Exercitarea autorităţii părinteşti. Sentința nr. 415/2015. Judecătoria ONEŞTI

Judecătoria ONEŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 415/2015 pronunțată de Judecătoria ONEŞTI la data de 11-02-2015 în dosarul nr. 415/2015

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA ONEȘTI

Dosar nr._ - exercitarea autorității părintești -

Înreg. 08.09.2014

SENTINȚA CIVILĂ NR. 415

Ședința publică din data de 11.02.2015

COMPLETUL DE JUDECATĂ FORMAT DIN:

Președinte – C. S.

Grefier- M. P.

Astăzi a fost pe rol soluționarea acțiunii civile formulată de reclamanta D. L. în contradictoriul cu pârâtul H. L.-D. și intervenienta H. J., având ca obiect exercitarea autorității părintești.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns reclamanta reprezentată de avocat avocat B. M. A., avocat D. E. reprezentând intervenienta prezentă pe pârât și martora D. A., lipsă fiind pârâtul.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care,

Instanța procedează la identificarea martorei și apoi la audierea acesteia, declarația dată fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei.

Avocat D. E. depune la dosarul cauzei răspunsurile la interogatoriu ale pârâtului.

Reprezentantul reclamantei studiază răspunsurile consemnate.

La interpelarea instanței, apărătoarea pârâtului arată că acesta nu are un loc de muncă stabil, lucrând doar ocazional.

Avocat D. E. depune la dosarul cauzei și o . înscrisuri: certificat de garanție tabletă, factură ING, caracterizare elev, bonuri de casă și un transfer bancar Western Union. Comunică copii ale acestor înscrisuri și reprezentantului reclamantei.

Avocat B. M. A. depune la dosarul cauzei chitanță onorariu avocat.

Conform art. 244 al. 1 Cod procedură civilă, nemaifiind probe de administrat sau alte cereri de formulat instanța declară terminată cercetarea procesului și în temeiul art. 392 Cod procedură civilă deschide dezbaterile asupra fondului cauzei și acordă cuvântul părților în dezbateri.

Reprezentantul reclamantei solicită admiterea acțiunii, încredințarea minorului spre creștere și educare către reclamantă și stabilirea domiciliului acestuia la reclamantă, obligarea pârâtului la plata lunară a unei pensii de întreținere raportată la venitul mediu la nivel național.

Avocat B. M. A. precizează că minorul a locuit împreună cu reclamanta și mama acesteia, sporadic cu bunica paternă, fapt ce rezultă și din probatoriul administrat, astfel între reclamantă și minor fiind o legătură strânsă. Arată că reclamanta a solicitat deseori sprijin financiar, însă s-a lovit de refuzul pârâtului și a mamei acestuia.

Apărătorul reclamantei solicită ca exercitarea autorității părintești să fie făcută exclusiv de mama minorului având în vedere atitudinea pârâtului față de minor, acesta ignorând copilul, singurele persoane care s-au ocupat de creșterea și educarea acestuia fiind reclamanta și mama acesteia.

Cu privire la cererea reconvențională, avocat B. M. A. solicită admiterea în parte referitor la programul de vizită, în sensul că reclamanta nu este de acord ca minorul să petreacă vacanța de C. împreună cu pârâtul. Arată că reclamanta este de acord ca minorul să petreacă la tată vacanța de Paste și a doua săptămână din luna iulie.

Cu privire la stabilirea unui program de vizită solicitat de intervenientă, apărătorul reclamantei solicită respingerea acestui capăt de cerere, motivat de faptul că pârâtul și intetrvenienta au același domiciliu.

Cu cheltuieli de judecată.

Avocat D. E. solicită admiterea în parte a cererii principale, autoritatea părintească să fie exercitată de către ambii părinți, iar locuința minorului să fie stabilită la reclamantă. Solicită obligarea pârâtului la plata unei pensii de raportată la venitul minim pe economie.

Reprezentanta pârâtului și a intervenientei solicită admiterea cererii reconvenționale, în sensul ca minorul să petreacă o lună din vacanța de vară, respectiv luna iulie și câte o săptămână în vacanța de Paști și cea de C. din fiecare an, alternativ, respectiv în anii impari de Paști iar în cei pari de C., în ambele cazuri cu posibilitatea pentru tată de a lua minorul la domiciliul său și cu obligația acestuia de a-l aduce înapoi la finalul intervalului.

Apărătoarea pârâtului solicită admiterea cererii de intervenție voluntară a intervenientei H. J. și stabilirea unui program de vizită cu minorul în primul și al treilea sfârșit de săptămână al fiecărei luni.

Avocat D. E. arată că mama exercită abuziv și cu rea credință drepturile părințești, aceasta a interzis orice legătură între bunica paternă și minor, fapt ce reiese și din răspunsurile administrate prin interogatoriu, mai mult, acesta a refuzul cadoul de C. oferit de bunica paternă pentru minor.

De asemenea, avocat D. E. învederează faptul că tatăl și bunica au un interes major pentru copil. Copilului i se plătește lunar asigurare la ING iar cu ocazia începerii școlii acestuia i s-au oferit 400 lei, fiind suficienți pentru rechizite și uniformă. Arată că minorul are nevoie în viața sa de modelul masculin, chiar dacă tatăl vine acasă rar, consideră că acestuia nu trebuie să i se îngrădească dreptul de a-și petrece timp cu fiul său.

Reprezentanta pârâtului arată că din caracterizarea minorului de către învățătoare reiese că mama nu îi oferă acestuia ajutorul necesar.

Avocat D. E. solicită îndepărtarea declarației martorei D. A., această declarație fiind una nesinceră lucru rezultat din ezitările sale.

Solicită compensarea cheltuielilor de judecată.

Nemaifiind alte probe de administrat, excepții de invocat în temeiul art. 394 Cod procedură civilă, instanța rămâne în pronunțare.

INSTANȚA

Deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 08.09.2014 sub nr._, reclamanta D. L. a chemat în judecată pe pârâtul H. L. D., solicitând încredințarea spre creștere și educare a minorului H. Alecsio la ea și obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că din relația de concubinaj cu pârâtul a rezultat minorul Alecsio, născut la data de 27.04.2007. Se arată că părțile au conviețuit din anul 2007 și până în luna august 2012, perioadă în care pârâtul nu a contribuit decât în foarte mică măsură la creșterea și educarea minorului, iar față de ea a avut un comportament violent, ceea ce a determinat-o să se mute la mama sa împreună cu copilul. La puțin timp după acest moment pârâtul a plecat în străinătate și de atunci trimis minorului doar o singură dată suma de 400 de euro, la insistențele sale

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 483 C.civ. art. 499, art. 516, art. 524, art. 527, art. 529, art. 536 și art. 533 C.civ.

În dovedire reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a celei testimoniale, iar în susținere a atașat cererii copii ale următoarelor înscrisuri: certificat de naștere al minorului și carte de identitate a reclamantei.

Pârâtul, legal citat, a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere având ca obiect exercitarea autorității părintești exclusiv de către mamă și admiterea cererii în privința stabilirii locuinței la mamă și obligării sale la plata pensiei de întreținere.

Pârâtul a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat stabilirea unui program de legături personale cu minorul în sensul ca acesta să poată fi luat la domiciliul său câte o săptămână în vacanța de Paști și de C. (în anii pari de C. și în cei impari de Paști) și o lună în vacanța de vară.

În motivarea pârâtul arată că atunci când minorul avea vârsta de 1 an s-au mutat la mama sa, unde au locuit aproximativ 4 ani și jumătate. În anul 2012, sub pretextul că merge la serviciu reclamanta a dispărut, aflând ulterior că a plecat în Norvegia, unde a rămas aproximativ un an, timp în care de îngrijirea minorului s-a ocupat el și mama sa, pentru scurte perioade fiind luat și de bunica maternă la domiciliul său. Pârâtul arată că în luna octombrie 2013 reclamanta s-a întors în țară și l-a luat pe minor să locuiască într-o garsonieră de pe . de aproximativ două luni nu îi mai permite să ia legătura cu minorul.

În ceea ce privește susținerile reclamantei în sensul că nu a contribuit la creșterea minorului pârâtul arată că acestea sunt neadevărate, în realitate el trimițând în mod constant pachete minorului din Germania, unde lucrează fără forme legale. De asemenea, pârâtul arată că a încheiat pe numele minorului un contract de asigurare pentru studii, la ING, că i-a cumpărat acestuia diverse bunuri (bicicletă, tabletă) și că prin intermediul fratelui său i-a dat reclamantei de 4 ori câte 400 de lei.

Pârâtul arată că între el și minor există o legătură puternică de afecțiune și este în interesul minorului ca exercitarea autorității părintești să se facă în comun de ambii părinți.

Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 505, art. 397, art. 400, art. 401, art. 402 C.civ. și ale Legii nr. 272/2004.

În dovedire pârâtul a solicitat administrarea probei cu interogatoriul reclamantei, cu înscrisuri și pe cea testimonială, iar în susținere a atașat copia contractului de asigurare nr._, chitanțe de plată a primelor, o declarație privind achiziționarea unei biciclete și un bon fiscal.

La data de 17.10.2014 numita H. J. a formulat cerere de intervenție voluntară principală prin care a solicitat să se stabilească în favoarea sa un program de legături personale cu minorul H. Alecsio, nepotul său, în sensul ca acesta să poată fi luat la domiciliul său de două ori pe lună, în primul și al treilea sfârșit de săptămână al fiecărei luni, de vineri ora 13.00 până duminică ora 08.30.

În motivare intervenienta a arătat că minorul este nepotul său și că de la împlinirea de acesta a vârstei de 1 an a locuit în casa sa, împreună cu părinții. În anul 2011 reclamanta a plecat fără să anunțe în Norvegia și timp de 1 an doar ea și fiul său s-au ocupat de minor, reclamanta lipsind cu desăvârșire din viața acestuia. Intervenienta arată că la început părinții minorului nu aveau venituri așa încât toate cheltuielile privind minorul au fost în sarcina sa, iar ulterior, când fiul său a început să câștige câte ceva în Germania i-a trimis minorului pachete și bani. Intervenienta arată în esență că încă de când minorul a făcut primii pași a fost alături de acesta și sunt legați de o profundă afecțiune, însă cu toate acestea, din luna septembrie 2014 reclamanta i-a interzis orice legătură cu minorul.

Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 61 C.pr.civ., art. 494 C.civ., art. 14, 15 și următoarele din legea nr. 272/2004.

În dovedire intervenienta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a celei testimoniale.

Reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvențională și la cea de intervenție, arătând că nu se opune ca pârâtul să aibă legături personale cu minorul, însă acestea să fie limitate doar la o săptămână de Paști și o săptămână în vacanța de vară, în luna iulie. În privința cererii de intervenție reclamanta arată că în realitate nu există o legătură strânsă între minor și bunică și că este de acord cu un program de vizită pentru aceasta, însă în același interval ca și cel pentru pârât, având în vedere că locuiesc împreună.

Prin încheierea din 26.11.2014 instanța a admis în principiu cererea de intervenție voluntară. Prin aceeași încheiere instanța a încuviințat părților probele cu înscrisuri, interogatoriu și cu martori.

Din oficiu instanța a dispus efectuarea anchetei psihosociale și a ascultat pe minor în camera de consiliu, în data de 08.01.2015.

La termenul din 07.01.2015 a fost administrat interogatoriul reclamantei și intervenientei și au fost audiați martorii T. G., D. V. și H. C., iar la termenul din 11.02.2015 a fost audiat martorul D. A. și prin intermediul apărătorului a fost depus răspunsul la interogatoriu al pârâtului.

În cadrul probei cu înscrisuri au mai fost depuse de pârât copii ale unor chitanțe de achiziționarea unor bunuri și o caracterizare a minorului întocmită de învățătorul acestuia.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Din relația de concubinaj dintre reclamanta pârâtă D. L. și pârâtul reconvenient H. L.-D. s-a născut la data de 27.04.2007 minorul H. Alecsio.

Din susținerile părților și probele administrate instanța reține că minorul a locuit împreună cu părinții să, la început într-un imobil închiriat de aceștia, ulterior în apartamentul bunicii paterne, intervenienta H. J., iar în prezent locuiește împreună cu mama, fie la locuința acesteia, fie la cea a bunicii materne. În prezent părinții minorului nu mai locuiesc împreună, reclamanta pârâtă locuind în țară și având o relație consensuală cu un alt bărbat, iar pârâtul reconvenient fiind plecat la muncă în străinătate, în Germania.

Potrivit prevederilor art. 496 C.civ.

„(1) Copilul minor locuiește la părinții săi.

(2) Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.

(3) În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile.

(4) Locuința copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinților decât în cazurile prevăzute expres de lege.

(5) Părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.”

În ceea ce privește stabilirea locuinței minorului instanța constată că nu există o neînțelegere între părinți, astfel că potrivit acordului acestora asupra acestui aspect, având în vedere și concluziile raportului de anchetă psihosocială, urmează ca instanța să stabilească locuința minorului la mamă.

În ceea ce privește modul de exercitare a autorității părintești instanța reține ca fiind aplicabile următoarele dispoziții legale:

Art. 505 C.civ.

„(1) În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc.

(2) Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț. […]”

Potrivit art. 397 C.civ. „După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel”, iar potrivit art. 398 alin. 1 C.civ. „Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.”

Potrivit art. 263 alin. 1 C.civ. „Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.”

În cauză, având în vedere prevederile legale anterior menționate, vârsta minorului, concluziile referatului de anchetă psihosocială precum și părerea minorului exprimată cu ocazia ascultării sale, instanța va dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de către ambii părinți. Dacă în ceea ce privește stabilirea locuinței la mamă părțile nu au opinii divergente, în ceea ce privește exercitarea autorității părintești reclamanta pârâtă nu este de acord cu exercitarea în comun, însă instanța nu va putea reține ca existente acele „motive întemeiate” și nici interesul superior al minorului, prevăzut de art. 398 alin. 1 C.civ., anterior citat, pentru a se putea stabili exercitarea autorității părintești doar de către mamă.

În privința modului de exercitare a autorității părintești instanța va avea în vedere pe lângă prevederile Codului civil, anterior enunțate și pe cele relevante din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului dintre care în particular pe cele ale art. 36, care prevede următoarele:

„(1) Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor.

(2) Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.

(3) În situația în care ambii părinți exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinți.

(4) În situația în care, din orice motiv, un părinte nu își exprimă voința pentru luarea deciziilor prevăzute la alin. (3), acestea se iau de către părintele cu care copilul locuiește, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

(5) Ambii părinți, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a solicita și de a primi informații despre copil din partea unităților școlare, unităților sanitare sau a oricăror altor instituții ce intră în contact cu copilul.

(6) Un părinte nu poate renunța la autoritatea părintească, dar se poate înțelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorității părintești, în condițiile art. 506 din Codul civil.

(7) Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

(8) În cazul existenței unor neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului.”

Raportat la conținutul autorității părintești și la faptul că regula este ca aceasta să fie exercitată în comun de ambii părinți și că doar în mod excepțional, atunci când „există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului” autoritatea părintească poate să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, instanța apreciază că în cauză nu există nici motive întemeiate și nu este nici în interesul superior al minorului ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de mamă. Astfel, deși este evident că între părinți există neînțelegeri care au dus la destrămarea relației dintre aceștia, nu rezultă din probele administrate că există motive întemeiate, nici dintre cele exemplificativ enumerate de art. 36 alin. 7 din Legea nr. 271/2004 și nici altele similare, care să conducă la concluzia că pârâtul reconvenient nu este demn de a exercita această autoritate, care nu este doar un drept al său ci și o obligație. Faptul că pârâtul reconvenient nu s-a implicat prea mult în creșterea minorului până la acest moment nu poate reprezenta un argument pentru a i se interzice acest drept, căci implicarea sa redusă reprezintă un argument pentru care locuința minorei va fi stabilită la mamă, dar nu și unul pentru care să i se interzică dreptul de a exercita autoritatea părintească, autoritate ce înseamnă mai mult decât a se implica în luarea deciziilor curente în privința vieții copilului, aspecte cu privire la care nu s-a făcut dovada unei lipse de implicare. În ceea ce privește legătura existentă între minor și tată instanța găsește ca fiind de o mare importanță faptul că din perspectiva minorului tatăl este o persoană care face parte din viața sa și că dorește să aibă legături cu acesta și să îl viziteze.

Față de aceste considerente instanța va dispune ca exercitarea autorității părintești să se facă în comun de ambii părinți și pe cale de consecință va respinge capătul de cerere având ca obiect exercitarea autorității părintești exclusiv de către reclamanta pârâtă ca neîntemeiat.

În ceea ce privește întreținerea minorilor, potrivit dispozițiilor art. 499 alin. 1 C civ „tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională”, iar potrivit alin. 4 „În caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială”.

În privința cuantumului obligației de întreținere, conform prevederilor art. 529 alin. 1 C.civ. „Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol „Când întreținerea este datorată de un părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său net lunar pentru un singur copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii”. Fiind vorba de o obligație de întreținere, debitorul este pus de drept în întârziere odată cu formularea cererii, potrivit art. 530 cu referire la art. 532 alin. 1 C.civ., tot din acest moment prezumându-se că există starea de nevoie a creditorului.

Dată fiind situația dedusă judecății, având prevederile legale anterior menționate, faptul că locuința minorului va fi stabilită la mamă și că tatăl nu obține venituri cui caracter de regularitate, instanța îl va obliga să plătească minorului o pensie de întreținere de 181 de lei lunar, reprezentând 25% din venitul minim net pe economie, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la împlinirea vârstei de 18 ani de către minor.

În privința programului de vizită solicitat de pârâtul reconvenient, instanța reține că potrivit art. 496 alin. 5 C.civ., citat și anterior „Părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.”

Potrivit art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului „(1) În sensul prezentei legi, relațiile personale se pot realiza prin:

a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul;

b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;

d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;

e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul;

f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.”

Prin urmare, dreptul părintelui separat de copilul său de a avea legături personale cu minorul este stabilit prin lege, instanța urmând să stabilească doar modalitatea în care se exercită aceste legături.

În cauză mama nu se opune în principiu dreptului tatălui de a avea legături personale cu minorul însă solicită ca acest drept să fie limitat, în sensul ca perioada în care minorul să fie luat de tată la domiciliul său să fie mai mică decât cea pe care acesta a solicitat-o prin cererea reconvențională.

Instituția fundamentală prin care se realizează protecția și dezvoltarea copilului este familia în cadrul căreia tatăl și mama copilului sunt protectorii săi naturali. Aceștia trebuie să își asume, în mod prioritar, funcția de protecție a minorului date fiind proximitatea legăturilor de sânge, precum și legăturile de afecțiune reală care există între părinți și copil. În acest sens, două dintre principiile pe care Declarația drepturilor copilului le conține arată că, pe cât este cu putință, copilul va crește sub grija și răspunderea părinților săi, într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială (principiul 6) și că acestora le revine în primul rând răspunderea pentru educația și îndrumarea lui (principiul 7). Art. 18 pct. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului statuează, însă, că părinții sunt principalii responsabili de creșterea și dezvoltarea copilului dar ei trebuie să acționeze în primul rând în interesul suprem al copilului. Acest deziderat este reluat și în art. 483 alin. 2 cod civil prin care se arată că „părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului”.

Această ocrotire nu trebuie să înceteze atunci când soții, părinții copilului, nu (mai) sunt căsătoriți și tocmai din acest motiv, educația și îndrumarea minorului trebuie realizată atât de părintele la care a fost stabilită locuința copilului cât și de celalalt părinte, separat de copilul său.

Conținutul autorității părintești, ce constituie punctul de plecare în stabilirea modalității de exercitare a legăturilor personale cu minorul este reglementat de art. 487 Cod civil care prevede că „părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia”.

În vederea exercitării acestor drepturi și obligații, părintele care este separat de copilul său nu ar trebui să se afle pe o poziție de inferioritate față de celălalt părinte în ce privește timpul petrecut cu copilul său. Însă, în raport de programul copilului și de circumstanțele personale ale părinților, acest timp poate fi mai redus pentru unul din părinți.

Sub acest aspect, problema care se pune în cauză constă în posibilitatea ca minorul să fie luat de la domiciliul mamei sale o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. O asemenea posibilitate va fi analizată de instanță având în vedere interesul minorului raportat la vârsta acestuia, mediul în care a crescut până la acest moment și dreptul ambilor părinți de a asigura o educație și creștere corespunzătoare copilului lor.

Din susținerile părților și probele administrate a rezultat că deși pârâtul reconvenient nu a acordat foarte mult timp creșterii și educării minorului, acesta a participat totuși la activități privind pe minor atât împreună cu mama acesteia dar și singur, existând și situații în care s-a ocupat de minor fără ajutorul reclamantei pârâte.

Afecțiunea reprezintă un element esențial al relației părinte-copil și are un rol decisiv în dezvoltarea psihică a minorului. Iubirea părinților și afecțiunea manifestată de aceștia, îl vor ajuta pe minor să se dezvolte armonios și echilibrat. În acest sens, prin diferite hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde obligația pozitivă a statelor de a asigura contactul copiilor cu părinții cărora nu le-au fost încredințați, precum și de a nu împiedica tatăl să aibă legături cu minorul său dacă își dorește acest lucru. În stabilirea modalităților de exercitare a legăturilor personale între minor și părinte trebuie să se aibă în vedere și sentimentul de stabilitate și apartenență al minorului. Acesta trebuie însă să fie dublat de sentimentul de securitate emoțională al copilului în relație cu părinții săi, asigurându-se că minorul nu este expus abuzurilor fizice sau emoționale ori neglijențelor din partea persoanei cu care locuiește. Sentimentul de securitate înseamnă ca relația pe care copiii o au cu părinții lor să fie ne-ostilă, să fie regulată, copilul să știe că poate să-și acceseze părintele atunci când are nevoie de el, copilul să nu fie expus la eventualele disensiuni dintre părinți legate de creșterea și educarea sa, copilul să nu fie folosit ca mesager între părinții divorțați ori separați sau ca element de șantaj între părinți, etc.

În cauză, deși pârâtul reconvenient nu a participat în aceeași măsură cu reclamanta la creșterea și educarea minorului, nu există indicii că implicarea sa nu ar putea fi una mai pregnantă și că nu ar fi în măsură să asigure o îngrijire corespunzătoare în perioadele de timp cât minorul ar veni în vizită la el, având în vedere că nu se poate reține o lipsă de afecțiune reciprocă între tată și fiu, afecțiune care ar putea fi afectată prin impunerea unui program de vizită în care relația dintre cei doi să fie limitată la doar două săptămâni pe an.

Din acest motiv, instanța consideră că atâta vreme cât mama este de acord ca minorul să își petreacă două săptămâni cu tatăl, fără prezența sa și că nu invocă nici un motiv întemeiat pentru care dreptul de vizitare să fie limitat la o asemenea durată, precum și pentru că în principiu părinții au drepturi egale, nu există motive pentru ca dreptul tatălui să fie limitat la o perioadă atât de scurtă. O asemenea soluție se impune cu atât mai mult cu cât circumstanțele personale ale pârâtului (faptul că cea mai mare parte a timpului este plecat din țară) nu îi permit să aibă legături personale cu minorul în cursul anului decât prin alte modalități decât vizitarea minorului, iar instanța consideră că în vederea stabilirii unei legături bazate pe afecțiune și încredere între tată-fiu se impune ca aceștia să poată petrece în perioada vacanței de vară mai mult de o săptămână.

Având în vedere dreptul pârâtului, care va fi separat de copilul său, de a avea legături personale cu acesta, acordul reclamantei cu privire la posibilitatea exercitării de către pârât a acestui drept, chiar și în altă formă, precum și considerentele anterior expuse, instanța urmează să admită acest capăt de cerere astfel cum a fost formulat de pârâtul reconvenient și să oblige pe reclamanta pârâtă să permită acestuia păstrarea legăturilor personale cu minorul, până la împlinirea de către acesta a a vârstei de 18 ani, după următorul program:

- în vacanța de vară, toată luna iulie,

- câte o săptămână în vacanța de Paști și cea de C. din fiecare an, alternativ, respectiv în anii impari de Paști iar în cei pari de C., în ambele cazuri cu posibilitatea pentru tată de a lua minorul la domiciliul său și cu obligația acestuia de a-l aduce înapoi la finalul intervalului.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta H. J., instanța reține ca fiind aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 272/2004 care prevăd următoarele:

„ (1) Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.

(2) Copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

(3) Părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.”

În cauză, contrar susținerilor reclamantei pârâte în sensul că între minor și intervenientă nu există relații de afectivitate, instanța reține că dimpotrivă, acestea există și în prezent, în ciuda interdicției impuse de mamă de a mai avea legături personale. Astfel, din susținerile părților și declarațiile martorilor reiese că o perioadă îndelungată minorul a locuit la domiciliul intervenientei, împreună cu părinții, iar ulterior a mai locuit la aceasta pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp și chiar a fost cu aceasta în vacanță la mare. Din declarația martorei D. V. instanța reține că intervenienta și minorul au avut o relație foarte frumoasă și că îl iubește pe acesta, iar din ascultarea minorului a rezultat că la rândul său o iubește pe intervenientă și își dorește să se întâlnească cu ea și să o viziteze, așa cum făcea înainte ca mama să îi interzică. Instanța nu va putea reține declarațiile martorei D. A. cu privire la lipsa de afecțiune a intervenientei față de minor, aceste declarații fiind apreciate ca fiind făcute în mod vădit în interesul reclamantei și în contradicție evidentă cu ansamblul probator din cauză.

Având în vedere că relațiile personale dintre minori și rudele lor, prevăzute de art. 15 din Legea nr. 272/2004, anterior citat, se pot materializa și prin dreptul de vizitare, ce nu este atribuit doar părinților, instanța va admite în parte cererea de intervenție, urmând să oblige reclamanta pârâtă să permită intervenientei vizitarea minorului odată pe lună, în primul sfârșit de săptămână al fiecărei luni, începând de vineri ora 18.00 și până duminică ora 18.00, cu posibilitatea pentru bunică de a lua minorul la domiciliul său și cu obligația acesteia de a-l aduce înapoi la finalul intervalului.

În ceea ce privește programul de vizitare acordat intervenientei instanța reține că potrivit unei practici constante, atunci când părinții sunt divorțați ori separați, acest drept se materializează prin posibilitatea fiecăruia dintre părinți de a petrece împreună cu copilul timpul liber al acestuia în mod egal, astfel că sfârșiturile de săptămână sunt partajate la rândul lor în mod egal între părinți. Dacă aceasta este situația în ceea ce îi privește pe părinți, instanța nu poate să accepte că o altă persoană din cele care au dreptul de a avea legături personale cu minorul poate invoca drepturi egale cu cele ale părintelui, astfel că cererea de intervenție va fi admisă doar în parte, conform celor arătate anterior, respectiv doar pentru un sfârșit de săptămână și nu două, așa cum s-a solicitat. De asemenea, având în vedere necesitatea respectării programului școlar și de odihnă al minorului, ora la care acesta va putea fi luat în ziua de vineri va fi stabilită ca fiind 18.00, iar cea la care va fi adus înapoi la domiciliu mamei tot 18.00.

Instanța nu va putea acorda programul de vizitare în forma solicitată de reclamanta pârâtă, respectiv același cu al pârâtului reconvenient, căci atâta vreme cât bunica este în țară și își manifestă dorința de a-l întâlni pe minor mai des, iar acesta la rândul său își dorește acest lucru, o limitare atât de drastică a acestui drept ar echivala cu o lipsire efectivă de el. Astfel, intervenienta solicită să i se respecte un drept propriu, garantat de lege și nu să partajeze acest drept cu tatăl minorului, căci oricum, în perioada în care minorul va fi împreună cu tatăl nimic nu o oprește să aibă și ea legături cu minorul.

Instanța apreciază de asemenea că stabilirea unui program de vizită în favoarea bunicii paterne este de natură a realiza și menține o legătură mai strânsă cu tatăl minorului, în perioada în care minorul se va afla la bunică acesta putând lua legătura mai ușor cu tatăl și realiza o comunicare cu acesta fără a exista o cenzură din partea mamei, ceea ce poate reprezenta un aspect pozitiv din perspectiva menținerii legăturilor afective dintre tată și fiu. Astfel, această măsură deși aparent dispusă în favoarea intervenientei, poate fi pe apreciată din altă perspectivă ca fiind chiar în interesul minorului, care nu doar că va avea posibilitatea de a relaționa cu membri ai familiei extinse a tatălui, dar îi va permite chiar menținerea unei relații mai apropiate cu tatăl.

Raportat la faptul că atât acțiunea principală cât și cea de intervenție voluntară vor fi admise doar în parte, solicitarea pârâților prin apărător de compensare a cheltuielilor de judecată și nivelul echivalent al cheltuielilor efectuate de părți, în temeiul art. 453 alin. 3 C.pr.civ. instanța urmează să compenseze în totalitate cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive,

În numele Legii

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta pârâtă D. L., CNP_, cu domiciliul în mun. Onești, .. 18, ., jud. Bacău, în contradictoriu cu pârâtul reconvenient H. L.-D., cu domiciliul în mun. Onești, ., ., jud. Bacău și domiciliu procesual ales în mun. Onești, ., ..

Admite cererea reconvențională formulată de pârâtul reconvenient H. L.-D. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă D. L..

Admite în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta H. J., CNP_, cu domiciliul în mun. Onești, ., ., jud. Bacău și domiciliu procesual ales în mun. Onești, ., . în contradictoriu cu reclamanta pârâtă D. L..

Stabilește locuința minorului H. ALECSIO, născut la data de 27.04.2007, la mamă, urmând ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinți.

Respinge capătul de cerere având ca obiect exercitarea autorității părintești exclusiv de către reclamanta pârâtă ca neîntemeiat.

Obligă pârâtul reconvenient la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului H. ALECSIO, în cuantum lunar de 181 de lei, începând de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 08.09.2014 și până la împlinirea de către aceasta a vârstei de 18 ani.

Obligă pe reclamanta pârâtă D. L. să permită pârâtului reconvenient H. L.-D. păstrarea legăturilor personale cu minorul H. ALECSIO, până la împlinirea de către acesta a a vârstei de 18 ani, după următorul program:

- în vacanța de vară, toată luna iulie,

Obligă pe reclamanta pârâtă D. L. să permită intervenientei H. J. păstrarea legăturilor personale cu minorul H. ALECSIO, nepotul său, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 18 ani, după următorul program:

- odată pe lună, în primul sfârșit de săptămână al fiecărei luni, începând de vineri ora 18.00 și până duminică ora 18.00, cu posibilitatea pentru bunică de a lua minorul la domiciliul său și cu obligația acesteia de a-l aduce înapoi la finalul intervalului.

Compensează cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Onești.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11.02.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

C. S. M. P.

Red. Jud. C.S. – 09.03.2015

Tehnored.- M.P. – 09.03.2015

Ex.-6/ comunicat părți - 09.03.2015

← Exercitarea autorităţii părinteşti. Sentința nr. 1201/2015....		Pensie întreţinere. Sentința nr. 1449/2015. Judecătoria ONEŞTI →

Exercitarea autorităţii părinteşti. Sentința nr. 415/2015. Judecătoria ONEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Exercitarea autorităţii părinteşti. Sentința nr. 415/2015. Judecătoria ONEŞTI