Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 25-11-2015 în dosarul nr. 22481/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
Sentința civilă nr._/2015
Ședința publică de la 25 Noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. P. P.
Grefier I. V. I.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe contestator D. D. A. și pe intimat S. S.A.R.L. PRIN MANDATAR S.C. KRUK ROMÂNIA S.R.L., având ca obiect contestație la executare DOSAR EXECUTARE 1450/2015E
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns contestatorul personal identificat cu CNP_ și asistat de avocat, lipsind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că nu s-a depus dovada achitării taxei de timbru de către contestator, după care,
Contestatorul, prin avocat, depune dovada achitării cheltuielilor de fotocopiere a dosarului de executare și cerere de ajutor public judiciar.
Instanța invocă din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București.
Contestatorul, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea excepției, prin raportare la sediul executorului judecătoresc are sediul în sectorul 1.
Instanța reține cauza în pronunțare asupra excepției invocate.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată sub nr._ D. D. A. a formulat în contradictoriu cu intimat S. S.A.R.L. PRIN MANDATAR S.C. KRUK ROMÂNIA S.R.L., contestație la executare împotriva executării silite din dosarul de executare 1450/2015E aflat pe rolul B. E. M..
Analizând actele și lucrările dosarului, sub aspectul excepției necompetenței teritoriale, instanța reține următoarele:
Data sesizării Judecătoriei Sectorului 1 cu contestația la executare a fost 24.09.2015.
La data respectivă art. 650 alin. 1 NCPC prevedea că instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.
Alineatul (1) a fost modificat prin punctul 21 din Lege nr. 138/2014 începând cu 19.10.2014.
Alineatul 2 prevede că instanța de executare soluționează contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.
Alineatul 2 nu poate fi interpretat corect și logic decât dacă se citește și alineatul anterior. Astfel, instanța de executare nu poate fi orice instanță care soluționează prima o cerere de încuviințare, pentru că instanța de executare este clar definită la alin.1. Definiția instanței de executare ca fiind judecătoria de la domiciliul debitorului nu poate fi pur și simplu ignorată pe motiv că prima instanță care se pronunță pe o cerere în legătură cu o executare silită rămâne competentă să soluționeze celelalte cereri.
O astfel de interpretare este contrară legii, și are ca efect declinarea competenței în favoarea instanței aleasă de către creditor, aspect care contravine și deciziei Curții Constituționale 348/2014 prin care s-a reținut existența unui criteriu subiectiv când se decide cu privire la competența teritorială a instanțelor judecătorești să soluționeze contestațiile la executare în materie civilă.
De altfel și art. 713. - (1) NCPC face trimitere tot la instanța de executare, adică instanța de domiciliu și nu la prima instanță care a pronunțat prima o soluție în legătură cu respectiva executare silită.
Dacă legiuitorul ar fi intenționat ca astfel de cereri să fie soluționate de prima instanță sesizată, ar fi prevăzut expres acest criteriu și nu ar mai fi reglementat nici criteriul domiciliului debitorului și nici nu ar mai fi fost necesar articolul 713 NCPC.
Rolul sau rațiunea alin.2 nu este aceea de a schimba regula de la alin.1, ci aceea de a acoperi eventualele goluri legislative din materia executării silite. Tocmai de aceea alin.2 arată că în situația în care legea nu prevede care este instanța competentă, rezultă că instanța de executare, adică instanța de domiciliu va soluționa orice alte incidente apărute în cursul executării silite. Or, art. 713 alin.1 NCPC reglementează competența în materie de contestație la executare, inclusiv în ceea ce privește executarea bunurilor imobile.
În acest context, s-ar putea face vorbire, cel mult, de principiul unicității instanței de la domiciliul debitorului (iar aceasta numai în situațiile de excepție în care legea nu prevede o competență distinctă), și nu de principiul unicității primei instanțe sesizate.
Mai mult decât atât instanța reține considerentele Deciziei 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii cu privire la efectele deciziilor Curtii Constitutionale. Astfel, s-a reținut că aplicarea imediată și generală a regulii conform căreia decizia Curții Constituționale este general obligatorie nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. S-a mai reținut că la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese. S-a mai reținut că în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, prinDecizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, prin care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și prin urmare "instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Pentru aceste considerente, instanța va admite excepția necompetenței teritoriale, reținând că domiciliul contestatorului atât la data deschiderii dosarului de executare (fila 21) cât și la data formulării contestației la executare era în sectorul 4, și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței teritoriale.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe contestator D. D. A. cu domiciliul în sector 4, București, ., ., ., și pe intimat S. S.A.R.L. PRIN MANDATAR S.C. KRUK ROMÂNIA S.R.L cu sediul în sector 4, București, ., .,10, în favoarea Judecătoriei Sectorului 4.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.11.2015.
P., GREFIER,
D. P. PăduraruIonuț V. I.
Red/tehnored/DPP/IIV/19.12.2015 /4 ex.
| ← Aplicare amendă civilă. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... | Acţiune în constatare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... → |
|---|
