Acţiune în constatare. Sentința nr. 21/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 21/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 21-12-2015 în dosarul nr. 25384/2015
Cod ECLI ECLI:RO:JDS1B:2015:001._
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. _
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 21.12.2015
INSTANȚA CONSTIUTIĂ DIN:
PREȘEDINTE: ROBERT CRISTIAN BURLACU
GREFIER: C. I. Ț.-F.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta P. (Z.) D. R., și pe pârâtele P. B. ROMANIA S.A., și P. B. ROMANIA S.A. - SUCURSALA BRAILA, având ca obiect acțiune în constatare CLAUZE ABUZIVE.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 07.12.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când instanța având nevoie de a delibera a amânat pronunțarea la data de 14.12.2015, și la data de 21.12.2015 când a hotărât următoarele.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.08.2015, sub nr._, reclamanta P. (Z.) D. R., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMÂNIA SA, constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-L. la momentul semnării contractului, respectiv 19.06.2008, denominarea în moneda națională a plăților în baza regulamentului valutar nr.4/2005, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferență de curs valutar, de la data încasării acestora și până în prezent, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.3 din actul adițional nr.1/08.07.2001, actul adițional nr.2/19.01.2012, actul adițional nr.3/18.07.2012, actul adițional nr.4/23.01.2013 și actul adițional nr.5/22.08.2013 la contractul de credit_/19.06.2008, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision unic de prestare serviciu precum și dobânda legală aferentă acestor sume și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat instanței că la data de 19.06.2008 a încheiat contractul nr._/19.06.2008 având ca obiect acordarea unui credit de nevoi personale pentru suma de_,50 CHF.
A mai arătat reclamanta că a fost declarată eligibilă pentru acordarea unui credit în franci elvețieni la propunerea pârâtei care i-a prezentat această monedă ca fiind o monedă viabilă și foarte stabilă iar în prezent obligațiile care cad în sarcina acesteia sunt disproporționate.
Reclamanta a precizat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.4 alin.1 din Legea 193/2000 întrucât clauzele contractuale nu au fost negociate de către pârâtă fiind impuse de aceasta, iar în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 8.1 din contract aceasta este abuzivă întrucât creează în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
A învederat reclamanta că operatorul financiar-bancar nu a acționat cu bună-credință întrucât nu a explicat riscurile implicate pentru ca consumatorul să evalueze consecințele economice ale contractării creditului astfel cum de altfel reiese și din OUG 50/2010 iar clauza de risc valutar nu îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței.
Reclamanta a mai arătat că pârâta, ca profesionist a cunoscut flctuația foarte mare a acestei monede străine, în raport cu moneda națională, caracterul ei instabil dar nu a informat corespunzător consumatorul de posibilitatea creșterii galopante a valorii francului care anterior încheierii contractului atinsese cotații foarte mari.
Reclamanta a precizat că pârâta a vândut un serviciu defectuos astfel că se impune înghețarea cursului valutar CHF-L. la valoarea de la data încheierii și semnării contractului, în acest sens, reclamanta invocă prevederile art. 25 lit. b, art. 27 lit. a, din Codul Consumului, art. 3 lit. a, art. 7 lit. c, art. 12, art. 15 din OG nr. 21/1992 și a învederat că obligația de informare există în cadrul reglementărilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice: art. 6 din Legea nr. 289/2004, Regulamentul BNR nr. 3/2007.
A mai susținut reclamanta că pârâta a apelat la practici comerciale înșelătoare în vederea determinării împrumutaților să achiziționeze serviciile bancare în valută CHF, fiind incidente prevederile Legii nr. 363/2007, acesta fiind un argument în plus în susținerea caracterului abuziv al clauzelor contestate, astfel cum a statuat și CJUE în cauza C-453/10 Perenicova.
Reclamanta a arătat și că Regulamentul BNR nr.3/2007 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare iar art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 impune instituțiilor de credit, tot în scopul diminuării riscului, „să își organizeze activitatea de creditare astfel încât să asigure separarea clară și efectivă a funcției de promovare și vânzare a produselor de creditare de funcția de analiză a riscului de credit și monitorizare a expunerii”.
Cu privire la comisionul unic de prestări servicii, reclamanta a învederat instanței că acesta reprezintă o dobândă mascată, expresia relei-credințe a societății bancare în relațiile sale cu consumatorul iar comisionul de acordare și prestare serviciu, nu prezintă nicio justificare rezonabilă întrucât nu reprezintă costul unui serviciu prestat de pârâta fiind o clauză echivocă ce nu are un caracter clar și inteligibil astfel că e impune restituirea sumelor încasate cu acest titlu.
În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile legale invocate în cuprinsul său.
În probațiune, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin întâmpinarea depusă la data de 22.10.2015, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Aceasta a invocat excepția inadmisibilității capetelor 2 și 3 de cerere întrucât reclamanta își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 1271 alin.2 C.civ., dispoziții care nu se aplică contractului încheiat sub imperiul C.civ. 1864.
Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale întrucât normele incidente în materia clauzelor abuzive au caracter imperativ de ordine privată iar dreptul la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobânzi și comisioane este prescris fiind supus termenului de prescripție de 3 ani.
În motivare, a arătat pârâta că prevederile contractuale invocate de reclamantă nu au caracter abuziv. Pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă trebuie să facă parte integrantă dintr-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată din culpa comerciantului, să fie excesivă (să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților) și să nu se refere la obiectul sau prețul contractului.
A menționat pârâta că a creat toate condițiile ca prevederile contractelor de credit să fie negociate prin transmiterea către reclamantă, cu o perioadă rezonabilă de timp înainte de data semnării, a formei contractelor, fapt confirmat chiar de către aceasta în cuprinsul clauzei de la art. 11.2 alin. 2 din contract iar reclamanta nu a înțeles să formuleze o contraofertă din lipsa de interes sau alte motive și nu au solicitat lămurirea sau modificarea clauzelor înscrise în contract.
De asemenea, clauzele invocate sunt clare și fără echivoc, au fost însușite prin semnarea contractelor și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta.
Pârâta a învederat că nu orice clauză a unui contract de credit încheiat cu un consumator poate fi abuzivă, fiind necesară distincția între ceea ce este abuziv potrivit prevederilor legii nr. 193/2000 și ceea ce pare abuziv dintr-o perspectivă emoțională, cum ar fi dificultatea îndeplinirii obligațiilor de plată în cazul deteriorării situației financiare a plătitorului.
A mai susținut pârâta că reclamanta a avut posibilitatea să opteze între mai multe tipuri de credit de pe piața financiar-bancară, întrucât piața bancară este concurențială iar reclamantăi puteau să solicite în scris negocierea unei clauze, printr-o cerere scrisă iar la momentul încheierii contractului aceasta avea cea mai bună ofertă de pe piață.
Pârâta a precizat că banca a acționat cu bună-credință, care este prezumată de art.970 C.civ.1864 iar în aprecierea caracterului abuziv trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv intenția acestuia de a-și crea un avantaj existent la momentul încheierii contractului altfel, evoluțiile ulterioare încheierii contractului privesc impreviziunea.
Pârâta a apreciat că prevederile contractuale reclamate nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda, în condițiile în care banca și-a asumat și ulterior a executat obligația de a vira suma împrumutată în contul reclamantei.
Pârâta a mai precizat că a acordat un împrumut în CHF punând la dispoziția reclamantei suma în CHF conform principiului nominalismului monetar prevăzut de art.1578 C.civ. 1864. Cu privire la stabilizarea cursului de schimb pârâta a arătat că nu putea prevedea variațiile de curs de schimb CHF-RON și nici nu impune sau influențează cursul de schimb iar reclamanta invocă în mod grești prevederile Regulamentului 3/2007.
În ceea ce privește articolul 3 din actele adiționale pârâta a solicitat respingerea capătului de cerere ca lipsit de interes și în secundar ca rămasă fără obiect iar în terțiar ca neîntemeiată întrucât comisioanele de restructurare credit și de conversie aplicabile la scadența ratei de credit au fost subsumate unui comision unic, stabilit în sumă forfetară, odată cu alinierea contractului de credit la OUG 50/2010.
În subsidiar față de susținerile menționate, pârâta a solicitat instanței să constate că, față de caracterul succesiv al prestațiilor, anularea clauzelor invocate de reclamanți nu poate produce efecte retroactive întrucât, în ipoteza absurdă în care acțiunea ar fi admisă, sumele deja achitate nu pot fi restituite. Contractul de credit reprezintă un contract cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutatorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toata durata contractuala ori conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explica prin imposibilitatea uneia dintre părți de a retuma folosința asigurată de cealaltă parte.
În situatia în care numai subscrisa ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabila, caracterizată juridic de îmbogatirea fără justă cauză a reclamanților.
A mai precizat pârâta că, în consecință, instanța învestita cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabileasca limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității Băncii de a solicita ulterior rezilierea Contractelor de credit și, implicit, restituirea sumelor acordate în baza acestora.
În ceea ce privește imposibilitatea modificării contractului de către instanță, pârâta a arătat că contractul de credit supus litigiului a fost semnat în anul 2008, astfel ca legea aplicabilă acestora este C.Civ. 1864. Or, potrivit art. 969 C.Civ. 1864 „(1) Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. (2) Ele se pot revoca numai prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege".
Aceste prevederi legale transpun la nivel normativ principiul fundamental pacta sunt servanda, aplicat cu rigoare in dreptul roman.
Ca urmare, odată convenția încheiată, aceasta trebuie respectată întrutotul de partea contractantă. În virtutea acestui principiu nu este permisa intervenția unor terți în convenția dintre părți și nici intervenția instanței, deoarece acest lucru ar fi echivalent cu încalcarea principiului libertății contractuale și autonomiei de voință a părților.
În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispozițiile legale menționate în cuprinsul acesteia.
În probațiune, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt,
Prin contractul de credit nr._79456/19.06.2008 (filele 14-35) reclamanta a primit un credit pentru refinanțarea unui credit de consum având ca obiect suma de_,50 CHF pe o durată de 120 luni.
Conform art. 8.1 Rîmprumutatul va rambursa, Împrumutul și Dobânda aferentă în rate lunare egale, conform Graficului de rambursare, parte integrantă a prezentului contract de împrumut în valuta în care a fost acordat împrumutul, până la rambursarea integrală a sumelor datorate în temeiul prezentului contract[...].
Conform clauzelor prevăzută la art.3 din actul adițional nr.1/08.07.2001, actul adițional nr.2/19.01.2012, actul adițional nr.3/18.07.2012, actul adițional nr.4/23.01.2013 și actul adițional nr.5/22.08.2013 la contractul de credit_/19.06.2008, reclamanta datora sumele de 58,99CHF, 58,80CHF,58,52CHF,60,21CHF.
În drept,
În raport de data încheierii contractului, respectiv 19.06.2008, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar în raport de art. 26 alin.1 din codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 și celor ale Codului comercial, precum și conform dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Potrivit art.248 alin.1 C.proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Instanța va analiza excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtă.
În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii ce rezidă în invocarea unor dispoziții materiale inaplicabile cauzei, instanța reține următoarele:
Sub aspectul procedural, instanța constată că inadmisibilitățile sunt exemple de excepții procesuale care au ca efect particular, spre deosebire de toate excepțiile peremptorii care tind spre a împiedica judecata în fond, respingerea cererii ca inadmisibilă ori invocarea unor dispoziții materiale ce nu sunt aplicabile raporturilor juridice dintre părți este un aspect ce ține, în mod efectiv de judecata asupra fondului. Instanța mai constată și că dezvoltarea considerentelor cererii nu se întemeiază pe dispozițiile art. 1271 alin.2 C.civ. și în orice caz teoria impreviziunii era dezvoltată pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea principiului rebus sic stantibus.
Pentru considerentele anterior expuse va respinge excepția inadmisibilității cererii ca neîntemeiată.
Instanța va analiza excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, excepție de fond, absolută și peremptorie.
Astfel instanța va determina care este momentul curgerii termenului de prescripție extinctivă și implicit legea aplicabilă.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective. În ceea ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziții, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, sunt de ordine publică. În consecință, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acțiune al reclamantălor nu poate fi apreciat ca prescris (Decizia 686/21.02.2013 a Secției a II-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Prin prisma considerentelor citate, cât și prin raportare la considerentele reținute de instanță la soluționarea excepției inadmisibilității, instanța constată că, încălcarea prevederilor speciale referitoare la protecția consumatorilor, oferă acestora posibilitatea formulării unei acțiuni imprescriptibile care duce la constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale defăimate ca fiind abuzive.
Pentru considerentele anterior expuse instanța va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 8.1 și 3 din actele adiționale, având în vedere situația de fapt menționată anterior, instanța reține că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai mult, alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În acest sens, condiția prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sistemul de protecție pus în aplicare prin directiva menționată se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și de nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial și Solvat Editores și Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecția urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instanța mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.
Legea 193/2000 impune o excepție prin prevederile art. 4 alin.6 conform cărora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
4. Pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie astfel să verifice următoarele condiții:
1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:
2) prin ea însăși clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Aceste condiții sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.
În ceea ce privește buna credință, instanța are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .
În acord cu principiul interpretării conforme, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern dispozițiile dintr-o directivă, trebuie interpretate, inclusiv în litigiile ce opun doi particulari, în lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar. D. urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj ușor inteligibil”, folosite în partea finală din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pct. 61 pentru ca instanța națională să poată analiza (controla) dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerințe cumulative:
- clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile prestate;
- clauza să nu fie exprimată în mod clar și inteligibil.
În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pct. 42, excepției prevăzute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie să i se dea o interpretare strictă.
Tot în hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, pct. 49 și 50, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, în hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit următoarele:
„ (…) cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește”.
Este de notat însă că atât în hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai (pct. 51), cât și în hotărârea pronunțată la data de 26.02.2015 în cauza C – 143/13, M. și M. (pct. 53 și 72), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că revine instanței naționale dreptul de a aprecia, „având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual” (pct. 51 din hotărârea pronunțată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler și Káslerné Rábai) dacă o clauză reglementează sau nu un element esențial al prestației debitorului și dacă aceasta a fost redactată în mod clar și inteligibil.
Clauzele denunțate de reclamantă ca având caracter abuziv, respectiv 8.1, referitoare la clauza de risc valutar vizează modul în care debitorul principal trebuie să îndeplinească obligația de plată a ratelor.
Pârâta nu a probat că vreuna din clauzele în litigiu ar fi fost negociată deși sarcina probei asupra acestui aspect îi revenea. Prin urmare prima condiție prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea să fie declarate abuzive este îndeplinită.
Articolul 8.1 din contract care instituie obligația reclamantei, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligația principală a împrumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Bancă).
D. urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, această clauza de la art. 8.1 din contract nu este supusă controlului judecătoresc, respectiv instanța nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Și, în măsura în care instanța ar aprecia că poate analiza aceste clauze, ar reține următoarele:
Clauzele referitoare la moneda creditului și la riscul valutar țin de aplicarea și prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părți a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speța de față, deprecierea este suportată de reclamantă).
Instanța reține că acest fapt era cunoscut de către reclamantă la data încheierii convenției de credit sau cel puțin trebuia cunoscut, reclamanta fiind obligată la a depune un minim de diligență și de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.
Referitor la aprecierea cursului francului elvețian, instanța reține că această creștere a fost determinată de un context internațional, străin de vreo acțiune sau inacțiune a băncii, clauzele în discuție nefiind modificate unilateral de către pârâtă.
De asemenea, se impune a fi reținut și faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoană fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcție de moneda în care se acordă creditul și de evoluția sa pe piața financiară.
Astfel, reclamanta nu a fost obligată să se supună unor condiții contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă și abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanță, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situație subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toți clienții băncii. În plus, instanța va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau și de către bancă.
În speța de față, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamantei suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menținându-se aceeași valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plății.
Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantei. La data scadentă a ratei lunare, aceasta este obligată să depună suma datorată în franci elvețieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elvețieni și, conform înțelegerii parților, rambursarea se face în aceeași monedă.
Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabilește nu prin raportare la obligația de informare, ci prin raportare la obligația de negociere și la obligația de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile parților. Ori, reclamantul a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul.
Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elvețieni, nu este nelegală/abuzivă, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecință firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esență, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeași sumă de bani în aceeași valută primită.
Acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică dispozițiile art. 2 și art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
În ceea ce privește solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data încheierii contractului de credit, instanța va reține că aceasta este contrară clauzelor cuprinse în contractul de credit, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 și de art. 1584 cod civil din 1864.
Astfel, având în vedere că, în speță, creditul a fost acordat de către banca pârâtă în franci elvețieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speță în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligația principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadență lucruri de același gen, aceeași cantitate și de aceeași calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.
Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeași monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creșteri sau scăderi a prețului monedelor, înainte de a sosi data plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plății. Valabilitatea acestui principiu a fost menținută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.
Creditul în litigiu a fost acordat și tras efectiv în CHF, astfel încât și rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piață (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Astfel, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecății care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce și cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicație a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reține o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamantei, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Chiar dacă reclamanta (susține că) nu avea cum să prevadă ca și un consumator mediu o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamanta solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru aceasta fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură incluisv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanta numeste dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantei a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 120 de luni.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Ori, contractul de credit încheiat cu reclamanta prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art 8.1., dar și obligația acesteia de a pune deîndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp îndelungat (120 de luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi deîndată suma ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la altă bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, iar în cauza de față, raportat la obligațiile ce incumbă Băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziția reclamantei și intervalul de timp îndelungat acordat debitorului pentru restituirea împrumutului (120 de luni), instanța apreciază că dispozițiile art.8.1 inserate în convenția de credit nu sunt de natură să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, și în consecință, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanta tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 300 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamantă, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamantei de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractuluide credit.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților (plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art.2 și 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 și nr.20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislația internă este în concordanță cu angajamentele asumate de România față de partenerii externi, țările membre UE, față de care s-a angajat să liberalizeze circulația capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulații a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Argumentul invocat de reclamantă în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea excesivă a acestuia în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamanta este cea care a solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.
În ceea ce privește clauza prevăzută la art.3 din actul adițional nr.1/08.07.2001, actul adițional nr.2/19.01.2012, actul adițional nr.3/18.07.2012, actul adițional nr.4/23.01.2013 și actul adițional nr.5/22.08.2013 la contractul de credit_/19.06.2008 instanța reține că, din cuprinsul actelor adiționale nu rezultă pentru ce serviciu este plătit comisionul lunar iar comisionul nu este stabilit procentual așa cum susține pârâta prin întâmpinare, de altfel denumirea de comision de restructurare este introdusă chiar prin întâmpinare, din actele adiționale la contract nerezultând o asemenea denumire. Mai mult instanța nu identifică dispozițiile din OUG 50/2010 din care rezultă conformitate comisioanelor introduse ci dimpotrivă art.36 alin.1 și 2 permit perceperea comisionului unic pentru servicii prestate la cererea consumatorului însă din actele adiționale rezultă că acest comision unic are valoarea 0, fiind percepute lunar anumite sume, suplimentar dobânzii.
D. urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanța poate verifica dacă această clauză are sau nu un caracter abuziv. Având în vedere că în prealabil, instanța a statuat că părțile nu au negociat clauzele contestate, această analiză se va limita numai la a verifica dacă prin ea însăși clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul astfel creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.
Instanța constată că pârâta a creat un dezechilibru semnificativ reclamantei, impunându-i un cost interzis prin lege, profitând de poziția dominantă în raport cu reclamanta, pentru aprobarea cererii de restructurare, pârâta trebuia să perceapă un comision unic iar nu să majoreze dobânda prin comisioane deghizate.
Pentru toate considerentele menționate anterior instanța va constata abuzivă clauza prevăzută la art.3 din actul adițional nr.1/08.07.2001, actul adițional nr.2/19.01.2012, actul adițional nr.3/18.07.2012, actul adițional nr.4/23.01.2013 și actul adițional nr.5/22.08.2013 la contractul de credit_79456/19.06.2008 în ceea ce privește obligația de plată a comisionului stabilit în CHF.
Pentru comisionul unic instanța constată că reclamanta nu a dezvoltat nici un argument pe care instanța să îl analizeze, astfel că, sub acest aspect, denunțarea comisionul unic de 50 euro nu este însoțită de o motivare în drept, pentru aceste considerente instanța va respinge ca neîntemeiat acest capăt de cerere pentru ceea ce vizează comisionul unic de 50 euro.
Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și al declarării nulității absolute al clauzei menționate, urmează să dispună repunerea părților în situația anterioară cu privire la restituirea prestațiilor efectuate de reclamantă în baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate, trebuie restituit, în temeiul dispozițiilor art.992 și 1092 și urm. C.civ.1864, care reglementează instituția plății nedatorate.
Instanța mai constată că, în mod greșit, pârâta invocă faptul că contractul de credit ar fi un contract cu executare succesivă, întrucât un asemenea contract are o executare uno ictu, pârâta a pus la dispoziție o sumă de bani care a fost trasă de reclamantă.
Actele juridice cu executare succesivă sunt definite ca fiind actele a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp din partea debitorului. Convenția de credit având un caracter sinalagmatic, ambele părți au calitatea de debitor și, respectiv creditor. În aceste condiții, pentru a fi acte juridice cu executare succesivă, ar trebui ca prestațiile ambelor părți să aibă această trăsătură.
În cauză, prestația la care pârâta debitoare s-a obligat – acordarea unei sume de bani de către reclamantă – a fost executată dintr-o dată. În consecință, contractul de credit nr._79456/19.06.2008 nu este un contract cu executare succesivă, ci dintr-o dată .
Având în vedere caracterul de act juridic cu executare dintr-o dată al convenției de credit, în cauză este posibilă restituirea prestațiilor din punct de vedere obiectiv, pârâta putând restitui sumele nedatorate de reclamantă, astfel că rațiunea pentru care a fost instituită excepția de la principiul repunerii părților în situația anterioară pentru contractele cu executare succesivă, nu își are justificare în acest sens.
Instanța constată întrunirea în cauză a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți – sumele achitate de solvens (reclamantă) în temeiul clauzelor abuzive și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată – prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat.
Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1092 C.civ.1864, care reglementează instituția plății nedatorate, instanța constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamanți – solvens cu privire la comisionul menționat la art.3 din actele adiționale, semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulității absolute și că, în ipoteza restituirii plății efectuate, în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Pentru considerentele anterior menționate instanța va dispune restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive și, în baza art. 1088 C.civ.1864 plata dobânzii legale aferente sumelor încasate.
În baza art. 453 alin.2 C.proc.civ, instanța constată că reclamantei i-a fost admisă în parte cererea însă nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată efectuate astfel că instanța va respine cererea acesteia ca neîntemeiată.
Față de admiterea în parte a cererii reclamantei, pentru capetele de cerere respinse, instanța constată că reclamanta este în culpă procesuală față de pârâtă astfel că o va obliga pe aceasta la plata către pârâta a sumei de 2000 lei titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru (fila 92).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția inadmisibilității invocată de pârâtă ca neîntemeiată.
Respinge prescripția dreptului material la acțiune invocată de pârâtă ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P. (Z.) D. R., cu domiciliul în B., Calea Călărașilor, nr. 323, ., ., CNP_, cu domiciliul ales în B., ., ., . cu pârâta P. B. România SA, cu sediul în București, sector 1, .. 29-31, J_, CUI_, cu sediul ales în București, .. 3, ., sector 3, și cu pârâta P. B. Romania S.. - Sucursala B., cu sediul în B., ., .. 2, jud. B..
Constată abuzivă clauza prevăzută la art.3 din actul adițional nr.1/08.07.2001, actul adițional nr.2/19.01.2012, actul adițional nr.3/18.07.2012, actul adițional nr.4/23.01.2013 și actul adițional nr.5/22.08.2013 la contractul de credit_79456/19.06.2008.
Dispune restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive și plata dobânzii legale aferente sumelor încasate.
Respinge în rest cererea ca neîntemeiată.
Respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată și obligă reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.12.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
R. C. B. C. I. Ț.-F.
RED. RB/ TEH. CȚ
5 EX / 3 .
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1... → |
|---|
