Acţiune în constatare. Sentința nr. 6439/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6439/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 09-04-2015 în dosarul nr. 6439/2015
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă Nr. 6439/2015
Ședința publică de la 09.04.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE L. G.
GREFIER L. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant S. A., reclamant S. I., reclamant C. R. PENTRU CONSUMATORILOR - REGIUNEA BUCUREȘTI ILFOV, intervenienți voluntari principali S. A. și S. I. și pe pârât O. B. ROMANIA S.A., având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 19.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data care face parte integrantă din prezenta și când instanța a amânat pronunțarea in mod succesiv, pentru data de 26.03.2015, pentru data de 02.04.2015, iar apoi pentru astazi, data de 09.04.2015, cand, deliberand, a hotarat urmatoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 05.06.2012, sub nr._/299/2012, reclamanții S. A. și S. I. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta O. B. ROMANIA S.A., constatarea caracterului abuziv al clauzei 5.2 din contractul de credit C_ din 08.02.2008 și obligarea pârâtei la modificarea și actualizarea acestei clauze precum și restituirea prejudiciului în cuantum de 19.965,43 CHF, încasat excedentar de către pârâtă în perioada mai 2008-februarie 2012, actualizat cu rata inflației până la data achitării efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanții au arătat în esență faptul că, deși potrivit clauzei art. 5.2 din contract dobânda era compusă din marja băncii și rata LIBOR, la numai trei luni de la data semnării contractului, pârâta a crescut unilateral rata dobânzii de la 5,7% la 6,99%, fără un temei legal, fără o informare prealabilă, în condițiile în care valoarea LIBOR a avut un trend descendent accentuat. Față de aceste aspecte reclamanții au arătat că raportat la prevederile art. 1 al. 3 și 4 și art. 4 al. 1-3 din Legea 193/2000, respectiva clauză care a permis pârâtei să majoreze unilateral dobânda este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, impunându-se astfel declararea acesteia ca abuzivă. Reclamanții au mai arătat că, față de motivele de mai sus, au solicitat băncii scăderea dobânzii prin raportare la scăderea dramatică a LIBOR și au notificat banca prin adresa nr. 42/02.02.2011 cu privire la refuzul scris de a semna actul adițional comunicat de bancă, ca urmare a intrării în vigoare a prevederilor O.U.G. 50/2010, întrucât au considerat că banca a făcut o aplicare greșită a acestui act normativ. Față de aceste aspecte s-a solicitat declararea ca abuzivă a clauzei art. 5.2 și restituirea sumelor încasate nedatorat în perioada mai 2008 – februarie 2012.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 193/2000, art. 1073 și urm C.civ, art. 966, 969, 970, 977, 978, 983, 992 C.civ, O.G. 21/1992, Legea 289/2004, O.U.G. 50/2010, Directiva 2008/48/CE, C.E.D.O. iar în dovedirea cererii au fost anexate contractul de credit, actul adițional și corespondența purtată cu banca precum și alte înscrisuri.
La data de 04.12.2012 reclamanții au depus o cerere modificatoare prin care au precizat că solicită constatarea caracterului abuziv al art. 5.2 din contractul de credit mai sus menționat, modificarea și actualizarea clauzei prin precizarea și definirea elementelor componente și stabilirea unei formule de calcul precum și restituirea sumei de 22.153,51 CHF încasat excedentar de pârâtă din mai 2008 și până în iunie 2012, actualizat cu rata inflației.
De asemenea s-a solicitat conexarea acestui dosar la dosarul nr._/299/2011, având ca obiect sesizare O.P.C.B cu privire la caracterul abuziv al aceleiași clauze, din mai multe contracte de credit, dosar în care reclamanții au formulat cerere de intervenție în interes propriu.
Prin încheierea din data de 11.12.2012 instanța a admis excepția conexității și a dispus conexarea dosarului de față la dosarul nr._/299/2011.
Prin sentința civilă nr._/04.06.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr._/299/2011, în baza art. 165 C.proc.civ instanța a dispus disjungerea intervenției în interes propriu formulată de S. A. și S. I. și formarea unui nou dosar precum și disjungerea prezentului dosar, în vederea discutării cererii de suspendare a cauzei. În urma disjungerii intervenției în interes propriu a fost format dosarul nr._/299/2013.
Prin cererea disjunsă la data de 04.06.2013 din dosarul nr._/299/2011, în baza art. 12 din Legea 193/2000 reclamanta C.P.C.M.B. a sesizat instanța cu privire la existența unor indicii referitoare la faptul că anumite clauze din contractele menționate în documentul de control încheiate de către pârâta O.T.P. B. încalcă prevederile art. 1 alin. 3 Cap. 3 din același act normativ, solicitând constatarea existenței clauzelor abuzive, aplicarea sancțiunii corespunzătoare în raport de dispozițiile art. 16 din Legea 193/2000 și obligarea pârâtei la eliminarea din contracte le de credit a clauzelor considerate ca fiind abuzive.
În motivarea cererii în partea relevantă ce a făcut obiectul disjungerii, s-a arătat faptul că în ce privește contractul de credit pentru nevoi personale garantate cu ipotecă nr. 2616/18.02.2008 s-a reclamat caracterul abuziv al clauzelor art. 5.1, 5.2, art. 5.3, art. 5.4 și 17.6., cu motivarea că a fost sesizată de către petenți cu privire la existența unor clauze cu caracter abuziv, iar din studierea documentelor justificative s-a constatat faptul că l au fost încheiate contracte de credit ipotecar în franci elvețieni pentru achiziționarea unor imobile, cu dobânda variabilă, conform art. 6.1 din contract de 6,8 % și respectiv 5,5 % pe an. Reclamanta a susținut faptul că art. 6.2 din contracte lasă la latitudinea exclusivă a băncii posibilitatea de a modifica rata dobânzii și stabilirea factorilor în funcție de care înțelege să facă acest lucru. Astfel de la momentul semnării contractelor dobânda a crescut în permanență, petenții suportând dobânzi majorate chiar în perioadele în care indicele de referință LIBOR a înregistrat scăderi semnificative, banca neprocedând la calcularea ratei dobânzii în sens descrescător. Referitor la clauza contractuală 6.3, reclamanta a arătat faptul că aceasta conferă băncii libertate vădit disproporționată în privința modului de comunicare a notificărilor, nespecificând momentul exact în care banca ar fi obligată să comunice noul procent de dobândă dar și restricționând accesul liber la justiție, ca libertate fundamentală. Art. 7. 2, susține reclamanta, face ca modificarea taxelor și comisioanelor să fie lăsată la alegerea discreționară a băncii fără a fi agreată de către părți iar afișarea la sedii sau în broșura internă nu reprezintă o modalitate adecvată și reală de comunicare către client. De asemenea simpla includere a art. 19.6 în contract poate reprezenta un abuz și poate fi folosită de către bancă în cazul unui eventual litigiu.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 12 din Legea 193/200, O.G. 2/2001 și ale Codului de Procedură Civilă iar în probațiune au fost anexate, în xerocopie procesul verbal . nr._/17/1296/30.03.2011 precum și documentația care a stat la baza întocmirii procesului verbal (f. 5-271 vol I).
În cadrul dosarului nr._/299/2011, s-a formulat cerere de intervenție voluntară principală de către intervenienții S. A. și S. I., prin care s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al art. 5.2 din contractul de credit mai sus menționat și să oblige pârâta la semnarea unui act adițional care să cuprindă precizarea și definirea elementelor componente ale dobânzii, modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcție de indicele de referință LIBOR, cu mențiunea că marja fixă a băncii este cea de la momentul încheierii contractului, în valoare de 3,0036 %, să constate caracterul abuziv al clauzei art. 5.3 partea finală și art. 12. lit. a liniuța 14, partea finală, art. 5.4, art. 6.1 lit. b, art. 6.1 lit. c, art. 10. 1 lit. c, art. 6.2, art. 12 lit. b liniuța 8,, art. 13.6, art. 17.6, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei cererii intervenienții au arătat faptul că pârâta nu a respectat dispozițiile O.G. 21/1992 și nici ale Legii 193/2000, rata dobânzii fiind mărită ca urmare a voinței unilaterale a băncii, iar pentru capetele de cerere 1,2,9 a solicitat instanței luarea în considerare a argumentelor reținute de către C.P.C.M.B.
În drept cererea a fost întemeiată pe disp. art. 49-56, 482, 112, 247 C.proc.civ, art. 1073 și urm., art. 942 și urm., art. 966, 969, 970 977,978,983, 992 C.civ, C.comercial, O.G. 21/1992 rep, Legea 193/2000, Legea 289/2004, O.U.G. 50/2010, art. 148 C.R., Directiva 87/102/EC privind creditul de consum, Directiva 2008/48/EC privind contractele de credit pentru consumatori, C.E.D.O. și protocoalele adiționale.
În dovedirea cererii s-a solicitat instanței administrarea probei cu înscrisuri, fiind depuse la dosar contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C_ /08.02.2008, sesizare A.N.P.C., procesul verbal de constatare contravenții și alte înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 25.07.2013, constatând că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 164 C.proc.civ, instanța a dispus conexarea dosarului_/299/2013 la dosarul_/299/2012.
La același termen de judecată pârâta a solicitat suspendarea cauzelor conexate până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/299/2011 și a dosarului nr._/3/2010, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. În motivarea cererii, pe scurt, pârâta a arătat că în dosarul nr._/299/2011 Judecătoria Sectorului 1 București s-a pronunțat cu privire la legalitatea procesului verbal de contravenție întocmit de către O.P.C.B. iar în dosarul nr._/3/2010 reclamanții au solicitat anularea parțială a clauzei prev. de art. 5.2 din același contract de credit ce face obiectul prezentei cauze.
În baza art. 167 C.proc.civ instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile anexate dosarului, apreciind-o ca fiind utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei iar în dosarul nr._/299/2011, dosar în care reclamanții au deținut calitatea de intervenienți, până la disjungerea cererii de intervenție, în baza art. 167 C.proc.civ instanța a încuviințat proba cu expertiza tehnică în specialitatea contabilitate, extrasul din acest raport de expertiză, referitor la reclamanții S. A. și S. I., fiind anexat la dosarul cauzei.
Prin sentinta civila nr._/02.08.2013 pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti in dosarul nr._/299/2012 s-a respins cererea de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ. și s-a admis in parte cererea formulată de reclamanți și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții S. A. și S. I. în contradictoriu cu intimata O. B. ROMANIA S.A, s-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze inserate în contractul de credit C_ /08.02.2008: art. 5.3 în ceea ce privește comunicarea noului procent de dobândă prin afișare la sediul unităților bancare, art. 5.4 integral, art. 6.1 lit. c și art.10.1 lit. c integral, art. 6.2 în ceea ce privește comunicarea comisioanelor și taxelor prin afișare la sediul unităților bancare, art. 12 lit. b liniuța 8 integral, art. 13.6 integral, art. 17.6 integral, s-a dispus înlăturarea clauzelor sau părților de clauze constatate abuzive din contractul de credit C_ /08.02.2008, a fost obligă intimata să recalculeze dobânda percepută în temeiul contractului C_ /08.02.2008, după următoarea formulă: marja fixă de 2,945% + valoarea indicelui LIBOR la trei luni, începând cu data de 06.06.2012 și până la finalizarea contractului și să actualizeze trimestrial dobânda percepută în temeiul contractului C_ /08.02.2008. în funcție de valoarea LIBOR., să plătească intervenienților în interes propriu S. A. și S. I. suma de 22.153,51 CHF plătibili în lei la cursul valutar de la data achitării, calculată până la data de 06.06.2012 (conform raportului de expertiză întocmit de către experții contabili S. M., T. A. O. și Toșcu R.), fiind respinsă în rest cererea principală precum și restul pretențiilor din cererea de intervenție formulată de S. A. și S. I., ca neîntemeiate.
Prin decizia civilă nr. 2999/26.09.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/2992/2012 s-a admis recursul formulat de recurenta- pârâta . și recurentul-reclamant C. R. pentru Protecția Consumatorilor și s-a casat sentința recurată cu trimitere spre rejudecare.
Pe rolul acestei instanțe, cauza a fost înregistrată sub nr._, în care reclamanții au formulat la data de 19.01.2015 cerere intitulată modificatoare, prin care au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii percepute în temeiul contractului nr. C_ /08.02.2008 după formula: marja fixă de 2,945%+valoarea indicelui CHF Libor la 3 luni, începând cu data de 06.06.2012 și până la finalizarea contractului, precum și obligarea pârâtei la actualizarea trimestrială a dobânzii percepute în temeiul acestui contract în funcție de valoarea indicelui CHF LIBOR, să constate caracterul abuziv al art. 5.3. partea finală, respectiv clauza de la art. 12 lit. A liniuța 14, partea finală, precum și clauza de la art. 12 lit. B prima liniuță partea finală din contractul de credit referitoare la comunicarea noului procent de dobândă prin afișare la sediile unităților bancare, să constate caracterul abuziv al art. 5.4. din contract, potrivit căruia în cazul în care, ca urmare a modificării nivelului ratei dobânzii de către bancă, clientul nu va rambursa ratele nescadente/restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data notificării privind modificarea dobânzii, se consideră că acesta a acceptat noul procent de dobândă, să constate caracterul abuziv al art. 6.1. lit. B din contractul de credit referitor la perceperea comisionului de acordare credit de 2% din valoarea totală a creditului acordat și să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei percepute cu acest titlu reprezentând echivalentul în lei a sumei de 3.330 CHF actualizați cu rata inflației, să constate caracterul abuziv al art. 6.1. lit c și art. 10.1 lit. C din contract referitor la perceperea comisionului de rambursare anticipată, să constate caracterul abuziv al art. 6.2. din contract referitor la modificarea unilaterală a comisioanelor și taxelor și la comunicarea acestora pin afișare la sediile băncii, să constate caracterul abuziv al art. 12 lit. B liniuța 8 din contractul de credit deoarece instituie dreptul băncii de a declara scadent contractul de credit în cazul neîndeplinirii oricărora dintre obligațiile asumate, să constate caracterul abuziv al art. 13.6 din contract deoarece instituie un drept discreționat și unilateral al băncii de a declara scadent creditul cu toate că plata ratelor este respectată de client, să constate caracterul abuziv al art. 17.6. din contract, deoarece duce la concluzia că reclamanții nu au dreptul de a invoca în fața instanței o clauză abuzivă. Au solicitat reclamanții obligarea pârâtei la restituirea dobânzilor încasate excedentar în cuantum de 22.153,51 CHF calculate până la data de 06.06.2012, conform raportului de expertiză, plătibili în lei la cursul BNR de la data achitării, la care se adaugă dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.
Au arătat reclamanții în cererea intitulată modificatoare faptul că în mai 2008 pârâta a mărit unilateral rata dobânzii, deși valoarea LIBOR (CHF) a avut un trend descendent accentuat din a doua parte a anului 2008, care s-a menținut atât în anul 2009, cât și în anii care au urmat 2010, 2011, 2012, că nu au primit nicio notificare cu privire la mărirea dobânzii și nici alt grafic de rambursare, pârâta încălcând art. 5 din contract. Au arătat reclamanții că art. 1 lit. A din Legea nr. 193/2000 definește clauza abuzivă ca fiind aceea care să dreptul comerciantului să modifice unilateral clauzele contractului fără niciun motiv întemeiat.
Au arătat reclamanții că pârâta la numai 3 luni de la semnarea contractului a crescut unilateral dobânda de la 5,7% la 6,99%, fără acordul lor, fără informare prealabilă, fără a le aduce la cunoștință noul grafic de rambursare și fără niciun motiv întemeiat. Au invocat reclamanții că pârâta nu a probat că a negociat clauzele contractuale, deși sarcina probei îi revenea conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, că doar s-a încheiat un contract standard preformulat de adeziune, la care nu au avut posibilitatea de a negocia și că li s-a creat un dezechilibru semnificativ. Au arătat că art. 5.2. din contract nu clarifică ce înseamnă și ce implică expresia politica băncii și nici periodicitatea cu care se calculează dobânda în funcție de variația indicelui Libor, deși prin actul adițional propus de pârâtă reclamanților la data de 31.08.2009 pârâta includea variația Libor la 3 luni, iar prin adresa nr._/02.11.2012 (anexa 1) pârâta recunoaște scriptic dar nu pune în aplicare faptul că dobânda este variabilă conform CHF LIBOR la 3luni.
Au invocat reclamanții faptul că pârâta a interpretat art. 5. din contract doar în favoarea acesteia, doar mărind dobânda, fără a o micșora atunci când indicele LIBOR a scăzut, ceea ce a condus la apariția unui dezechilibru major concretizat într-un prejudiciu de 22.153,51 CHF până în luna iunie 2012.
Reclamanții au arătat că pârâta era obligată, după . OUG nr. 174/2008, începând cu data de 27.12.2008, care a modificat și completat prin punctul 9 art. 9 indice 3 din OG 21/1992, să indice formula de calcul a dobânzii, să indice periodicitatea de actualizare a acesteia și să repare prejudiciul ce li s-a cauzat.
Au arătat reclamanții că din mai 2008 până la data formulării prezentei cereri modificatoare li s-a perceput o dobândă nemodificată de 6,99%.
Au invocat reclamanții că prin propunerile pârâtei evidențiate în acte adiționale la contract, pârâta a mărit marja băncii de la data semnării contractului de credit de la 2,9450% la 6.09% și apoi la 6,77%, propuneri ce nu au putut fi acceptate de reclamanți, ele fiind făcute, afirmă reclamanții, cu scopul de a descuraja contractanții în a solicita pe mai departe aplicarea prevederilor legale obligatorii pentru bancă prin . OUG nr. 174/2008.
Au invocat reclamanții art. 9 indice 3 din OG nr. 21/1992 pentru a evidenția reaua-credință a pârâtei, în sensul că pârâta a susținut că nu poate elimina din contract ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 174/2008 clauzele contrare noilor dispoziții legale decât prin semnarea unui act adițional la contract i că aceasta nu explică de ce pârâta nu a scăzut rata dobânzii ca urmare a diminuării CHF.
Au arătat reclamanții că prin mărirea ratei dobânzii din mai 2008 li s-a majorat rata lunară cu aproximativ 500 lei față de rata stabilită inițial, creând un prejudiciu financiar grav reclamanților și conducând la un dezechilibru semnificativ.
Au invocat aplicabilitatea în speță în sensul încălcării de către pârâta a dispozițiilor art. 9 indice 3 din OUG nr. 21/1992.
Reclamanții au mai invocat și lipsa prevederii de către art. 5.2. din contract a periodicității modificării dobânzii în funcție de evoluția CHF LIBOR, acesta fiind un element care determină constatarea acestei clauze ca fiind abuziva. Au arătat că banca s-a raportat la periodicitatea CHF LIBOR la 3 luni, mărind dobânda după 3 luni de la semnarea contractului și ața cum rezultă și din actele adiționale propuse reclamanților pentru a fi semnate și adresa pârâtei nr._/02.1.2012.
În drept cererea a fost întemeiată pe disp.art. 49-56, 112-114, 132 C.proc.civ, art. 1073 și urm., art. 942 și urm., art. 966, 969, 970 977,978,983, 992 C.civ, O.G. 21/1992 rep, Legea 193/2000, Legea 289/2004, O.U.G. 50/2010, ART. 148 C.R., Directiva 87/102/EC privind creditul de consum, Directiva 2008/48/EC privind contractele de credit pentru consumatori, C.E.D.O. și protocoalele adiționale.
La data de 19.2.2015, pârâta a formulat întâmpinare la cererea modificatoare a reclamanților din data de 15.01.2015, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de intervenție în interes propriu, iar pe fond a solicitat atât respingerea acțiunii depuse de reclamanta C. pentru Protecția Consumatorilor, cât și a acțiunii formulate de reclamanții S..
Pe capetele 5-9 din cererea modificatoare, pârâta a arătat că nu cunoaște care sunt susținerile reclamanților care le formulează.
A arătat în esență pârâta faptul că în contractul încheiat cu reclamanții nu se menționează noțiunea de marja a băncii, că modificarea nivelului ratei de dobândă a fost stabilită convențional prin acordul ambelor părți, că niciuna din condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 nu este întrunită în cazul art. 5.2-5.4. din contract. A arătat că dobânda contractuală a fost modificată în mai 2008, conform prevederilor contractuale.
A arătat pârâta că la data intrării în vigoare a OUG nr. 174/2008 modificarea contractelor de credit în derulare a fost posibilă numai prin încheierea de acte adiționale la contractele preexistente, că le-a propus reclamanților încheierea unui act adițional la contract în care să fie prevăzută perioada de modificare a ratei dobânzii și scăderea ratei dobânzii, dar reclamanții au refuzat.
Pârâta a învederat și faptul că ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 175/2008 nu a mai dat eficiență clauzei contractuale potrivit căreia modificarea nivelului dobânzii se putea face exclusiv și unilateral de bancă și nu și-a mai exercitat dreptul reținut convențional de a modifica nivelul dobânzii, arătând că creditele clienților săi nu au suferit nicio modificare în privința costurilor ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 174/2008.
A mai arătat pârâta că ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 a propus reclamanților un act adiționat prin care modifica prevederile art. 5.2.-5.4. din contractul de credit, că în conformitate cu art. 95 alin. 5 din OUG nr. 50/2010 au adus în acord cu normele ordonanței precitate clauzele contractului începând cu 21.09.2010 prin indicarea în contract a formulei prevăzută expres de art. 37 din OUG nr. 50/2010, astfel că începând cu această dată au fost eliminate din contract art. 5.2.5.4. A arătat pârâta că reclamanții nu au semnat actul adițional.
A mai arătat că în conformitate cu art. II din Legea nr. 288/2010 a revenit la forma inițială a articolelor 5.2.-5.4. din contract la solicitarea expresă a reclamanților.
În ceea ce privește art. 17.6. din contract, pârâta a arătat că reclamanții și-au manifestat acordul cu privire la acest articol și că acesta nu le creează un dezechilibru semnificativ, din moment ce nu stabilește niciun drept sau o obligație în sarcina acestora.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii, pârâta a arătat că în contractul de credit încheiat cu reclamanții nu există nicio referire la formula de calcul ca fiind marja băncii +indicele la data încheierii contractului, că Legea nr. 193/2000 nu conține nicio referire la necesitatea stabilirii în contract a unei anumite formule de calcul, impunând numai ca prevederile contractului să fie clare, precise și concise. A arătat că reclamanții s-au aflat în eroare atunci când au luat ca reper noțiunea de marjă a băncii, aceasta fiind introdusă abia prin OUG nr. 50/2010, că dobânda era raportată la un indice de referință, dar nu era alcătuită dintr-o marjă fixă și un indice de referință și că o eventuală formulă de calcul a dobânzii ar trebui să fie rezultatului acordului dintre părțile contractului de credit, iar o atare formulă de calcul nu are nicio bază contractuală sau legală pentru a fi impusă cauzei.
A arătat că la momentul acordării creditului, legea nu impunea în sarcina creditorilor obligația de a menționa dobânda ca fiind compusă din marjă + indicele de referință sau o periodicitate la care banca era obligată să actualizeze dobânda, iar acolo unde legea nu a impus această situație la momentul încheierii contractului de credit, nici instanța nu poate reține împrejurarea că la momentul încheierii contractului, părțile au avut în vedere ca dobânda este reprezentată printr-o formulă de calcul. A arătat obligativitatea introducerii marjei fixe în contractele de credit a fost legiferată prin OUG nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010.
A mai arătat pârâta că OUG nr. 50/2010 nu a impus un anumit nivel al dobânzilor, nu a impus un anumit cuantum al marjei fixe, aceasta determinându-se prin raportare la criteriile economice obiective, o eventuală modificare a modului de reglementare a algoritmului de calcul a dobânzii neputând afecta drepturile și obligațiile părților din contract.
Pârâta s-a opus introducerii în contract a unei formule de calcul a dobânzii compusă din marjă + indice, în condițiile în care această formulă nu se afla în contract, fiind introdusă doar pentru scurt timp în urma intrării în vigoare a art. 37 din OUG nr. 50/2010.
A mai arătat pârâta că nu mai are dreptul de a modifica unilateral dobânda din moment ce în contract nu este prevăzută perioada de actualizare a ratei dobânzii.
În ceea ce privește comisionul de acordare a creditului, pârâta a arătat că acesta reprezintă o cheltuială aferentă întocmirii documentației de credit, fiind contravaloarea unei activități prestate de bancă în beneficiul clientului. Arată pârâta faptul că este clar exprimată clauza privind comisionul de administrare, fiind precis determinat, în cotă procentuală, fiind perceput ca o contraprestație a unui serviciu oferit, că a fost legal perceput.
În drept, pârâta a invocat disp. art. 112 ș.u. C.pr.civ., art. 969 C.civ., Legea nr. 193/2000, OG nr. 21/1992, OUG nr. 174/2008, OUG nr. 50/2010.
Analizând înscrisurile administrate în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 08.02.2008, s-a încheiat între pârâta O. B. Romania S.A. și reclamanții S. A. și S. I., în calitate de împrumutați, contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ (filele 16-25), având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum total de 166.500 CHF, pentru o perioadă de 360 luni.
Potrivit art 5 din contract 5.1. La data încheierii prezentului contract, rata dobânzii curente este de 5,7%. Dobânda se stabilește în formă procentuală, ca rată anuală de dobândă. 5.2 Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către Bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută [ex.: EURIBOR/EUR/LIBOR (CHF)/RUBOR (RON) etc.] fără a exista consimțământul clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de Bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate. 5.3 Noul procent de dobândă va fi comunicat Împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa de corespondență specificată de acesta sau prin afișare la sediile unităților bancare. Clientul consimte că această metodă de notificare este suficientă, nefiind necesară încheierea unui act adițional la prezentul contract de credit în acest sens, renunțând la orice eventuală plângere/opoziție/contestație ulterioară. 5.4. În cazul în care, ca urmare a modificării nivelului ratei dobânzii de către Bancă, Clientul nu va rambursa ratele nescadente/restul din credit angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data notificării privind modificarea dobânzii, se consideră ca acesta a acceptat noul procent de dobândă”.
În luna mai 2008, pârâta a modificat rata dobânzii de la 5,7%, cât era contractată în luna februarie 2008 la o valoare al CHF LIBOR de 2,72% la o rată de dobândă de 6,9%, în condițiile în care valoarea CHF LIBOR era de 2,908, 2,902, 2,882, înregistrând o variație de 3,63%, 3,62%, 3,60%. Rata de dobândă a rămas neschimbată până la data soluționării prezentei cereri.
Prin adresa din 02.11.2012 (f. 247 vol. I al doilea ciclu procesual) pârâta a specificat că rata dobânzii aplicată creditului reclamanților este stabilită în formă procentuală, ca rată anuală de dobândă, variabilă prin luarea în considerare a evoluției indicatorilor de referință, iar indicatorul de referință luat în considerare de bancă pentru creditul reclamanților este de LIBOR CHF la 3 luni, la momentul contractării creditorului acesta fiind de 2,_%, prin rotunjire de 2,72%.
La data de 31.08.2009 (f. 244 vol I al doilea ciclu procesual) pârâta a emis un act adițional, urmare a întrării în vigoare a OUG nr. 174/2008 de modificare a OG nr. 21/192, prin care propunea modificarea art. 5 din contract în sensul stipulării formulei de calcul a dobânzii ce urma a se aplica creditului, respectiv marja băncii de 6,09% la care urma a se adăuga indicele de referință CHF LIBOR la 3 luni, la acel moment indicele de referință având o valoare de 0,4% (f. 246).
Prin cererea scrisă (f. 54 dosarul primul ciclu procesual) reclamanții au solicitat pârâtei respectarea clauzelor contractului, coroborat cu mărturisirea judiciară de reclamanților cuprinsă în cadrul cererii intitulată modificatoare depusă la data de 15.01.2015, reclamanții au refuzat semnarea acestui act adițional.
Ulterior, prin cererea reclamanților înregistrată la pârâtă la data de 17.09.2010 (f. 56 dosar nr._/299/2012), reclamanții au arătat că refuză semnarea actului adițional comunicat prin notificarea nr. 210/15.09.2010. Așa cum rezultă din mărturisirea judiciară de reclamanților cuprinsă în cadrul cererii intitulată modificatoare depusă la data de 15.01.2015, reclamanții au refuzat semnarea și a acestui act adițional.
Potrivit înscrisului de la fila 59 dosar nr._/299/2012 reclamanții au solicitat în temeiul art. I pct. 39 și art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010 ca actul adițional prezentat prin înștiințarea nr. 210/15.09.2010 în temeiul OUG nr. 50/2010 să nu își producă efectele.
Din probatoriul administrat reiese că în februarie 2008 indicele CHF LIBOR era de 2,_ (f. 227 vol I al doilea ciclu procesual), iar în mai 2008 același indice era de 2,_. Ulterior, până în februarie 2012, indicele de referință CHF LIBOR la 3 luni a înregistrat o scădere a cotației ajungând până chiar la 0,05 în octombrie 2011.
În drept, potrivit art. 1 al. 3 din Legea 193/2000, conform căruia ”Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Potrivit art. 4 al. 1 din Legea 193/2000, potrivit căruia ”O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Potrivit anexei Legii nr.193/2000 sunt considerate abuzive prevederile contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Legea precizează însă că „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabil, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.
Potrivit art. 1 din 190/1999 prezenta lege reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiții imobiliare, dispoziția care coroborată cu art. 2 lit. a din aceeași lege determină concluzia potrivit căreia legea precitată nu se aplică cauzei, în speță nefiind încheiat un contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locativă ș.a., ci s-a încheiat un credit de nevoi personale garantat cu ipotecă. În aceste condiții, sunt inaplicabile dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999, neputând fi susținut cu temei argumentul potrivit căruia devin aplicabile cauzei disp. art. 14, referitoare la variația dobânzii astfel cum ete definită de această normă juridică.
Potrivit art. 9 din OG nr. 21/1992, în forma în vigoare la data semnării contractului de credit între părțile cauzei, respectiv la data de 18.02.2008 acesta dispunea în sensul că operatorii economici sunt obligați să pună pe piață numai produse sau servicii care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii și să nu folosească practici comerciale abuzive.
Articolul 93 a fost introdus prin OUG nr 174/2008 la data de 27.12.2008, ulterior semnării contractului de reclamanții din prezenta cauză și pârâtă, iar față de data intrării în vigoare a OUG nr. 174/2008, principiul neretroactivității legii civile și înscrisul de la fila 54 dosar, refuzul reclamanților de a semna actul adițional ce făcea aplicarea dispozițiilor art. 93 din OG nr. 21/1992, astfel cum a fost introdus prin OUG nr. 174/2008, instanța reține că în cauză sunt inaplicabile prevederile art. 93 din OG nr. 21/1992.
La data de 21.06.2010 a intrat în vigoare OUG nr. 50/2010, art. 95 alin. 1 instituind obligația pentru contractele aflate în curs de derulare ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să se asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. Prin art. 95 alin. 5 din OUG nr. 50/2010 s-a instituit o prezumție legală relativă de acceptare tacită a actelor adiționale emise și nesemnate de împrumutat în termen de 90 de zile de la . ordonanței.
Potrivit art. 95 din OUG nr. 50/2010, modificat prin Legea nr. 288/2010 începând cu 02.01.2011 s-a reglementat expres în sensul că: "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării" în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37A1, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durata nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. fi) și (2), precum și ale art. 66-71."
Potrivit art. II din Legea nr. 288/2010: Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării in vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."
În cauză, actul adițional emis în temeiul OUG nr. 50/2010 nu a fost semnat de reclamanți, iar prin efectul Legii nr. 288/2010 reclamanții și-au exprimat manifestarea de voință în sensul notificării neproducerii efectelor actului adițional prezumat tacit ca acceptat așa cum rezultă din înscrisul de la fila 56, ca urmare în speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile OUG nr. 50/2010 ulterior datei de 02.01.2011 și înainte de 21.06.2010.
Potrivit art. 3 din Ordinului ANPC nr. 92/2007, prin contract preformulat se înțelege acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.
În cauză se reține aplicabilitatea art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, care condiționează reținerea caracterului de clauză abuzivă a unui articol din contractul încheiat între consumator și furnizorul de servicii bancare de întrunirea cumulativă a două elemente: inexistența unei negocieri a clauzelor și crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe. De asemenea, prin raportare la lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, care exemplifică tipurile de clauze abuzive, se instituie o excepția de la clauza abuziva pentru situația un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabil, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul cu condiția existenței unei motivații întemeiate pentru modificarea ratei de dobândă și cu condiția posibilității împrumutatului de a restitui creditul acordat, respectiv a denunțării unilaterale a contractului.
Raportat la art. 3 din Ordinul ANPC nr. 92/2007, contractul încheiat de pârâtă cu reclamanții are natura juridică a unui contract preformulat, devenind aplicabilă prezumția legală relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard, prezumție instituită în favoarea consumatorului prin dispozițiile art. 4 alineatele 2 și 3 din Legea 193/2000
Sub aspectul negocierilor dintre părți, reclamanții trebuie să dovedească numai faptul vecin și conex cu faptul principal pentru a beneficia de efectele prezumției legale relative, și anume calitatea de consumator și caracterul de contract preformulat (de adeziune) al contractelor de credit. În ceea ce privește calitatea de consumator a reclamanților, aceasta se reține din circumstanțele cauzei, reclamanții fiind persoane fizice care au încheiat contract pentru realizarea unor interese personale, independent de activitatea profesională a acestora. Susținerea pârâtei potrivit căreia reclamanții nu se încadrează în categoria noțiunii de consumator mediu prin raportare la cunoștințele juridice ale acestora și specificul activității profesionale nu poate fi primită, atâta timp cât art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 instituie pentru definirea noțiunii de consumator condiția ca persoana fizică să fi acționat în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, fără a distinge după pregătirea profesională sau activitatea profesională prestată de consumator, iar acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă.
În ceea ce privește condiția existenței unui contract preformulat, în cauză devine aplicabilă prezumția legală relativă instituită de art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 și art. 3 din Ordinul ANPC 92/2007.
Prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară, aceasta putându-se realiza, într-adevăr, prin orice mijloc de proba. Reclamanții au susținut pe toată durata procesului lipsa oricăror negocieri între părți, atât prin actele de procedură întocmite în cauză, cât și în susținerile în fața instanței.
Revenea pârâtei obligația de a face proba contrară, respectiv că s-au desfășurat negocieri între părți, iar contractul încheiat e rezultatul acestor negocieri efective între părți, probă ce nu a fost făcută în cauză. În ceea ce privește absența unei dovezi referitoare la o contraoferta/solicitare de negociere din partea reclamanților, aceasta nu poate primi relevanta probatorie in favoarea paratei, deoarece o asemenea interpretare ar răsturna sarcina probei caracterului negociat al convenției (care, potrivit legii, aparține băncii), ceea ce nu poate fi primit.
Stabilindu-se caracterul preformulat al contractului și operând prezumția de nenegociere a contractului, instanța urmează a analiza condițiile în care poate opera calificarea clauzei art. 5.2. din contract ca fiind abuziva, prin raportare la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 și lit. a din Anexa la Legea 193/2000, respectiv măsura în care art. 5.2. din contract a creat un dezechilibru împrumutaților și măsura în care variația dobânzii este în funcție de un motiv întemeiat. Acestea sunt singurele criterii legale ce se pot aplica speței față de circumstanțele personale reținute în considerentele de mai sus.
Simpla stipulare a unei dobânzi în cuantum variabil nu este prin ea însăși incompatibilă principiului loialității contractuale și nu denotă ab initio o conduită abuzivă a băncii, ci trebuie ca respectiva clauză să creeze premisele ruperii echilibrului raportului juridic și să situeze consumatorul într-o poziție inferioară, de subordonare, la latitudinea voinței profesionistului (unității bancare).
Potrivit anexei – parte integrantă a Legii nr. 193/2000, interdicția modificării unilaterale a clauzelor contractuale nu se opune inserării în contract a clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, chiar fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Sub aspectul motivației întemeiate, raportarea la evoluția indicelui CHF LIBOR constituie un astfel de criteriu, neputându-se reține caracterul de clauză abuzivă al acestui articol ab initio. Împrejurarea că banca are dreptul, nu obligația de a modifica rata de dobândă nu poate fi analizată ca o clauză abuzivă, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la construcția logică potrivit căreia dreptul subiectiv naște în mod corelativ și necesar în sarcina aceluiași subiect de drept o obligație de a acționa, nu o facultate, transformând practic natura obiectului raportului juridic obligațional din drept al creditorului în obligația a creditorului.
Art. 5.2. din contract vizează condițiile în care poate varia dobanda contractuală, iar singura modificare a ratei dobânzii este posibil a interveni numai în condițiile contractuale, articolul precitat conține, în concret, mai multe prevederi (subclauze) referitoare la dobândă și care trebuie interpretat în ansamblu, iar nu în structuri izolate, respectându-se astfel și regula de interpretare a convențiilor prevăzută de art. 982 cod civil 1864 (clauzele se interpretează unele prin altele).
Din clauza cuprinsă în art.5.2, teza a II-a rezultă fără echivoc că aceasta este prevăzută ca un drept al băncii de a modifica rata de dobândă în funcție de evoluția indicelui CHF LIBOR, nu ca o obligație, numai O. B. ROMANIA S.A. putând modifica unilateral rata dobânzii în raport de indicele de referință corespunzător valutei creditului – în speță Libor; în aceste condiții simpla împrejurare a variației indicelui de referință nu determină o obligație în sarcina pârâtei de a modifica rata dobânzii creditului, neputând fi reținută apărarea reclamanților potrivit căreia în perioadele în care indicele de referință a avut un trend descendent pârâta nu a procedat la recalcularea ratei de dobândă, atâta timp cât nu era instituită prin contract o asemenea obligație în sarcina părții și atâta timp cât în contract nu s-a prevăzut periodicitatea cu care să fie revizuibilă dobânda contractului. Pe cale de consecință, dispoziția de favoare nu poate crea băncii un dezavantaj și nu poate fi interpretată în sensul instituirii obligației de ajustare a dobânzii la un nivel inferior celei inițiale.
În concret, teza a II-a din art. 5.2 prevede o facultate, un drept al băncii (exprimat indubitabil prin noțiunea de “poate”, iar nu “trebuie”, ceea ce înseamnă că asupra acestui aspect creditorul are putere de apreciere) rolul clauzei fiind acela de a conserva, pentru pârâtă, nivelul dobânzii de la data încheierii contractului.
Așadar, în baza clauzei de la art. 5.1 și 5.2, dobânda aplicabilă contractului este 5,7 % și aceasta poate fi modificată în raport de variația indicelui Libor numai în situația în care banca înțelege să își exercite facultatea pe care și-a rezervat-o prin art.5.2 teza a II-a.
Mărirea dobânzii contractuale din mai 2008 a avut o motivație întemeiată, fiind în acord cu prevederile contractului încheiat între părți (clauza 5.2) și cu evoluția LIBOR, care în perioada ianuarie – mai 2008 a crescut de la 2,71 la 2,908 (fila 158 din dosar).
Acesta este mecanismul contractual al dobânzii, nemodificat de la data încheierii convenției și până în prezent; contrar afirmațiilor reclamanților, raportul juridic inițial nu a fost modificat prin actul adițional din 15 septembrie 2010 deoarece reclamanții au notificat băncii refuzul de semnare, ceea ce paralizează posibilitatea de a considera nesemnarea ca fiind acceptare tacită, potrivit art. 95 alineat 5 din OUG 50/2010 în forma inițială.
În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 9 indice 3 din OUG. 21/1992 introdus prin Legea nr. 274/2008, potrivit considerentelor de mai sus, iar raportul juridic contractual al părților este supus legii în vigoare la data încheierii contractului, nu normelor juridice intrate în vigoare ulterior acestui moment. De asemenea nu sunt aplicabile cauzei nici dispozițiile art. 37 din OUG nr. 50/2010, urmare a refuzului reclamanților de a li se aplica prevederile acestei ordonanțe de urgență, așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 56 dosar_/299/2012.
Ca urmare, în cauză, analiza privind caracterul abuziv nu vizează dacă clauza contractuală prevedea sau nu o formulă de calcul a dobânzii și măsura în care aceasta variază în funcție de motive întemeiate, în noțiunea de motive întemeiate întrând indicatorii obiectivi, fără a fi exclusivi luați în considerare, deoarece la momentul încheierii contractului nu existau norme juridice care să impună o astfel de formulă de calcul, ci exclusiv dacă art. 5.2. din contract creează un dezechilibru semnificativ reclamanților și dacă modificarea ratei de dobândă a avut la bază un motiv întemeiat coroborat cu posibilitatea împrumutaților de a denunța unilateral contractul și a restitui integral împrumutul la momentul modificării ratei de dobândă.
Instanța nu poate reține apărările reclamanților referitoare la inaplicabilitatea punctului 1 lit.a din Anexa Legii nr.193/2000 referitoare la posibilitatea unui furnizor de servicii financiare de a își rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care instituția de credit este obligată să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Dimpotrivă, modificarea unilaterală a ratei dobânzii în raport de dobânda de referință a valutei creditului este permisă, având în vedere și prevederea contractuală din art.5.3 care impune băncii sarcina de a notifica consumatorului noua rată a dobânzii, iar în conformitate cu art.5.4, dacă împrumutatul nu este de acord, acesta are libertatea de a rambursa creditul, ceea ce semnifică posibilitatea de a înceta contractul.
Prin urmare, pârâtei îi este recunoscut dreptul de a practica o dobândă variabilă și de a modifica, în anumite condiții, rata dobânzii plătibile de consumator în mod unilateral; astfel, stabilirea, ab initio, a caracterului abuziv al clauzei care impune o nouă rată a dobânzii nu poate fi reținută, deoarece însăși legislația protecției consumatorului permite profesionistului acest lucru.
Mai mult, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin (2) din Directiva nr. 13/93 stabilind că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Totodată, considerentul 19 al Directivei nr. 13/93 arată că “aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate”.
Rezultă că pentru a putea exclude de la controlul jurisdicțional o clauză aceasta trebuie să descrie obiectul “principal” al contractului.
Or, plata dobânzii este parte din obiectul principal al unui contract de credit, deoarece aceasta se referă la prestația caracteristică a împrumutatului, potrivit naturii convenției.
Prin urmare, ceea ce poate fi supus controlului în materia caracterului abuziv al clauzelor nu este prevederea referitoare la impunerea unei noi rate a dobânzii, ci numai prevederea referitoare la motivele întemeiate ale acestei variații (față de dispozițiile art. 4 și art. 1 din anexa 1 la Legea 193/2000).
Prin urmare, trebuie analizat dacă s-a determinat în contract un indicator care permite modificarea ratei dobânzii, indicator care reprezintă o motivație întemeiată în sensul pct.1 lit.a din Anexa Legii nr.193/2000. Or, sub acest aspect art.5.2. din contract trebuie interpretat unitar, luând în considerare toate criteriile enumerate în cuprinsul acestuia și nu trebuie extras din context anumite sintagme, cum ar fi politica băncii, aceasta fiind folosită în cadrul unui context, urmând a fi interpretat unitar, luând în considerare toate criteriile de evaluare. Or, din interpretarea sistematică rezultă că s-a avut în vedere evoluția pieței financiar-bancare, criteriu raportat la care considerentele nu pot fi în sensul reținerii inexistenței unor motive întemeiate, ba chiar contrar, a existenței unui fundament al deciziei băncii de a modifica rata de dobândă în funcție de cerințele și specificul pieței financiar bancare. Ca urmare, instanța reține existența unor motive întemeiate în accepțiunea lit. a teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, în partea referitoare la excepțiile de la caracterul abuziv al clauzei de dobândă, funcție de care se poate varia dobânda contractuală, împrejurarea dacă modificarea de dobândă din luna mai 2008 a avut sau nu un temei factual, obiectiv, rezonabil, deja nu mai ține de natura abuzivă a clauzei contractuale, ci de executarea sau neexecutarea contractului, analiză ce nu face obiectul prezentei cauze.
Faptul că în cauză nu se aplică formula de determinare a dobânzii contractului în sensul instituit prin art. 9 indice 3 din OUG. 21/1992 introdus prin OUG nr. 174/2008 sau cea instituit prin OUG nr. 50/2010 nu poate determina concluzia potrivit căreia art. 5.2. din contract are o natură abuzivă. Legalitatea clauzei invocate poate fi analizată numai prin raportare la normele legale în vigoare la data semnării contractului dintre părți, iar pe parcursul derulării contractului și al succesiunii de legi civile în timp numai în măsura în care li se aplică raportat la conținutul normelor tranzitorii, or, în cauză, nici art. 9 indice 3 din OG nr. 21/1992 astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 174/2008, nici art. 37 din OUG nr. 50/2010 nu sunt aplicabile cauzei, în primul caz pentru că normele civile nu pot retroactiva în lipsa unor norme tranzitorii, iar în al doilea caz existând norme tranzitorii pentru că reclamanții au refuzat expres aplicarea dispozițiilor legii civile ulterioare, în beneficiul reclamanților.
Nu este îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prevăzută de art.4 alin.1 din același act normativ, ca urmare a facultății pe care și-a rezervat-o banca pârâtă, aceasta ținând cont de datele speței, respectiv că în mai 2008 s-a aplicat o mărire a ratei de dobândă de la 5,7% la 6,9% în funcție de evoluția ascendentă a indicelui CHF la data modificării, că din mai 2008 până în prezent, respectiv timp de 5 ani și 11 luni rata de dobândă a rămas aceeași, rămânând fără efect juridic norma contractuală referitoare la existența unei dobânzi variabile, ținându-se cont și de valoarea considerabilă a creditului, precum și de perioada îndelungată de creditare. Mai mult, în cauză nu au fost administrate probe în legătură cu condițiile de creditare de pe piața financiar-bancară la data evenimentelor de natură a permite o concluzie privind ruperea echilibrului contractual, respectiv pentru a reține că o dobândă de 6,9% la un credit în moneda CHF pe o durată de 30 de ani este contractată în condiții mai oneroase pentru împrumutați decât costurile pentru împrumutător și decât celelalte instrumente de creditare accesibile la acel moment pe piața bancară. După cum nu s-a făcut proba circumstanțelor personale ale reclamanților în ce privește condițiile creditării sau condițiile generale ale creditării în alte monede.
Simpla mărire a ratei de dobândă cu 1,2 puncte procentuale nu este de natură prin ea însăși, izolată de contextul general al ofertelor de creditare la data evenimentelor și contextul particular al condițiilor financiare ale reclamanților, să permisă o concluzie a ruperii echilibrului contractual și al dezavantajării reclamanților.
Instanța nu poate achiesa la susținerile reclamanților referitoare la stabilirea prin efectul substanțial al hotărârii judecătorești a formulei de calcul a dobânzii prin utilizarea formulei: marja fixă a băncii de 2,845% + valoarea indicelui CHF LIBOR la 3 luni, atâta timp cât stabilirea acesteia trebuie să fie rezultatul acordului de voință al părților, că acest acord nu rezultă din contractul de credit supus analizei instanței și nu este în atributul instanței de a modifica clauzele contractuale în lipsa acordului de voință al părților. Din întreg contractul de credit nu rezultă că la stabilirea ratei de dobândă de 5,7% s-a avut în vedere o marjă fixă a băncii și valoarea indicelui de referință CHF LIBOR la data încheierii contractului, susținerea reclamanților potrivit căreia marja fixă a băncii se determină prin operațiunea matematică de scădere din dobânda procentuală de 5,7% a valorii indicelui de referință CHF Libor este una arbitrară, pe cale de deducție logică dar întemeiată pe o premisă greșită, astfel că și concluzia la care se ajunge pe baza deducției logice este eronată și nu își regăsește fundamentul în contractul intervenit între părți. A da efecte juridice concluziei reclamanților în acest sens înseamnă a modifica prin hotărârea judecătorească conținutul contractului intervenit între părți, efect inadmisibil și fără susținere în clauzele contractului de credit.
Chiar și din perspectiva jurisprudenței CJUE, s-a statuat că în cazul în care instanța de judecată ar constata caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că „articolul 6 alin. 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze”. Din motivare rezultă și faptul că „instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic”.
Ca urmare, capătul 1 din cererea modificatoare nu are un temei de fapt și de drept, urmând a fi respins ca neîntemeiat.
În ceea ce privește art. 5.3. partea finală și art. 12 lit. a liniuța 14 partea finală și clauza art. 12. lit. b prima liniuță partea finală, în partea referitoare la comunicarea modificării dobânzii prin afișare la sediile băncii este o dispoziție contractuală cu efecte juridice față de reclamanți, de data comunicării modificării ratei de dobândă începând a curge un termen contractul în care partea este îndreptățită a adopta o atitudine, a face sau a nu face, respectiv a da sau a nu da, după împlinirea termenului tăcerii reclamanților atribuindu-i-se prin acordul părților natura de acceptare tacită, cu consecințe juridice între părți, în sensul producerii de efecte între părți a noii rate de dobândă prin acordul părților, nu prin manifestare unilaterală din partea băncii. Or, modalitatea de comunicare nu este de natură a permite reclamanților să ia cunoștință de împrejurarea modificării ratei de dobândă în timp util, pentru a se putea reține că tăcerea ar fi putut avea valoare de consimțământ exprimat. Pentru a da aceste efecte juridice tăcerii împrumutatului, trebuie să se poată reține că acesta a fost informat cu privire la aspectul modificat, deci că a cunoscut efectiv și și-a putut exprima voința față de partea contractantă.
În aceste condiții, instanța reține existența unui dezechilibru creat în detrimentul împrumutaților, obligația stabilită în sarcina lor fiind o obligație imposibilă obiectiv de a fi executată, pe când pentru pârâtă obligația de a comunica modificarea ratei de dobândă la adresa de corespondență convenită în contract cu împrumutații are natura unei obligații posibile, facile.
În ceea ce privește dispozițiile art. 5.4. din contract, instanța nu poate reține natura abuzivă a acesteia, scopul stipulării în contract a acestei clauze este de a oferi posibilitatea, dreptul reclamanților de a denunța unilateral contractul în termen de 10 zile de la data notificării modificării ratei de dobândă, în cazul contractelor cu durată determinată guvernate de C.civ. De la 1864 (cum e și cazul în speță față de data încheierii contractului, respectiv 08.02.2008, înainte de . Noului Cod Civil) denunțarea nefiind posibilă decât în cazurile expres prevăzute de lege, iar pentru ipoteza reglementată de art. 5.4. nu ne regăsim în situația în care legiuitorul a intervenit și a stipulat expres posibilitatea de denunțare unilaterală a contractului, sau în cazurile în care părțile contractante au stipulat în acest sens. Or, a constata abuziv art. 5.4. din contract ar însemna a lipsi de efecte juridice clauza care le permite reclamanților a denunța unilateral contractul în ipoteza în care nu sunt de acord cu modificarea ratei de dobândă și a le crea acestora o situația mai dezavantajoasă decât cea convenită de părți. Cu alte cuvinte, art. 5.4. nu le creează reclamanților un dezechilibru, dezechilibrul ar fi creat prin efectele produse de constatarea ca abuziva a art. 5.4. din contract. Mai mult, a declara abuziv acest articol ar crea premisa pentru reclamanți de a invoca caracterul abuziv al art. 5.2. din contract deoarece nu le-ar fi oferită posibilitatea stipulată de lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 de a li se permite posibilitatea de a restitui împrumutul (ceea ce constituie efectul denunțării unilaterale a contractului stipulat prin art. 5.4. din contract), demers juridic care ar echivala cu o fraudă la lege în situația în care reclamanții ar folosi normele legale art. 4. 1 din Legea nr. 193/2000 nu în scopul de a se apăra împotriva practicilor abuzive, ci pentru a determina eludarea altor norme juridice.
În ceea ce privește art. 6.1. lit. b din contract referitor la comisionul de administrare, instanța reține că acesta a reprezentat contraprestația reclamanților la serviciul oferit de pârâtă de acordare a creditului, astfel că nu se poate reține nici lipsa de cauză a obligației reclamanților de plată a comisionului de administrare, nici o cauză ilicită, atâta timp cât de specificul contractelor sinalagmatice este existența unor drepturi și obligații interdependente. Clauza precitată este clar redactată, nu poate da naștere la o interpretare eronată și nu se poate reține ca îndeplinite condițiile dezechilibrului semnificativ și nerespectarea cerințelor bunei-credințe. Reclamanții nu au motivat în fapt acest capăt de cerere, pentru ca analiza instanței să fie punctuală și să vizeze unele aspecte specifice și punctuale decât analizarea condițiilor generale instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește art. 6.1. lit. c și art. 10.1. lit. c din contract referitor la perceperea comisionului de rambursare anticipată, instanța reține că succesiunea de legi în timp care au intrat în vigoare ulterior semnării contractului de către părțile prezentei cauze și care în temeiul principiului activității legii civile și respectiv al neretroactivității legii civile nu se aplică situațiilor juridice născute sub legea veche nu constituie un fundament pentru declararea ca abuzivă a clauzei referitoare la comisionul de rambursare anticipată. La momentul semnării contractului de credit de către părțile din cauză, nicio normă juridică nu interzicea imperativ stipularea clauzelor referitoare la perceperea comisionului de rambursare anticipată, această interdicție a intrat în vigoare începând cu data de iunie 2010și nu se aplică în cauză urmare a refuzului reclamanților de a alinia contractul de credit dispozițiilor OUG nr. 50/2010.
Ca urmare, la data încheierii contractului nu erau aplicabile dispozițiile de favoare instituite prin art. 37 din OUG nr. 50/2010, astfel că analiza instanței urmează a verifica îndeplinirea condițiilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, respectiv dacă este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ și condiția practicii contrare cerințelor bunei-credințe. Or, în cauză aplicabilitatea unui procent de 1% la suma efectiv restituită cu anticipație nu poate fi apreciată că ar crea un dezechilibru semnificativ între părți, în cauză nu rezultă din probele administrate nici elemente legate de puterea financiară a reclamanților, nici alte elemente în raport cu care să se facă această apreciere. Simplul argument al obligației reclamanților de a achita o sumă de bani pentru restituirea cu anticipație a contractului nu este suficient prin el însuși a permite această concluzie, el trebuie să fie integrat situației de fapt obiective a cauzei, iar din elementele de fapt rezultate din probele administrate nu rezultă particularitățile cauzei referitoare la latura financiară și impactul acestei obligații asupra puterii de cumpărare a reclamanților.
În ceea ce privește clauza care instituie dreptul băncii de a declara scadent anticipat contractul pentru neîndeplinirea de către client a oricărei obligații asumate prin contract, art. 12 lit. b liniuța 8 și art. 13.6. din contract, instanța reține că se reglementează condițiile în care banca poate aplica rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de împrumutați.
Această clauză nu poate produce efecte decât în condițiile și cu respectarea condițiilor reglementate de art. 1020 ș.u. C.civ. din 1864 referitoare la condițiile în care operează rezoluțiunea, respectiv rezilierea în cazul contractelor cu executare succesivă, atâta timp cât norma instituită de art. 1020 C.civ. sub aspectul condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi aplicabilă sancțiunea neexecutării culpabile sunt imperative, de la care părțile nu pot deroga. Teoria generală a obligațiilor prevede în mod expres ca printre condițiile în care poate opera rezilierea contractelor cu executare succesivă este și condiția ca neîndeplinirea culpabilă a unei obligații din partea uneia din părțile contractante să fie suficient de serioasă astfel încât să justifice sancțiunea, respectiv să vizeze neexecutarea unei obligații principale, care să constituie astfel cauza suficientă pentru aplicarea sancțiunii rezilierii. În aceste condiții, art. 12 lit. b liniuța 8 și 13.6. contract urmează a-și produce efectele în condițiile regimului juridic general al sancțiuni rezilierii, orice aplicare contrară legi putând fi sancționată pe calea acțiunii personale întemeiată pe contract, fără ca prin aceasta sa se poată reține caracterul abuziv al contractului. Problema executării contractului, în care se circumscrie și situația declarării scadenței anticipate pentru nerespectarea unei obligații contractuale, și care se analizează în funcție de circumstanțele concrete de la momentul executării și respectiv al declarării scadenței anticipate este distinctă de problema valabilității contractului, ce se analizează la momentul încheierii contractului. Or, la momentul încheierii contractului, art. 12 lit. b liniuța 8 și 13.6 din contract se analizează sub aspectul valabilității din perspectiva art. 1020 C.civ. de la 1864, care instituia condiția unei neexecutări a unei obligații principale, iar potrivit teoriei generale a dreptului de câte ori părțile nu au prevăzut expres se aplică regulile generale din materia obligațiilor, iar de câte ori au derogat de la o normă juridică care nu permitea convenția contrară a părților, clauza contractuală este nulă în temeiul art. 5 C.civ.
Cu alte cuvinte, efectele juridice ale clauzei stipulate în articolul precitat urmează fi analizate în cadrul unei acțiuni personale întemeiată pe contract, iar în situația în care se reține că banca a declarat scadența anticipată a contractului cu nesocotirea condițiilor generale în care poate opera rezilierea să nu se dea eficiență juridică rezilierii operate cu eventuale daune-interese pentru abuzul de drept substanțial.
În condițiile în care clauzele contractuale se completează cu normele legale aplicabile contractului, iar aceste norme prevăd expres condiția ca neexecutarea să vizeze o obligație principală, analiza sub aspectul existenței clauzelor abuzive este artificială. Dar chiar și așa, reținând aceste considerente, nu se poate reține prin raportare la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 că se creează un dezechilibru semnificativ părților, atâta timp cât rezilierea poate opera numai pentru o neexecutare a unei obligații principale, așa cum rezultă din considerentele de mai sus.
Pentru aceste considerente, având în vedere regimul juridic al rezilierii ca efect specific al contractelor sinalagmatice, faptul că îndeplinirea condițiilor generale în care poate opera rezilierea nu permite derogări ale părților și orice convenție contrară nu poate să își producă efectele legal, instanța reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 sub aspectul dezechilibrului semnificativ și al practicii contrare bunei-credințe.
În ceea ce privește art. 17.6 din contract, instanța reține că normele instituie prin Legea nr. 193/2000 reglementează într-un domeniu de interes general. Art. 17.6. din contract derogă de la dreptul consumatorului de a reclama caracterul abuziv al contractului sau unor clauze contractuale printr-o cerere de chemare în judecată, echivalând cu o renunțare la un drept care nu s-a născut încă. În aceste condiții, împrumutaților li se creează un dezechilibru semnificativ în raport de drepturile procesuale, renunțând la singura cale de a supune controlului jurisdicțional convenția părților. Pentru aceste considerente, instanța va reține că există un dezechilibru din punct de vedere al drepturilor procesuale ale părților instituit prin acest articol, urmând a constata caracterul abuziv al acestui articol.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la restituirea dobânzilor încasate excedentar în cuantum de 22.153,51 CHF calculate până la data de 06.06.2012, conform raportului de expertiză, pentru considerentele de mai sus nu se poate reține încasarea de către pârâtă a unei sume în excedent față de prevederile contractuale, legale aplicabile și scadențarul contractului de credit, urmând ca instanța, în considerarea celor reținute mai sus să respingă și acest capăt de cerere ca neîntemeiată.
În ceea ce privește sesizarea Comisariatului pentru Protecția Consumatorului în legătură cu contractul de credit nr._ /08.02.2008, reclamația 2616/18.02.2011, instanța reține în ce privește art. 5.2., 5.3., 5.4., 17.6 din contractul de credit precitat, considerentele instanței sunt cele expuse punctual mai sus, motiv pentru care va admite în parte sesizarea Comisariatului pentru Protecția Consumatorului, va constata caracterul abuziv al clauzelor 17.6 integral și 5.3. în parte referitoare la comunicarea noului procent de dobândă prin afișare la sediile unităților bancare.
Raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei astfel cum au fost reținute și la art. 5 alin. 5 și 7 alin. 3 din OG nr. 2/2001, apreciază că sancțiunea amenzii nu este proporțională cu fapta reținută în sarcina pârâtei, motiv pentru care raportat la art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001 va aplica pârâtei sancțiunea avertismentului, apreciind că astfel se realizează o individualizare proporțională.
În ceea ce privește cererea de cheltuieli de judecată a reclamanților, instanța reține că în partea admisă cheltuielile efectuate de reclamanți nu au fost necesare soluției pronunțate, ci cheltuielile cu administrarea probei cu expertiză a vizat partea din cerere pentru care soluția a fost în sensul respingerii, motiv pentru care va respinge ca neîntemeiată cererea de cheltuieli a reclamanților S. A. și S. I..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte sesizarea formulată de C. R. PENTRU CONSUMATORILOR - REGIUNEA BUCUREȘTI ILFOV, cu sediul în București, ., sector 1.
Constată că intimata a încălcat prevederile art. 1 alin. 3 Cap. I din Legea 193/2000.
Pentru contractul de credit prevăzut la capitolul H.7 din procesul verbal de contravenție . nr._/31.03.2011, reclamația 2616/18.02.2011 pentru contractul de credit nr._ /08.02.2008 constată caracterul abuziv al următoarelor clauze:
-art. 5.3 în ceea ce privește comunicarea noului procent de dobândă prin afișare la sediul unităților bancare,
-art. 17.6 integral
Dispune înlăturarea clauzei 17.6 integral și 5.3 parțial în ceea ce privește comunicarea noului procent de dobândă prin afișare la sediul unităților bancare din contractul care a făcut obiectul sesizării C.P.C.M.B.
Constată că faptele reținute în sarcina pârâtei sunt sancționate potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea 193/2000 cu amendă contravențională între 200 lei și între 1.000 lei.
Aplică intimatei sancțiunea contravențională a avertismentului pentru nerespectarea prevederilor art. 1 alin. 3 din Legea 193/2000.
Respinge în rest sesizarea C. R. PENTRU CONSUMATORILOR - REGIUNEA BUCUREȘTI ILFOV, ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții voluntari principali S. A. și S. I., ambii cu domiciliul în București, ., ..1, ., sector 6, în contradictoriu cu pârâta . .
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S. A. și S. I., cu domiciliul în București, ., ..1, ., sector 6, în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, Calea Buzești, nr. 66-68, sector 1.
Constată caracterul abuziv al clauzelor art. 5.3 în partea referitoare la comunicarea noului procent de dobândă prin afișare la sediile unității bancare, 12 lit. a liniuța a 14-a în partea referitoare la comunicarea modificării dobânzii și despre diferența de dobândă de achitat/de restituit prin afișare la sediile unităților bancare și 12 lit. b prima liniuță în partea referitoare la informarea în scris a împrumutatului despre modificarea dobânzii anuale prin afișare la sediile unităților bancare.
Respinge în rest cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție voluntară principală, ca neîntemeiate.
Respinge cererea reclamanților- intervenienți voluntari principali de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.04.2015.
P. GREFIER
Red. L.G., Teh. L.G., L.B.
8 ex/16 Aprilie 2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 6499/2015. Judecătoria... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
