanților, comisionul de risc find diferit de la o convenție la alta.
Faptul că o parte din clauzele contractuale sunt identice nu denotă caracterul de adeziune al itractului, ci un model de contract agreat de către parti, avind în vedere numărul mare de contracte pe care o ituție bancară le încheie zilnic, ar însemna că activitatea acesteia să fie întreruptă în ipoteza admiterii tezei amanților privind redactarea separată a fiecărui contract.
Anexa Legii nr. 193/2000 - litera b prevede ca fiind abuziva clauza care obliga consumatorul să se ina unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării ractului.
In cauză, aceasta prevedere nu este îndeplinită, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de reclamanți lomentul încheierii convenției astfel cum s-a arătat. A fost prevăzut în mod expres atat cuantumul mtual în dispozițiile art. 5 lit. a din convenție, cât și suma totala - pe care reclamanții ar fi trebuit să o achite pe parcursul perioadei contractuale - în conținutul PLANULUI DE RAMBURSARE.
Acest din urmă aspect a fost distinct și clar evidențiat în PLANUL de rambursare, pe care reclamanții l-au semnat în acel moment, și față de care nu ar putea susține ca nu cunosc ce au semnat, neputând invoca necunoașterea legii.
Planul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar comisionul de risc face parte din contractului.
Prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000, trebuie cercetat dacă în raport cu funcția, profesia, discernământul de percepere a reclamanților, clauzele contractuale ar fi fost suficient de clare, fara echivoc pentru reclamanți sau dimpotrivă abstracte.
Directiva UE dar și dispozițiile art. 2 din Legea 363/2007 au în vedere conceputul de "consumator mediu” al reclamanților.
Din conținutul argumentelor pe care le aduc reclamanții cu privire la anularea clauzei regăsita la art. 5 lit. a) din convenția de credit se subînțelege scopul si interesul acestora de a obține o reducere a contraprestației
Or, din acest punct de vedere, trebuie avute în vedere atat dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE cât și dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, ce menționează în mod expres că nu poate fi caracterul abuziv al unei clauze din prisma cerinței de preț.
Nu poate fi reținută confuzia pe care reclamanții o fac în privința asigurării rambursării sumei împrumutate prin instituirea unei garanții cu cea de plată a împrumutului.
Această susținere s-a făcut prin prisma dispozițiilor art. 4 lit. b din Condițiile Speciale.
În cazul în care reclamanții nu și-ar mai putea achita ratele de credit, contractul ar deveni scadent și de la această dată, în conformitate cu art. 4 din Condițiile Speciale se adăugă atat comision de penalizare cât și dobânda penalizatoare, astfel incat se majorează costul contractului.
Cum reclamanții au cunoscut care este costul contractului, nu pot în prezent să nege acest aspect, menționând că nu l-au înțeles.
În prezenta cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cele trei condiții prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al art. 5 lit. a din Condițiile Speciale si ale art 3.5. din Condițiile Generale ale Convenției de credit ce reglementează dreptul paratei de a percepe comisionul de risc, întrucât:
-clauza fost negociata;
- nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților ca o consecință a abuzului;
-Clauza se refera la prețul contractului;
Cu privire la caracterul negociat al clauzei privind comisionul de risc, pârâtul arată că, la înceheierea convenției de credit, reclamanților li s-au comunicat condițiile generale și s-au discutat condițiile speciale, care conțin și obligațiile ce le revin acestora.
Având în vedere că reclamanții au semnat convențiille de credit și au stabilit împreună cu reprezentanții băncii, condițiile speciale aferente contractului nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate.
Condițiile generale sunt reguli care guvernează operațiunile efectuate de bancă cu clienții, iar necesitatea lor a rezultat din practica, conceptul clasic al contractului. înțeles ca acord al voințelor (negotiumul), împreuna cu depozitarul voinței comune a părților (instumentum-ul), în accepțiunile clasice ale acestor concepte, nefiind capabile să explice valoarea juridică a condițiilor generale.
Negotium-ul este rezultatul manifestărilor de voința concordante ale părților. Or. condițiile generale de banca nu se confunda cu manifestarea de voință pe care o exprima banca în vederea încheierii fiecărui contract în parte, ci reprezintă o carta a efectelor contractului, elaborate de bancă anterior încheierii contractului si impusa tuturor clienților săi. Condițiile generale de banca nu funcționează ca instrument de încorporare a voinței părtilor, ci depozitează descrierea efectelor unui anumit tip de contract bancar, realizata de bancă anterior încheierii contractului si la care acest contract face referire.
În toate cazurile numai condițiile generale bancare au natura juridica a unor contracte de adeziune, nu si condițiile speciale, care se discuta si se negociază cu fiecare client în parte. Conținutul acestor condiții standard este elaborat de banca, clientul putând să le accepte și să intre într-un raport juridic contractual, cu instituția de credit sau sa le refuze si să nu încheie contractul.
Banca are, insa, obligația de a oferi clienților acces la condițiile generale de contractare, iar clienții au reptul de a primi, la cerere, din partea băncii toate informațiile relevante pentru operațiunile bancare ntreprinse. Or, această obligație a fast îndeplinită cu ocazia negocierii condițiilor speciale cu intimații eclamanți, moment în care aceștia au avut acces la condițiile generale.
Aceste considerente sunt preluate de către legiuitorul roman, respectiv art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști si consumatori.
O clauza contractuală va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost tabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Ca atare, legislația reține prezumția inexistentei negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard preformulate, nu si în cazul condițiilor speciale, fața de care eventuala proba a inexistentei negocierii cade în sarcina consumatorului.
B) In ceea ce privește faptul că această clauza nu creează un dezechilibru între drepturi si obligații, apreciază pârâtul ca în mod greșit se invocă natura abuzivă, a clauzei prevăzute la art. 5 lit. a intrucat în Convenția de credit nu este definit comisionul de risc. Desi în convenția de credit nu s-a prevăzut în mod concret care este riscul pe care urmează să il acopere comisionul de risc, aceasta împrejurare, nu este suficientă pentru a transforma clauza având ca obiect stipularea unui comision de risc într-una abuziva.
Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, a clauzelor contractuale, nu si necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor.
Scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa de « comision de risc », respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel încât în Convenția de credit nu este necesară explicarea detaliată a sa, pentru reclamanți esențial era să cunoască cuantumul comisionului de risc si dacă acesta este convenabil pentru ei.
Totodată, art. 5 lit. a din Condițiile Speciale, ce reglementează comisionul de risc nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât articolul în cauză este clar, cuantumul comisionului este determinat si nu depinde de voința unitaterala a paratei, deoarece a fost stabilit de ambele părți la data încheierii convenției de credit si nu sunt prevăzute în Contract clauze de modificare unilaterala a acestui comision.
In speță, nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost înserat cu rea credință.
Potrivit art. 967 Cod Civil, valabilitatea cauzei se prezuma pana la dovada contrarie, iar intimații reclamanți nu au răsturnat prezumția legală în condițiile în care au beneficiat de credit si au cunoscut de la încheierea contractului cuantumul acestui comision.
Prin urmare, riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit trebuie administrate de către Banca din momentul acordării creditului si pana la rambursarea integrala a creditului, distanța dintre cele două momente fiind îndelungată, astfel încât în mod greșit se susține faptul că nu exista o cotraprestatie din partea paratei care să justifice perceperea comisionului de risc.
Comisionul de risc este parte a prețului contractului asa cum rezultă din dispozițiile art. 2 pct. 24 OG nr. 21/1998 privind protecția consumatorilor, conform cărora, costul total al creditului pentru umator "este compus din, toate costurile, inclusiv dobânda, comisioane, taxe si orice alt tip de costuri pe trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit.
În acest sens sunt si dispozițiile art. 17 alin. 2 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului, care permit instituțiilor de credit să perceapă dobânzi, penalități, comisioane, alte costuri și speze bancare numai daca plata acestora este prevăzută în Contractul încheiat între părți, or, plata comisionului de risc a fost stipulata în Convențiile de credit încheiate între parti.
Asa fiind, nu se poate retine că, în prezența cauză, consimțământul reclamanților a fost viciat la data încheierii Contractului având în vedere că dispozițiile contractuale referitoare la comisionul de risc au fost clar exprimate în cuprinsul contractului, în ceea ce privește cuantumul său, obligația consumatorului de a plăti contravaloarea acestuia, corelativa dreptului paratei de a-l percepe, iar toate aceste clauze au fost asumate de ambele parti în momentul semnării Convenției de credit.
F. de aceste împrejurări și cum perceperea acestui comision de risc a fost reglementata și consimtita contractual de care ambele parti, pârâtul solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiata si acordareacheltuielilor de judecata.
Probe: înscrisuri, interogatoriu, martori, expertiza de specialitate.
În drept: Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.50/2010, "ederile Legii 193/2000 care implementează corespunzător Directiva 93/13. principiul aplicabilității directe rectivei nr. 193/13/CEE, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
Prin încheierea din 19.11.2014, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesual pasive a reclamanților, a unit cu fondul soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune și a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri. De asemenea, a încuviințat proba cu interogatoriul reclamanților și a prorogat discutarea probelor cu declarațiile martorilor și cu exepertiza contabilă.
La termenul din 28.01.2015 instanța a administrat proba cu interogatoriul reclamantului D. A..
Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele aspecte:
Asupra excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, reține următoarele:
Pentru soluționarea acestei excepții trebuie stabilit dacă motivul privind caracterul abuziv al unei clauze este de nulitate absolută sau relativă sau, mai exact, dacă interesul ce se urmărește a fi protejat prin intermediul sancționării practicii abuzive a comercianților este unul general sau privat.
Legea 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.
Sub acest aspect, se reține posibilitatea (sau chiar obligația) instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E. (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulității absolute.
În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.
În al treilea rând, după cum a susținut chiar și pârâta din prezenta cauză, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să poată justifica o astfel de ingerință.
În concluzie, pe baza acestor argumente și nu numai, în opinia acestei instanțe, interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută.
Prin urmare, în temeiul art.2 din Decretul 167/1958, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
Pe fondul cauzei:
Între pârâtul S.C. V. R. S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._ din 09.11.2007 (f. 9-18), în temeiul căreia pârâtul a acordat reclamanților un credit în valoare de_ CHF, pe o durată de 300 de luni.
În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0, 22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
De asemenea, în condițiile generale ale convenției, la clauza 3.5, se prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.
La data de 18.11.2010 părțile au încheiat actul adițional nr. 1 la contractul de credit prin care au modificat clauza 5. lit. a) din condițiile speciale, în sensul că au redenumit comisionul din comision de risc în comision de administrare credit.
La data de 18.11.2010 părțile au încheiat actul adițional nr. 1 la contractul de credit prin care au modificat clauza referitoare la cuantumul comisionului de administrare credit, în sensul că au redus cuantumul acestui comision de la 0, 22% la 0, 05% pe lună.
Instanța va analiza separat clauza referitoare la plata comisionului de risc, redenumit comision de administrare credit, în cuantum de 0, 22 % din soldul creditului și clauza privind comisionul de administrare credit în cuantum de 0, 05% din soldul creditului.
În ceea ce privește clauza privind comisionul de risc în cuantum de 0, 22%, respectiv comisionul prevăzut de clauza 5 lit. a din convenția în forma inițială, precum și în forma modificată prin actul adițional nr. 1, instanța reține următoarele:
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Llegii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S.C. V. R. S.A.) și consumatori (reclamanți), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât sunt clauze negociate, cuprinse în Condițiile Speciale ale contractului, prevederile din Condițiile Speciale prezentând toate caracteristicile unui contract cu forță obligatorie între părți încheiat în urma exprimării libere a voinței din partea ambilor cocontractanți, instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie.
Astfel, analizând secțiunea Condiții Generale ale convenției de credit intervenită între părți, instanța constată că art. 3 pct. 5 instituie obligația clientului de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește pe toată perioada creditului; modul de calul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lui, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193 din 2000.
Administrarea probei cu interogatoriul reclamantului D. A. nu a fost de natură a conduce la o altă concluzie, posibilitatea de a citi contractul neechivalând cu o negociere. De asemenea, nici faptul că, eventual, ofițerul de credite a explicat clienților clauzele contractului nu echivalează cu o informare eficientă, justificarea unei obligații a împrumutatului fiind necesar să se regăsească foarte clar în cuprinsul contractului și să rezulte din contract, nu din explicațiile ofițerului de credite, acele explicații verbale nefiind trecute în contract, fiind practic imposibil de dovedit asupra ce au convenit părțile. Este evident că banca, atunci când solicită executarea obligației din partea clientului, se întemeiază exclusiv pe contractul scris și nu pe explicațiile verbale oferite de un ofițer de credite, care, oricum, nu putea angaja voință băncii. Nici punerea la dispoziția clienților au unui proiect de contract de credit nu poate suplini lipsa informării. În egală măsură, nici faptul că la momentul semnării convenției de credit clienții nu au formulat obiecțiuni nu poate conduce la concluzia că a existat o veritabilă negociere a tuturor clauzelor contractuale.
Din cuprinsul convenției în forma inițială nu rezultă cu certitudine pentru ce este perceput comisionul de risc, redenumit comision de administrare.
In plus, instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții întrucât contractul încheiat cu acesta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, cât și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei și a fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit dintre reclamanți și pârât se impune și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtului, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art. 2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui apartament, proprietatea reclamanților. Totodată, trebuie avută în vedere și cuantumul sumei împrumutate, riscul ca aceasta să nu fie restituită conform clauzelor contractuale fiind direct proporțional cu valoarea acesteia.
În aceste condiții, revenea băncii să justitice perceperea, în plus, a unui comision de risc.
În forma inițială, convenția nu oferă nici o justificare cu privire la contraprestația bancii pentru comisionul de risc plătit lunar de clienți.
Prețul total al acestui serviciu prestat de bancă – evindențiat prin adiționarea tuturor comisioanelor lunare – este unul semnificativ, motiv pentru care, fiind o obligație importantă pentru clienți, în contract trebuia să se regăsească justificarea acestei plăți. Este lipsit de relevanță că reclamanții nu au contestat la momentul semnării contractului inserarea acestei obligații în contract și că și-au asumat-o prin semnarea convenției, cât timp clauze în sine este împovărătoare, nu a fost negociată și creează un evident dezechilibru patrimonial în defavoarea clientului. Un comision de 0, 22% plătibil lunar, echivalează cu un comision anual de 2, 64%, cuantum care este în mod evident semnificativ și se apropie de valoarea dobânzilor percepute de unele bănci în tara de origine.
Abia prin actul adițional nr. 1/18.11.2010, banca oferă o dezvoltarea a noțiunii de „risc”, încercând să justifice existența în contract a obligației clienților de a plăti comisionul de administrare credit, comision care nu reprezintă altceva decât comisionul de risc inițial, redenumit – fiind renumerotată clauza și devenind, astfel, art. 5 lit. b din Condiții speciale.
Astfel cum am arătat mai sus, prin actul adițional nr. 1/18.11.2010, banca nu a modificat obligația pe care o aveau clienții – obligație care consta în suportarea costurilor unui pretins serviciu prestat de bancă - dar a redus costul și a explicat în ce constă riscul de credit pentru a cărui administrare se percepe comisionul.
Acest comision de risc, redenumit comision de administrare, nu poate fi criticat din perspectiva OUG nr. 50/2010, motivat de faptul că acest act, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul art. 95 din ordonanță, nu se aplică și convențiilor în curs de derulare.
În mod corect, reclamanții au criticat comisionul de risc, ulterior comision de administrare credit, în temeiul Legii nr. 193/2000.
În raport de definiția oferită de bancă pentru comisionul de administrare a riscului de credit și, mai ales, de situațiile în care intervine riscul de credit, instanța găsește dificil de înțeles modalitatea concretă în care banca administrează acest risc și cum gestionează apariția unui asemenea risc.
Practic, prin acest comision banca își acoperă un prejudiciu viitor și care nici nu este sigur că se va produce, situație în care dezechilibru patrimonial este evident în defavoarea clinetului, care se vede nevoit să acopere un prejudiciu care nici nu s-a produs și care nu este sigur că se va produce vreodată.
Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.
Instanța mai reține și faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Totodată, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încalcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Nu pot fi admise ca întemeiate susținerile pârâtei că această garanție reală imobiliară nu a fost constituită cu titlu de echivalent al comisionului de risc. Dimpotrivă, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată și anume riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat. Gestionarea acestor riscuri se regăsește în prețul creditului, în reglementarea dobânzii penalizatoare pentu întârzierea în executarea obligațiilor.
Este adevărat că desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, redenumit comision de administrare, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision, ambele cu titlu de preț al unor servicii financiare, fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârât în acest sens.
În plus, acest text afirmă că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, însă în cazul de față, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând, așa cum am arătat mai sus contravaloarea unui prejudiciu viitor. Încercarea băncii de a include comisionul de risc în „prețul contractului” este prin ea însăși abuzivă, în condițiile în care prețul reprezintă contraprestația unui serviciu financiar specific prestat de o instituție bancară, or comisionul de risc reprezintă, în opinia instanței, contravaloarea unui prejudiciu care s-ar putea produce dacă ar interveni una dintre situațiile de risc indicate exemplificativ de bancă în actul adițional nr. 1.
Prin urmare, instanța va constata clauzelor contractuale inserate în convenția inițială a părților nr._/09.11.2007 la art. 5 lit. a din Condiții speciale, respectiv art. 3 pct. 5 din Condiții generale, astfel cum au fost modificate ca urmare a intervenirii actului adițional nr. 1 din 18.11.2010 la convenția de credit, referitoare la perceperea comisionului de risc, ulterior, redenumit comision de administrarea, și operarea nulității absolute în privința acestora.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamant către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. Mai mult, în condițiile în care plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamantul, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc, pârâta nu a invocat existența unor restanțe de plată ale reclamantului cu privire la acest comision.
În consecință, va obliga pârâta să restituie reclamanțilorsuma de1547, 6 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de risc/administrare, astfel cum era reglementat de clauza 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/09.11.2007 la art. 5 lit. a din Condiții speciale, respectiv art. 3 pct. 5 din Condiții generale, astfel cum au fost modificate ca urmare a intervenirii actului adițional nr. 1 din 18.11.2010 la convenția de credit .
În ceea ce privește clauza privind comisionul de administrare credit în cuantum de 0, 05%, respectiv comisionul prevăzut de clauza 5 lit. b din actul adițional nr. 2, din 18.11.2010 la convenția de credit, instanța reține următoarele:
În primul rând, trebuie reținut faptul că înșiși reclamanții au recunoscut, în cuprinsul răspunsului la interogatoriu, faptul că această clauză a făcut obiectul unei negocieri dintre părți. Faptul că împrumutații nu au obținut înlăturarea totală a comisionului de administrare nu echivalează cu lipsa negocierii, concesiile reciproce fiind de esența unei negocieri reale și efective.
În al doilea rând, chiar dacă s-ar reține lipsa negocierii cu privire la comisionul de administrare, în raport de cuantumul stabilit de 0, 05% pe lună, instanța apreciază că nu este îndeplinită nici condiția producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și în detrimentul consumatorului.
În al treilea rând se poate observa că împrumutaților banca le-a acordat un termen de grație în ceea ce privește achitarea comisionului de administrare în cuantum de 0, 05%, în sensul că acest comision nu a fost achitat în intervalul 12.2010 – 12.2012 și a fost ulterior achitat eșalonat până la data de 24.11.2014 (f. 25).
În raport de aceste considerente, instanța va respinge cererea reclamanților în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare de 0, 05%.
În raport de soluția pronunțată în cauză, față de dispozițiile art. 453 NCPC, instanța va respinge cererea paratei de obligare a reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata, va admite cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și va obliga pârâta să achite reclamanților suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Constată că prin încheierea din 19.11.2014 instanța respins excepțiile inadmisibilității și excepția lipsei calității procesual pasive.
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții D. D., C.N.P._ și D. A., C.N.P._, ambii cu domiciliul în Iași, bld. Copou, nr. 32, . cu pârâtul ., C.U.I. RO_, cu sediul în București, sector 2, Șoseaua P., nr. 42, . 10.
Constată caracterul abuziv al clauzelor 5 lit. a din Condițiile Speciale ale convenției de credit nr._/09.11.2007 și art. 3 pct. 5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/09.11.2007, cu referire la comisionul de risc, redenumit prin actul adițional nr. 1 din 18.11.2010, comision de administrare, în cuantum de 0, 22% pe lună, aplicat la soldul creditului și operarea nulității absolute în privința acestora.
Constată că, potrivit actului adițional nr. 2 din 18.11.2010 clauza privind comisionul de administrare (fost comision de risc) a fost renumerotată și a devenit 5 lit. b din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/09.11.2007, iar cuantumul comisionului de risc a fost redus de la 0, 22% la 0, 05 %.
Respinge cererea reclamanților în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare de 0, 05%.
Admite în parte cererea de restituire a sumelor achitate cu titlul de comision de risc/administrare.
Obligă pârâtul . să restituie reclamanților suma de 1547, 6 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de risc/administrare, astfel cum era reglementat de clauza 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/09.11.2007.
Admite cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Obligă pârâta să achite reclamanților suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat ales.
Respinge cererea paratei de obligare a reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Iași.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.02.2015.
Președinte, Grefier,
T. G. N. S.
Red./Tehnored. G.T./4ex./31.07.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 2446/2015. Judecătoria IAŞI | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2222/2015. Judecătoria... → |
|---|
